Pentru mine lumea s-a masurat mereu in numarul de usi din jurul meu ramase spre a fi deschise. Cautarea nu a avut niciodata alt scop mai précis decat curiozitatea iar principala mea liniste a fost mereu certitudinea ca oricat de departe as merge usile vor exista mereu in jur.
Ca un corolar la cele de mai sus, si oamenii se impart si difera intre ei in functie nu atat de numarul de usi deschise cit de disponibilitatea de a vrea sa le deschida. Este greu de spus unde este situata prima usa, in fapt nici nu cred ca exista asa ceva . Probabil ne nastem direct prinsi in ochiuri de retele de usi ca o mostenire implicita de ganduri si idei. Din cauza asta multe ochiuri ale retelei contin comunitati intregi de oameni, comunitati fericite si lipsite de dorinta parasirii spatiului matca. Cei care pleaca sunt doar fii ratacitori a caror intoarcere este asteptata cu rabdare de comunitate.
Atunci cand insa esti un calator printre usi niciodata nu stii exact nici unde vrei sa ajungi nici ce anume ti-a indreptat pasii intr-o directie sau alta. Poti da de spatii goale sau poti gasi uneori alte persoane care, ca si tine, se intreaba pe care usa urmeaza sa o deschida.
Nici ceea ce se afla in spatele unei usi nu este mereu acelasi lucru, diferenta stand in felul in care este deschisa usa si momentul in care este deschisa. Iar cel care a trecut pragul rareori ramane aceeasi persoana cu cea care a inceput prin a o deschide.
Mi- a adus aminte de usi si de rolul mult prea putin important care li se acorda Alice, asa cum a ales sa-si spuna ea. Pentru Alice locuinta perfecta ar fi fost cred o cutie muzicala veche cu cheita. O mica locuinta arte-fact si jucarie in acelasi timp continand in sine o mica lume incapsulata trezita la viata prin muzica, cu gesturi studiate. Alice face parte din acel grup restrans de persoane care nu stiu si carora nu le place sa caute lucruri dar care printr-o incredibila chimie proprie reusesc sa se lase gasite de lucrurile in a caror cautare nu au plecat. Alice din povestea mea nu a cautat niciodata o usa anume in schimb a gasit mereu deschise in fata ei usile potrivite.
Usa deschisa de aceasta data in fata ei avea 2.5 m inaltime si era construita din lemn masiv. Usa insa nu era accesibila direct –un mecanism intreg de spatii labirinice trebuia parcurs pentru a o gasi. Intrarea in labirint se facea printr-o usa scunda din metal, prafuita si alipita perfect strazii dogorite de soare. Usa putea trece usor neobservata pe langa zarva strazii si terasele intinse pe trotuare. Dincolo de ea un mozaic din piese mici de ceramica colorata, pe alocuri sarit sau acoperit cu fasii de asfalt, tesea un desen intre peretii ingustului hol de intrare. Holul se termina intr-o curte interioara strivita de inaltimea aripilor cladirii. 5 etaje de ferestre decupate in pereti cenusii priveau catre petecul de curte centrat pe o grila veche de scurgere din cupru de dimensiunea unei farfurii intinse. Niste dale de sticla lasau sa se ghiceasca prezenta unui subsol.
Un nou hol intunecos intins pe mai multe etaje trebuia parcurs pentru a ajunge la usa lui Alice. Spatiul interior si cel exterior pareau sa se ignore si nege total, geamurile peretelui exterior si chiar usa de acces fiind taiate cu consecventa pe diagonala de rampele scarii. Parea ca odata cu patrunderea in hol privitorul a crescut brusc iar scara a ramas prea mica si pentru privitor si pentru cladirea in care crestea. Dar nepotrivirile nu se opreau aici : scara era prea mica pentru un om dar totusi prea mare pentru ferestre in timp ce usile erau prea mari atat pentru un om obisnuit cat si pentru scara iar holul era prea mic pentru a cuprinde toate usile si ferestrele sale.
La capatul urcarii unui numar ce a parut infinit de trepte am ajuns in fata usii ce nu se deosebea aproape prin nimic de toate celelalte pe langa care trecusem in prealabil. Parea ca si cum aceasi usa era multiplicata la infinit, fiecare nivel al cladirii fiind identic ca substanta iar urcarea doar o iluzie.
Abia dupa ce am trecut prin ea am observat ca principala particularitate a acestei usi era diferenta intre spatiile separate. Pentru ca in ciuda conventiilor uzuale, spatiul dinaintea ei parea mai “inauntru” decat cel situate dincolo de ea. Conventionalul “exterior” era un spatiu stramt si intunecos , un hol infasurat in jurul unei scari balansate ce sfida ideea de echilibru. Neghicitul spatiu din spatele usii era in schimb luminos si atat de mic incat parea ca se scurge tot prin ferestrele imense. Ajuns inauntru ajungeai in fapt inapoi afara, dar un altfel de “afara”, un afara in care erai liber sa iti alegi dimensiunea. Puteai sa fii mic sau mare in functie de reperul ales – fata de geamul de bucatarie erai fara drept de apel mic, fiind practic imposibil sa il deschizi fara ajutorul unei scarite. Fata de geamul camerei erai iarasi mult prea mare impresie data de parapetul jos al ferestrei. Usile interioare erau si ele la fel de fanteziste permitand spatiului sa se contracte sau dilate dupa voie. Alice a dus chiar jocul mai departe adaugand doua oglinzi in colturi opuse de camera in care puteai merge la infinit pe cararea reflexiilor imaginii proprii pe usa astfel deschisa.
Am plecat de la Alice imaginandu-mi ca nu ar parea deloc ciudat ca din una din multele usi sa iasa bucatareasa cea rea sau sa vad itindu-se la un geam iepurele cautandu-si manusile. Si nu m-am putut opri sa ma gandesc ca va fi un loc interesant de numit poate ca nu “acasa” dar un loc de ragaz pana cand o noua usa potrivita o va gasi si ii va da alt nume facand-o sa uite ca a fost pentru o perioada Alice.
