Cam pe vremea asta anul trecut, mergeam spre birou intr-o dimineata egal innorata ca si astazi. Vantul isi schimba directia dupa fiecare colt taindu-mi fata dupa planuri netede si taios definite ca-ntr-un portret cubist, iar fulgii alergau haotic intre maldare de zapada murdara.
Ascultam in casti teatru radiofonic “Sfarsit de veac in Bucuresti” – in casti era toamna iar Urmatecu alaturi de familie si rude ciocneau pahare de vin. Pana ajungeam in tramvai, in casti déjà suiera vantul si viforul in care Pauna pleaca in urma confruntarii cu Urmatecu. Parca frigul din casti ma facea sa ma zgribulesc si mai mult decat viforul de afara pe care oricum nu-l auzeam din cauza celui din inregistrare, mai real decat ce ma inconjura.
In aerul rece de afara ziua de atunci si cea de azi par sa se suprapuna intr-o eterna iarna de ganduri si asteptari. Ca si atunci, prin crengile rahitice si noduroase de copaci, planurile definite de blocuri sunt tot cenusii , doar vag diferentiate de cerul murdar. Intre grilaje ruginite se vad petece de iarba uscata peste care zapada nu a reusit sa-si intinda complet patura murdara. Din cand in cand, din colturi gri de umbre se despletesc contururi alergande de caini fantomatici. De nicaieri catre nicaieri.
Ma dezechilibrez peste cateva coame de gheata sapate de pasii trecatorilor si observ tardiv ca mi-am uitat manusile acasa. Imi afund capul in fularul gros iar ochelarii se aburesc pe jumatate de la respiratie. Prin petecul ramas neaburit apuc sa mai vad clanul portocaliu de pisici ce locuiesc la subsolul blocului din apropiere luandu-si micul dejun pe cartoanele de langa ferestrele subsolului.
Din viteza tramvaiului imaginile se succed in ritmul obisnuit cu aceleasi cladiri cu tencuieli jerpelite. Cainii alearga in zgomote pierdute in goana masinilor si dincolo de interfetele reci de sticla. Chipurile celor ce urca si coboara la fiecare statie par mereu aceleasi sau poate sunt doar intersanjabile in tristetea si uniformitatea lor garbovita de griji. Tacerea tuturor pare doar o asteptare agresiva a propriei riposte, intr-un sentiment de furie mocninda, stinsa doar de nepasarea in care toate isi gasesc in final raspunsul.
In calupul gri de oameni, minunile sunt improbabile, rare si dureaza putin. Dar uneori cand, intr-un troleu burdusit la maxim, la cativa centimetri de umarul tau , pe un ecran luminos, mic, de telefon, un “te iubesc” se naste sub perechile de ochi, martori involuntari din jur, crescand consecvent litera cu litera indiferent la blocaje de trafic, hurducaturile inevitabile si agitatia din jur, simti ca totusi ele sunt o optiune.
Ma uit pe geam la insiruirea trista de masini – caserole metalice in care indivizi stau blocati la stopuri inventate de logica urbana. Unii citesc ziare imprastiate pe bord, tapetand cu ele parbrizul. Altii privesc in gol, altii vorbesc la telefon agitand mainile in aer. Majoritatea stau incruntati, doar unele femei isi rotunjesc buzele colorate de ruj, in oglinzile retrovizoare. Rupandu-ma de imaginea lor, revin periodic la paginile pe care mi le deschid singura in fata si in care inaintez cu viteza constanta intre statiile din care mi se insaileaza drumul.
Seara, prin intunericul gros si laptos, incepe drumul in revers catre casa. Clipesc des printre fulgi mici si taiosi si imi simt fata inghetata in ultimele cuvinte rostite inainte de a iesi afara. Tramvaiul are aceleasi lumini stinse si murdare ca si cele care lumineaza vag strazile. Strazile par goale de oameni si-si calculeaza traficul in kilogramele de metal alunecande pe glodul transformat in gheata.
Intunericul si frigul iti cad pe umeri, grele, de indata ce iesi afara. Buimac incerci sa-ti amintesti incotro este ‘acasa’. Printre oamenii cenusii despre care nu stii si nu-ti poti imagina nimic , cei cu care iti imparti drumul, chiar si numai ideea de acasa pare improbabila, un vis infasurat in jurul unei cesti inexistente de ceai de culoarea portocalei. Acasa pare un loc imposibil de definit geometric in coordonate x, y, z, accesibil doar prin introducerea unui cod secret pe care ai datoria sa-l tii minte indiferent de divagatiile la care te supune rutina zilnica. E datoria memoriei sa regaseasca ‘acasa’, seara de seara.
Imi masor mereu drumul spre casa in functie de rutele adoptate. Rutele variaza dupa anotimp si dispozitie, sunt mereu o bucla ocolitoare, in care incerc sa-mi protejez timpul de scufundat in ganduri si de citit furat. Acest timp de tranzit se transforma insidios in spatiu de trazit – un spatiu secret in care revenirea se face natural si din care despartirea pe timp de zi e partiala si insotita de pareri de rau.
Ultima portiune a drumului spre casa, indiferent de ruta aleasa, se masoara in pasi mari, iuti si apasati – nu din graba ci din convingere. De indata ce patrund pe strazi micute de cartier, zgomotele se pierd si raman doar eu si scartaitul zapezii de sub cizmele mele. Pana si pisicile cartierului sunt demult retrase pana la ora asta. Tacerea amplifica scartaitul zapezii iar aerul taios de rece al serii se asterne peste strazile luminate de sferele portocalii de lumina palpainda a felinarelor.
Ocolesc cu atentie proiectiile de turturi de gheata atarnati de stresini ruginite si peticele de gheata lucioasa de langa jgheaburi. Toate casele par adormite, doar fum cu miros greu de plastic incins vine de deasupra acoperisurilor de tigle sparte. Mai toate geamurile oglindesc doar luminile strazii, o bezna opaca stand bine baricadata in spate.
Te simti singur pe strazile inguste in care doar arar, din spatele gardurilor subrede de lemn, voci ragusite de caini treziti din somn se mai aud.
Straduta e atat de pustie incat poti juca sotron pe petice de zapada in timp ce o traversezi catre casa iar gandul ca esti singurul om ramas nu pare contrazis nici de cele cateva lumini din geamuri. Drumul catre ‘acasa’ a fost inca o data gasit iar odata inchisa usa, tacerea ramane zavorata afara iar eu ma gasesc inconjurata de caldura si toate sunetele dragi. Tot viforul si frigul de afara ramane incapsulat in inregistrarea radiofonica pe care nu o voi asculta in casti pana maine dimineata.
