Pentru mine anul acesta a fost anul aducerilor aminte. Aducerile aminte au început cu plimbările din zona Berzei Buzeşti aflată la început de ianuarie în plin cataclism ignorat şi neînregistrat de actualităţile zilei. Lunile de început ale anului m-au găsit prin camere părăsite ale caselor în prag de demolare, cu privirea atentă la detaliile ce urmau sa fie şterse, detalii ce deja nu mai sunt. Acum toate încăperile fotografiate de mine nu mai există, în urma lor nu mai sunt decat suprafeţe nivelate de pietriş, pământ şi desigur borduri.
Țin minte zilele reci şi soarele pieziş de iarnă căzând pe fatade ce-şi trăiau ultimele zile. La fel cum ţin minte noaptea în care am urmărit demolarea cinematografului Feroviar şi a hotelului Marna prin obiectivul aparatului, alături de câţiva fotografi de ocazie- uimiţi şi ei de absudul momentului. În faţa abuzurilor sistemului singura soluţie pe care am găsit-o a fost imaginaţia, iar cu ajutorul ei am reconstituit planurile uneia dintre clădirile demolate. Şansa a făcut ca o fosta locatară să mă ajute în demersul meu cu câteva poveşti care altfel s-ar fi pierdut şi ar fi rămas necunoscute pentru lume. Despre demolările din Berzei-Buzeşti n-am reusit sa-mi formulez nişte concluzii, am rămas însă în căutarea lor.
Întreaga metamorfoză a oraşului, desfăşurată sub auspiciile unei nepăsări totale m-a pus pe gânduri şi mi-a dat un profund sentiment de înstrăinare. Am simtit un dor de „acasă”, dor care m-a provocat să-mi clarific în scris poziţia faţă de oraşul meu adoptiv şi să-mi definesc „acasă”. Am privit prin lentilele unei ierni cenuşii Bucureştiul şi i-am schiţat o latură subiectivă privind oamenii ce-l locuiesc.
Pornind de la ideea că evoluţia oraşului depinde de oamenii care trăiesc în el am pus în balanţă şansele oferite de societate comparativ cu cele oferite de familie în privinţa accesului la educaţie. Aşa s-a născut un articol în care am surprins câteva ipostaze ale copilăriei aşa cum am avut ocazia să le observ în jurul meu. Tot despre ideea de trecere şi maturizare, opţiuni de viaţa şi şansă, privite dintr-un unghi (foarte) personal a fost vorba şi într-un articol în care am imaginat o paralelă între două dintre filmele mele de suflet.
După o iarnă grea a urmat o primăvară amnezica în care am continuat să caut fragmente de trecut. Le-am găsit la târgul anticarilor din Obor printre câteva cărţi poştale vechi. Una dintre ele oferea spre vânzare o casă bătrânească la o veche perifierie a oraşului. Un alt mănunchi de cărţi poştale mă trimiteau in Ploieşti în căutarea unei Stelle demult disparute, o Stella (pe atunci) tânără, plină de viaţă şi ambiţii- având prieteni şi familie în jur gata să o susţină în orice ar întreprinde. Am plecat avidă de trecut către Ploieşti dar n-am mai găsit nimic altceva decât uitare la adresa trecută în cărţile poştale.
Aceeaşi uitare pe care am găsit-o, câteva luni mai târziu, printre statui de piatră în cimitirul Bellu, cu ocazia nopţii muzeelor. Despre umbrele celor ce au fost am aflat mai multe din volumul scris de sir Sacheverell Sitwell, „Călătorie in România”. Prin rândurile călătorului englez, zidurile clădirilor vechi s-au ridicat la loc cărămida imaginară peste cărămida imaginară iar vechile grădini bucureştene şi-au recâştigat locul sub clădiri înalte de sticlă, oportunist construite în vremuri de tranziţie . Chipurile celor ce au fost, locuitori de la sate sau mici meseriaşi veniti la oraş, au prins viaţă în portrete expresive şi nuanţate.
Astăzi istoria i-a nivelat pe mulţi dintre ei la un numitor comun ce exclude diferenţele specifice. Iar sărăcia arata probabil mult mai dramatic. Am prezentat-o aşa cum am găsit-o într-o zi de căldură prafuită bucureşteană în articolul „Feţele sărăciei”.
Într-o vară parcă eternă în soarele ei orbitor , pe drumuri pustii din ţară, am găsit în Coşteiu cărămizile din care se ridicau zidurile vechilor clădiri. În faţa vechii fabrici din Margina am găsit frumoasele ţigle Bohn-Muschong şi istoria unui loc părăsit şi lăsat în paragină.
Am găsit însă şi locuri norocoase cu proprietari suficient de sufletişti si plini de imaginaţie încât să le transforme în porturi deschise şi oraşe parfumate de vanilie.
Toamna s-a insinuat încet cu aduceri aminte, reîntâlniri şi noi proiecte. Amintiri şi gânduri vechi s-au reunit într-un post dedicat celui mai frumos anotimp al oraşului. Şi era natural să mă refer din nou la Bucureşti în luna in care am sărbătorit 2 ani de la începutul proiectului „Bucureştii vechi şi noi”. Invitaţiei de redescoperire a oraşului lansată cu această ocazie i s-a alăturat invitaţia adusă de Andrei Popescu, odată cu noul său proiect – „plimbări urbane”.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi ultimul post din acest an – „despre arhitectură – Gheorghe Simotta” în care am pus în lumină câteva aspecte legate de profesia de arhitect la început de secol XX. Timpurile s-au schimbat dar anumite realităţi şi probleme rămân şi azi constante. În funcţie de felul în care alegem să răspundem la ele, oraşul va avea (sau nu) şanse să crească în ceea ce are mai frumos de oferit.
Aş minti dacă aş afirma că în căutarile anului acesta am gasit răspunsurile pe care le căutam. Tot ceea ce am găsit au fost chei catre noi uşi închise iar cu fiecare cheie găsita numărul de întrebări a crescut progresiv. Nu ştiu ce va aduce noul an pentru „puncte de fugă”, ceea ce ştiu însă sigur este că îmi voi păstra curiozitatea de a căuta chei şi uşi noi de deschis. Şi sper că poveştile găsite pe parcursul drumului meu să ajungă la alte persoane la fel de curioase ca şi mine, înarmate cu suficientă răbdare pentru a vedea linia imaginară care le uneşte.
