Prima imagine pe care o am în memorie legată de camera mea este un perete plin de cărţi. Nu mai ţin minte culoarea pereţilor şi nici mobila, în măsura în care exista altceva înafară de pătuţul meu cu grilaj. Cunoşteam însă coperţile tuturor cărţilor din bibliotecă – culoare, mărime, mirosul foilor tipărite, textura cartonului coperţilor cu mult timp înainte să ştiu să le citesc.
Când am crescut, camera s-a schimbat, rafturile de cărţi au început să fie umplute suplimentar cu alte cărţi şi obiecte achiziţionate de mine. Pe măsură ce copilăria mea se apropia de sfârşit, camera începea să fie tot mai sufocată de lucrurile pe care le păstram , probabil intr-o incercare de a mă asigura că îmi voi găsi mereu drumul înapoi daca voi avea vreodată nevoie.
Apoi, într-o vară o uşă imaginară s-a închis, sau aşa cred acum. Camera mea s-a golit de tot, mai putin de peretele meu de cărţi. Pereţii au devenit albastri, geamul s-a lepădat de perdele (spre satisfacţia celor câteva flori de pe pervaz) şi camera de (mare parte din) mobilă. În locul lucrurilor exilate în debara, în cameră a pătruns muzica iar patul s-a (re)orientat după lumină. Zilele se deschideau cu felia de cer ce mi se desfăşura ca o hartă, net, în faţă la trezire iar norii curgeau ceva mai încet decât timpul.
Când toţi norii s-au scurs din geamul meu albastru am plecat să-i caut mai departe. Camera ce m-a primit era tot albastră, dar cerul prins in fereastra ei era puţin diferit de cel pe care îl lăsasem în urmă. Camera m-a primit ca orice cameră străină, în coordonatele ei neprietenos de strict geometrice, îngustă şi cu colţuri ascutite. Încet încet însă pereţii au prins grosime şi consistenţă pe măsură ce i-am învelit cu straturi succesive de poveşti suprapuse.
Continue reading
