Nu mai am azi desenele care m-au dus acum foarte mulţi ani la doamna A. Țin minte că erau niste desene abstracte în care forme geometrice se jucau într-o mare de galben şi negru la care meşterisem cu mult entuziasm în dezordinea camerei mele plină de foi colorate.
Atelierul doamnei A era la ultimul nivel al unui bloc cenuşiu şi înalt, identic celorlalte blocuri ce bordau bulevardul. Nu mă uităsem niciodată cu multă atenţie la ele, observasem doar mozaicul monocrom şi cu geometrie simplă cu care erau placate laturile oarbe ale blocurilor prisme. Nu m-am uitat niciodata în sus, înşiruirea etajelor era repetitivă şi lipsită de surprize.
Cunoşteam însă merii care bordau bulevardul şi care ascundeau primele niveluri ale tuturor blocurilor. Era drumul către casa bunicilor pe care mergeam uneori la prânz de mâna cu bunicul meu, dupa ce plecam de la şcoală. Sub soarele de vară se deschideau umbrelele copacilor în care luceau, la o privire atentă, micile globuri roşiatice ale merelor sălbatice.
