puncte de fuga

Nu mai am azi desenele care m-au dus acum foarte mulţi ani la doamna A. Țin minte că erau niste desene abstracte în care forme geometrice se jucau într-o mare de galben şi negru la care meşterisem cu mult entuziasm în dezordinea camerei mele plină de foi colorate.

Atelierul doamnei A era la ultimul nivel al unui bloc cenuşiu şi înalt, identic celorlalte blocuri ce bordau bulevardul. Nu mă uităsem niciodată cu multă atenţie la ele, observasem doar mozaicul monocrom şi cu geometrie simplă cu care erau placate laturile oarbe ale blocurilor prisme. Nu m-am uitat niciodata în sus, înşiruirea etajelor era repetitivă şi lipsită de surprize.

Cunoşteam însă merii care bordau bulevardul şi care ascundeau primele niveluri ale tuturor blocurilor. Era drumul către casa bunicilor pe care mergeam uneori la prânz de mâna cu bunicul meu, dupa ce plecam de la şcoală. Sub soarele de vară se deschideau umbrelele copacilor în care luceau, la o privire atentă, micile globuri roşiatice ale merelor sălbatice.

La câţiva ani distanţă, când devenisem prea mare să mai fiu asteptată la şcoală de bunici, am pornit pe acelasi drum către atelierul doamnei A, profesoară la liceul de artă din oraş. Urcând cele nouă etaje în casa scărilor întunecoasă şi îngustă ca mai toate scările de bloc ajungeam la ultimul nivel. Acolo, în spatele uşii atelierului stătea întreagă şi plină o lume diferită de tot ce aş fi putut găsi afară. O încapere înaltă şi luminoasă nega de la prima vedere toate calculele meschine ale planimetriei nivelului curent al blocului. Pentru copilul care încă eram, atelierul  era un spaţiu magic plin de surprize si lucruri fermecatoare ascunse discret prin suluri de hârtie, planşete, şevatelete, mulaje de gips şi culori.

Încăperea mirosea a vopsea de ulei, tuburi de tempera şi flori. Am studiat cu atenţie borcanele murdare de vopsea în care stoluri de pensule de mărimi diferite stăteau cuminti in aşteptare. Palete pline de pete de culori uscate stăteau aruncate printre borcane concurând în frumuseţea culorilor tablourile stivuite în colţurile atelierului.

Doamna A trăia într-o lume de frumuseţe în care echilibrul era o stare de gratie atinsă prin mesteşugul raporturilor între volume texturi şi culori. Poate din cauza asta în atelierul ei era mereu soare.

Pe hârtia incandescentă sub lumina reflectată de ferestrele inalte, doamna A se juca cu culorile ce se amestecau la infinit. Doamna A nu fixa definitiv niciun desen şi nicio culoare, desen dupa desen se succedau într-o eternă căutare ce lăsa loc de greşeli încercări şi opţiuni ulterior negate. Mă amuza si uimea in egală măsură felul în care se răzgândea şi pete de culori îşi schimbau sensul forma şi nuanţa cu o apăsare a pensulei. O arheologie întreagă exista sub fiecare pată de culoare. In desen aveai voie să greşesti, iar greşelile erau mai frumoase uneori decât perfecţiunea căutată prin ele.

Mi-a luat mult pâna am înteles ca cel mai de preţ lucru pe care îl învăţasem de la doamna A era felul în care lucrurile puteau lua viaţa şi luau viaţă sub mainile ei. Felul în care trata toate lucrurile cu tandreţe şi într-un mod profund democratic. Cea mai modestă bucată de pânză asezată pe o planşetă în urma unui studiu minuţios al faldurilor devenea la fel de frumosă ca o eşarfă elegantă de mătase.

Merele se aureau odată asezate peste cartoane violet iar căni metalice căpătau sclipiri neaşteptate doar datorită unui fald de draperie imaginat spontan de ea.

Doamna A mă învăţa despre cum să pun o lupă plină de înţelegere deasupra frumuseţii lucrurilor mici şi cum să stiu să o întorc în sens invers pentru a înţelege armonia întregului (dez)golit de detalii nerelevante. Totul într-o joaca lipsita de orgolii şi acceptand din start evanescenţa lucrurilor din jur.

La sfârsitul copilariei, odată cu răspântia primelor alegeri, atelierul doamnei A a rămas în urmă iar eu am crezut mult timp că am uitat zilele petrecute printre culorile atelierului ei.

Aproape de fiecare dată când mă întorc acasă se întâmplă să trec pe strada pe care se afla atelierul doamnei A . Astăzi strada nu mai îmi pare atât de largă ca pe vremuri iar timpul aleargă acum în lungul ei cu viteză mult mai mare decât obişnuia mai demult.

Probabil timpul are mai puţină răbdare decât avea în copilarie iar corola de minuni a lumii stă pavăză fragilă în faţa maturităţii. Inteleg abia azi cheile şi obiectele fermecate pe care, ca în basme, le-am primit în grija în copilarie spre a-mi fi de folos la nevoie. Abia azi desluşesc sensul cheilor primite şi descopăr cuvintele magice ce le fac sa deschidă uşi. Una din cheile mele fermecate e împletita din culorile învaţate de la doamna A. Alături de ele îmi deschid oricând umbrele de copaci imaginari plini de mere salbătice şi umbra răcoroasă şi îmi iau de mână amintirile luminoase să mă călăuzească pe drum ce mi se deschide în faţă.