puncte de fuga

A luat mult timp să îmi dau seama că cele mai frumoase poveşti pe care le-am întâlnit sunt istorii modeste ce nu-şi aroga alt titlu decât cel de realitate. Povesti fără poleială şi fără povestitor, bucăţi de realitate din care lipsesc de multe ori fragmente întregi sau uneori chiar finalul. Poveşti ce de multe ori rămân nespuse, nescrise şi neştiute.

Îmi place să cred însă că pentru orice poveste nespusă există mereu cineva gata să caute şi cineva gata să asculte, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru un exerciţiu de modestie şi smerenie în faţa trecutului.

Povestea care m-a găsit zilele trecute şi-a început drumul din Focşani către Bucureşti la sfârşitul anului 1929. A ajuns aici pe 30 octombrie 1929 în forma unei cărti poştale acoperită toată de rânduri strânse scrise cu cerneală neagră. Cartea postală era scrisă de către fratele grijuliu al celor trei surori proaspăt venite în capitală: Alina, Valerica şi Marietta Popovici.

Fratele rămas acasă în Focşani este de vârsta liceului iar din rândurile scrise de el aflăm că urmează liceul Unirea din oraş şi că „Eu deocamdată sunt bibliotecarul şi casierul societatii Gr. Alexandrescu căci s-a deschis societatea sub preşedenţia maestrului Ghita Dimitriu. Carevasazică eu sunt casierul societăţii.”

Din anuarul Societăţii Literare Gr. Alexandrescu a elevilor de curs superior din liceul B „Unirea” din Focşani anul scolar 1930-1931 citim mai multe lămuriri scrise de profesorul menţionat de băiat:

„după un interval de mai mulţi ani, Societatea literară „Gr. Alexandrescu”, fondată la anul 1898, cu începere dela 26. octombrie 1929 îsi iea din nou fiinţa, de data aceasta luînd parte la şedinte numai elevii liceului de băieti „Unirea” din Focşani.”

Scrisoarea băiatului este trimisă la doar patru zile de la reînfiinţarea societatii, ne dăm deci seama că, în ciuda aerului nonşalant şi zeflemitor al băiatului, acesta este în mod sigur mândru de poziţia ocupată de el în cadrul organizaţiei prin graba cu care îşi anunţă surorile plecate de acasă de schimbările survenite.

In lista membrilor societaţii citim urmatoarele:

„Au frecventat foarte regulat şedinţele din anul acesta, urmatorii membrii : Elevii cl.VII B : Aschenazi S., Bogdan Gh. , Frunzescu Al., Grobnic N., Paiu L., Pantzer H., Popovici N., Romaşcan I. Si Toderascu N.”

Adolescentul nostru, care se semnează Ticu pe cartea poştală, este mai mult ca sigur elevul Popovici N. Din clasa VII B.

Casierul ce semnează bilanţul societăţii pe anul scolar respectiv nu este elevul Popovici ci un anume „I. C. Kivu”. Probabil poziţia tanarului Popovici fusese una de tranziţie din perioada de început de organizare a societăţii – dealtfel în cartea poştală „şi casierul” este înghesuit în grabă în textul deja scris, ca o adaugire ulterioară.

Regulile de funcţionare ale bibliotecii sunt stricte :

„ dacă vreun cetitor strică sau murdăreşte cărţile ori lucrările bibilitecii ori nu aduce volumele împrumutate la vreme, este pedepsit cu amenda, cu interzicerea de a mai folosi în orice mod biblioteca, iar în cazurile mai grave de distrugere, sustragere, substituire de cărţi şi obiecte, pe lîngă pedeapsa de mai sus se va cere autorităţilor şcolare şi aplicarea unei pedepse disciplinare severe şi exemplare: şi într-un caz si într’altul biblioteca va fi despagubită de vinovat”.

Nu îl vom regăsi pe elevul N. Popovici în lista de lucrări ale societaţii, amănunţit descrise de către anuar : „comunicări, recenzii, dări de seamă, cuvinte ocazionale, lecturi” sau „recitări”. Dealtfel adolescentul care scrie cartea poştală pare un tânăr spontan, plin de umor dar nu neapărat înclinat către studiu:

 „Încolo nimic nou. Adică sunt. D’ale şcoalei. M-a ascultat la latină tocmai cand nu învătasem şi şi scremandu-mă a ieşit un 7 şapte. Am întrebuinţat cuvântul acesta „screme” crezându-l cel mai nimerit de a exprima înclinaţia mea spre această „înnobilatoare de suflete”. Am umflat dealtminterea câţiva de 9 pe la alte obiecte.”

În aceeaşi notă zeflemitoare băiatul descrie şi profesorii din liceu:

„Dealtfel Dl. Director Ispas a modernizat cu totul liceul Unirea introducand şi sectia „bargheritului” studiu predat de Dl profesor Cristian, maistru de gimnastica. În sfârşit Culacov şi-a găsit un rival de temut in persoana Dl Cristian ! Dealtfel  Dl Cristian este prieten personal al principelui Carol, a lui Lady George, preşedintele St Unite, răsplătit şi medaliat în Italia, Serbia, Bulgaria, Grecia, Turcia, etc…”

Pe domnul director A. Ispas îl regăsim într-o poză de arhivă iar istoria liceul consemnează că „Profesorul Al. Ispas, ca director în anii 1929-1931, a înzestrat clasele cu mobilier modern”. Despre dl. Profesor Cristian nu a rămas consemnat nimic dar cel mai probabil este şi el prezent în poza de grup a corpului profesoral făcuta în anul 1931.Poza de grup din colecţia G. Dimitriu-Serea ce prezintă corpul profesoral, reunit probabil în cancelarie, seamană prea puţin cu descrierea maliţioasă a elevului.

 

(sursa foto : http://cnu.lufo.ro)

(sursa foto : http://cnu.lufo.ro)

Probabil unul dintre tinerii din poza de mai jos este chiar cel care a scris cartea poştală citată.

(sursa foto : http://cnu.lufo.ro)

Tânărul Popovici, probabil mezinul şi oaia neagră a familiei este însă mândru de surorile sale :

„Bre’ bre’ bre’! ce băiat! Nici c’am mai vazut. Să aiba el trei (3) surori în Bucureşti la şcola ai mare şi sa nu le scrie niciodată !!?? Este drept, n’ai ce-i face, dar apelând la insecabilaşi interminabila voastra bunătate sper căşi de (asta?) dată voi scapa numai cu prea intimul şi nelipsitul „ce nătărău!””

Rămas în familie acesta se erijeaza în rolul de mesager al ei:

„Mama este îngrijorată ca totdeauna de voi „Nu ştiu ce-o mai fi cu fetele mele -<am visat o muscă> este a rău vai vai vai…! „ Mai scrieti şi voi numai eu o să scriu!???”

A doua sa carte poştală este trimisă la câteva luni distanţă, pe 14 februarie 1930. Totuşi cel mai probabil o serie de alte cărţi poştale au fost trimise de el între timp, de unde şi reproşul adresat surorilor sale:

„Dupa cum vedeti dragele mele (Marieto si Alino) aceste rânduri cuprind o realitate şi un adevar …nemaiauzit şi nemaipomenit. Nu înteleg de ce scrieţi aşa rar…nu vă gândiţi la noi!!!! â â â â â….Eu cu toate că sunt aşa de ocupat, totuşi găsesc timp liber ca să vă scriu şi vouăşi încă aşa de… des.”

 

La fel ca şi prima carte poştală şi cea de-a doua începe printr-o butadă în spatele căreia se citeşte însă puternica afecţiune a mezinului familiei pentru sororile sale pe care este obişnuit să le tachineze :

„Nu mai este de trăit, sub regimul actual „ţărănist”. Poşta nu mai merge (localul’) trenurile nu mai stau…dupa ce pleacă…In sfârşit  a  dat sfântul! Probabil Sf. Ispas, patronul nostru, şi printr-o minune …pământenească, că o scrisoare a Valerichii, de ale Marietei nici pomeneala, s’a rătăcit pe birou la mine ( pardon, iartă-mă Valerica te rog, pe biroul tău!)”

Se observă uşor cum, dacă în prima carte poştală acesta povestise despre viata lui de licean şi năzbatiile sale, a doua carte poştală este ocupată aproape integral de reproşuri şăgalnice şi întrebări precipitate referitoare la viaţa actuală a fetelor.

„Succes Alino şi să ne scrii mai des, nu aşa ca mine, eu scriu…prea des. Nu-i aşa că vă plictisesc? Tu ce mai faci Marieto? Te şi uitasem. Tu parcă eşti tot la noi.”

Pe ultimul loc în lista preocupărilor tânărului , iniţial uitată şi apoi cu greu înghesuită pe un ultim colţ al cărţii poştale, apare solicitarea sa ca fetele să-i cumpere o culegere de trigonometrie.

Imaginea celor trei surori ne rămâne însă ascunsă. Putem presupune că Valerica era cea mai vârstincă dintre ele, sora protectoare şi grijulie cu fraţii ei. Ea este cea care îi scrie fratelui rămas acasă cel mai des:

„În sfârşit  a  dat sfântul! Probabil Sf. Ispas, patronul nostru, si printr-o minune …pământenească, că o scrisoare a Valerichii, de ale Marietei nici pomeneală, s’a rătăcit pe birou la mine ( pardon, iartă-ma Valerica te rog, pe biroul tău!) ce scria acolo Marieto şi Alino nu vă puteţi închipui. Lucruri nemaipomenite şi nemaiauzite. Ca să vă faceti o idee mai clară de ceea ce poate sa producă un cap…analitic, voi reproduce exact rândurile în chestiune : „îi mulţumesc din suflet lui Ticu (adica mie) pentru că-şi aduce mereu aminte de surorile lui şi le scrie aşa des” (urmează altele de mai puţină importanţă). După cum vedeţi dragele mele (Marieto şi Alino) aceste rânduri cuprind o realitate şi un adevăr …nemaiauzit şi nemaipomenit.”

La biroul ei se aşează şi fratele când le scrie şi de certurile ei severe pare să-şi aducă aminte cel mai bine:

„Valerico, cu tine vorbesc serios, că „altfel nu merge!”.”

Tot ea este cea căreia pare să i se adreseze cu rugăminte legată de culegerea de matematică.

Probabil Marietta este sora populară dintre cele trei:

„Tu ce mai faci Marieto? Te şi uitasem. Tu parcă eşti tot la noi. Şi chiar dacă nu eşti, ai o mulţime de „surioare” care ne fac vizite aşa de dese (toată ziua)”

Toate trei surorile sunt cazate la căminul particular al studentelor din Strada Cantacuzino nr. 16 în Bucureşti.

Conform „Cronologiei Bucureştilor 20 septembrie 1459-31 decembrie 1989 – zile, fapte, oamenii capitalei de-a lungul a 539 de ani”  (Gheorghe Parusi – editura Compania 2005)  Societatea „Ocrotirea Tinerelor Fete” înfiinţează primul cămin studenţesc pentru fete în jurul anului 1900. Mai târziu, în anul 1919, „este promulgată Legea pentru organizarea Societăţii Căminul Studenţilor, care îşi propunea, în afară de organizarea unor activităţi cultural-educative şi sociale pe lângă fiecare facultate, şi construirea unor localuri şi cantine proprii. Ei i se datorează ridicarea căminelor Sfinţii Voievozi, Cantacuzino, cel al Facultăţii de Medicină Veterinară, Sfântul Ştefan şi Gutenberg. „

Aflăm că în 1923 are lor o reorganizare a Societăţii Căminului Studenţilor, formându-se ca rezultat Comisia Cantinelor şi Căminelor. Din 1927 această comisie se afla sub conducerea Senatului Universitar. In administraţia sa intră „ Căminele Canatacuzino – cu o capacitate de 230 de locuri, Medicină veterinară – 80 locuri, Sfântul Ştefan – 88 locuri, Sfinţii Voievozi 140 de locuri şi Institutul Teologic – 90 locuri”

Astazi vechea stradă Gogu Cantacuzino o regăsim sub numele de Jean Louis Calderon. Nu ştiu care a fost soarta căminului de fete, nici daca el mai există deghizat sub o altă funcţiune şi faţă. Am găsit niste însemnări care arătau că în timpul celui de-al doilea Razboi Mondial căminul a fost folosit ca depozit de mărfuri.

M-am gandit însă la cele trei surori şi la viaţa lor din internat citind un fragment din volumul „Aşa s-au întamplat, aşa le-am însemnat” scris de Luli August Sturdza în care autoarea descrie funcţionarea internatului de fete construit de către parinţii săi ( pe terenul pe care se afla şi casa parinteasca), aproape de Şoseaua Kiseleff:

„în fundul, dincolo de un şir de salcâmi tineri, e o casă nouă cu etaj: dormitoarele şi internatul de fete. Treizeci de fete între 16 si 19 ani, în uniforme pepit, cu şorţuri negre şi gulere albe. După doi ani de şcoală vor fi infirmiere.

Miluc e directoarea mult iubită, deşi foarte severă, a acestui internat.

Încolonate două câte două, fetele merg în fiecare dimineaţă la Spitalul Filantropia, unde se ţin cursurile.

Subvenţionat în parte de Ministerul Sănătaţii, internatul contribuie la buna lui stare cu o secţie de ţesătorie şi covoare.

Dincolo de bucătarie şi de arhondaricul-sufragerie e încăperea cu gherghefuri: mai mari şi mai mici, sculuri de lână colorată, suveici, coşuri cu gheme ordonat aşezate pe băncile din faţa gherghefurilor.

Pe lângă fetele internatului, am învăţat şi noi, „copiii curţii”, săţesem scoarţe, covoare de fir înnodat poreclite „persane” şi săîncurcăm firele vârtelniţelor depănătoare de borangic”.

Poate visele şi drumurile celor trei surori ţinteau mai sus de statutul de infirmieră sau poate că ele însele au parcurs o instruire similară cu cea descrisă de Luli August Sturdza. Cert este că atât ele cât şi fraţiorul lor zeflemitor aparţineau unei lumi acum uitate, o lume fermecătoare prin candoarea şi modestia ei.  O lume în care liceenii participau la societaţi literare în care se dezbăteau idei filosofice şi literatură iar notele de şedinţe erau culese în anuare scoase în ediţii limitate. O lume în care frăţiorii rămaşi acasă ştiau să compună cărţi poştale (de un umor înscris în limitele politeţii) scrise cu o caligrafie de o eleganţă sobră. E o lume pe care ar trebui să încercăm să o cunoaştem mai bine înainte de a o arunca definitiv în uitare.