Monthly archives: November 2014

Roata Lumii

La începutul secolului XX şoseaua pe care astăzi o cunoaştem sub numele de Iancu de Hunedoara se numea Şoseaua Bonaparte.  Zona în care aceasta se intersecta cu Calea Dorobanţilor era, la nivel de oraş, o periferie în mică măsură construită.

“De la această intersecţie, până la Piaţa Aviatorilor, Calea Dorobanţilor era, pe la începutul secolului al XX-lea , o uliţă de ţară, cu case mici acoperite cu stuf. Ulterior a devenit una dintre cele mai selecte artere ale capitalei (aici a locuit şi liderul conservator P.P. Carp).” (*)

Într-adevăr, dacă ne uităm pe planul oraşului din 1911 putem observa că, înafară de o serie de parcele de dimensiuni medii, nu foarte dens construite, există terenuri întinse, fie libere fie ocupate cu funcţiuni industriale. Casele sunt construite în general din zidărie şi au un  regim mic de înălţime. Planul indică prezenţa multor clădiri anexă. Observăm suprafaţă generoasă ocupată de proprietatea Elenei Cornescu cât şi prezenţa unor fabrici precum: Fabrica de cărămidă Tonola, Fabrica de vopsele Assan  şi fabrica de frânghierie şi ţesătorie. În rest, mai există o Staţie de pompieri (Cometul), Moara State Stancovici.

plan 1911

Atmosfera zonei este bine redată de Victor Eftimiu în volumul “Portrete şi amintiri”:

 “Între Bariera Griviţei şi a Dorobanţilor e o bună depărtare. Casele şi prăvăliile de pe marginea şoselei amintesc de târgurile de provincie, câte o cherestea cu scânduri şi stâlpi uriaşi se înalţă deasupra streşinilor pitice.

În zare se desluşesc coşuri de fabrică.”(**)

Conform planului, parcela de la intersecţia şoselei Bonaparte cu calea Dorobanţilor aparţine lui Gh. Ghedu în anul 1911. Se remarcă prezenţa unei construcţii pe colţ, în restul parcelei  există o serie de construcţii anexă. Cel mai probabil clădirea de pe plan este renumitul restaurant cunoscut în epoca sub numele de “Roata Lumii”.

Despre geneza acestui nume aflăm mai multe în volumul “Străzi vechi din Bucureştiul de azi” al lui Alexandru Ofrim:

“La intersecţia cu bulevardul Ştefan cel Mare, se afla o grădină de vară numită Roata Lumii, deoarece pe firmă erau reprezentate diversele etape din viaţa unui om: copilăria, tinereţea, vârsta adultă şi bătrâneţea. “(*)

În Bucureştiul începutului de secol XX existau multe berarii, cârciumi şi restaurante. “Roata Lumii” se încadra în categoria restaurantelor mai modeste, după cum aflăm din volumul “Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre “ de Constantin C. Giurescu.

“dacă numărul berăriilor creşte, el nu poate însă nici pe departe concura numărul cârciumilor sau, cu preţiosul termen tehnic, al “debitelor de băuturi spirtoase” . (…) Doar restaurantele, cu variată lor gama, de la localurile de lux din centru şi de la Şosea – “Cina”, “Mon jardin”, “Colonnade”, – la mai puţin pretenţioasele grădini de pe strada 11 iunie, de pe diferitele şosele şi căi -  un “Roşianu”, un “Răcaru”, “Roata Lumii”, “Coana Victoriţa” etc.- şi până la puzderia de consumuri, ospătării, locante şi birturi populare pot să se apropie de ele că număr. De altfel, în multe cârciumi se iau şi gustări, “mezelicuri”. O categorie de localuri care se dezvoltă mult în primul deceniu după război sînt bodegile sau localurile de aperitive; speţa existase si mai înainte şi avusese în “Tripcovici” un exemplar de soi, bine cunoscut şi apreciat în capitală.”

ghid bucuresti 1934- Roata Lumii.pdf

Continue reading

Douăzeci de ani în România (1889-1911)

Recent apărut la editura Humanitas, volumul “Douăzeci de ani în România 1889-1911” este o colecţie de amintiri scrise în 1921 de către domnişoara Maude Parkinson. Domnişoara Maude Parkinson, născută în 1860 în Irlanda, era o bună cunoascatoare a limbilor franceză şi germană. Pasionată de călătorii, ea a traversat Europa ajungând mai curând conjunctural să se stabilească în România la sfârşitul secolului XIX, unde a lucrat ca profesoară. Situaţia ei nu este singulară, multe tinere au fost atrase în acea perioadă în România datorită cererii mari şi a condiţiilor bune de salarizare:

“Gândul meu era să mă stabilesc în Bucureşti ca profesoară de limbi străine. Simţeam că sunt destul de bine pregătită pentru asta, în plus, mi se spusese că ocazii se iveau nenumărate, iar salariul era cu mult mai generos decât aş fi găsit mai aproape de patrie ”  

Exceptând acest volum de memorii, care este şi singura încercare literară a domnişoarei Parkinson, nu găsim decât puţine alte mărturii ale trecerii sale prin ţară. Una dintre ele apare în „Anuarul Bucurescilor” pentru anul 1904 unde domnişoara Maude Rea Parkinson este menţionată ca profesoară la şcoala evanghelică engleză de fete din Strada Negustori nr. 8.

Amintirile despre România de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX sunt structurate în 33 capitole cu subiecte tematice, uşor de parcurs şi scrise cu oarecare umor. Autoarea se axează pe subiecte suficient de generale (relieful ţării,  trecerea în revistă a bogăţiilor subsolului ţării, o istorie extrem de sumară a ţării) iar tratarea subiectelor rareori trece de nivelul superficial al clişeelor şi generalizărilor grosolane.

Spre a ilustra mai sugestiv aproximările şi generalizările cu care volumul de memorii operează să luăm un exemplu. Avem astfel mai jos un fragment extras din carte în care se face referire la procedura legală în cazul căsătoriei la români.

Continue reading