Douăzeci de ani în România (1889-1911)

Recent apărut la editura Humanitas, volumul “Douăzeci de ani în România 1889-1911” este o colecţie de amintiri scrise în 1921 de către domnişoara Maude Parkinson. Domnişoara Maude Parkinson, născută în 1860 în Irlanda, era o bună cunoascatoare a limbilor franceză şi germană. Pasionată de călătorii, ea a traversat Europa ajungând mai curând conjunctural să se stabilească în România la sfârşitul secolului XIX, unde a lucrat ca profesoară. Situaţia ei nu este singulară, multe tinere au fost atrase în acea perioadă în România datorită cererii mari şi a condiţiilor bune de salarizare:

“Gândul meu era să mă stabilesc în Bucureşti ca profesoară de limbi străine. Simţeam că sunt destul de bine pregătită pentru asta, în plus, mi se spusese că ocazii se iveau nenumărate, iar salariul era cu mult mai generos decât aş fi găsit mai aproape de patrie ”  

Exceptând acest volum de memorii, care este şi singura încercare literară a domnişoarei Parkinson, nu găsim decât puţine alte mărturii ale trecerii sale prin ţară. Una dintre ele apare în „Anuarul Bucurescilor” pentru anul 1904 unde domnişoara Maude Rea Parkinson este menţionată ca profesoară la şcoala evanghelică engleză de fete din Strada Negustori nr. 8.

Amintirile despre România de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX sunt structurate în 33 capitole cu subiecte tematice, uşor de parcurs şi scrise cu oarecare umor. Autoarea se axează pe subiecte suficient de generale (relieful ţării,  trecerea în revistă a bogăţiilor subsolului ţării, o istorie extrem de sumară a ţării) iar tratarea subiectelor rareori trece de nivelul superficial al clişeelor şi generalizărilor grosolane.

Spre a ilustra mai sugestiv aproximările şi generalizările cu care volumul de memorii operează să luăm un exemplu. Avem astfel mai jos un fragment extras din carte în care se face referire la procedura legală în cazul căsătoriei la români.

“să spunem că un bărbat de la ţară doreşte să se căsătorească la oraş. El trebuie să scrie autorităţilor din sat şi să obţină de acolo certificatul de naştere, dar şi consimţământul scris al părinţilor sau dacă aceştia lipsesc al bunicilor. Chiar şi dacă bărbatul are 50 de ani, tot este obligat să le ceară consimţământul scris al părinţilor sau, dacă aceştia lipsesc, al bunicilor. Dacă părinţii nu sunt de acord cu căsătoria, el face trei “somaţii”. Ceea ce înseamnă că este obligat de lege să le trimită trei notificări părinţilor, la un anumit interval de timp, mai întâi aducându-le la cunoştinţă că vrea să se însoare, apoi anunţându-i că este în continuare hotărât. Abia după ce s-a trimis şi cea de-a treia notificare este liber să se însoare.”

În sprijinul afirmaţiilor sale, şi ca o mărturie suplimentară pentru destinele franţe de fiscalitatea şi birocraţia nemiloase, domnişoară Parkinson povesteşte istoria tristă a unei slujnice nemţoaice rămasă ani de zile în relaţie de concubinaj cu iubitul sau, un tânăr român sărac.

Curiozitatea m-a îndemnat deci să citesc Codul civil în vigoare în perioada respectivă pentru a verifica informaţiile prezentate în carte. Am aflat cu această ocazie că:

“înaintea celebrării căsătoriei ofiţerul starei civile va face două publicaţiuni, în interval de 8 zile, în zi de duminecă, înaintea uşei bisericei enoriei şi la uşa casei comunale.

Aceste publicaţiuni şi actul ce se va încheia întru acesta, vor cuprinde numele, prenumele, profesiunea şi domiciliul ambilor viitori soţi, calitatea lor de majori sau minori şi prenumele, numele , profesiunea şi domiciliul taţilor şi mamelor. Acest act va cuprinde zilele , locul şi ora în care s-au făcut publicaţiunile; el se va înscrie pe un singur registru care va fi numerotat şi parafat, precum este prescris la art. 28 şi care la finele anului urmează a se depune la grefa tribunalului de întâia instanţă (…) un estract după actul de publicaţiune se va afişa pe uşa casei comunale unde şi-au domiciliul viitorii soţi şi va rămânea afipt în tot intervalul publicaţiunilor. Căsătoria nu se va putea celebra decât după 3 zile libere de la cea de-a două publicaţiune”

Dealtfel regulamentele par destul de laxe în condiţiile în care chiar şi în cazul absenţei certificatului de naştere acesta poate fi înlocuit astfel:

“dovezile ce vor îndeplini lipsa actelor de nascere sunt: declaraţiunea a 5 martori, bărbaţi sau femei, rude sau nu ai viitorilor soţi, care vor cuprinde prenumele, numele, profesiunea şi domiciliul viitorilor soţi, locul şi pe cât se va putea mai nemerit epoca nascerei şi cauza pentru care nu s-a putut înfăţişa actul de nascere”

Consimţământul tatălui şi a mamei sunt obligatorii în următorul caz:

“băiatul care nu are vârstă de 25 de ani deplini, precum şi fata care n-are vârstă încă de 21 ani deplini, nu se poate căsători fară consimţământul tatălui şi a mamei”.

În cazul în care tinerii au vârsta necesară, codul civil prevede:

“copii leguiti cari vor fi ajuns la vârsta prescrisă la art 131 sunt datori înainte de a se căsători a cere printr-un act respectos şi formal consiliul tatălui şi al mamei ori al bunilor”. Precum scrie şi domnişoara Parkinson , în condiţiile în care răspunsul lipseşte sau este nu, sunt necesare 3 astfel de solicitări. În cazul tinerilor trecuţi de 30 de ani este suficientă una. În cazul în care rudele sunt fie decedate fie absente aprobarea nu mai este necesară.

Afirmaţiile domnsioarei Parkinson, fără a fi false, sunt incomplete, acest lucru demonstrând slaba înţelegere pe care o are faţă de realităţile din jurul ei. Astfel, deşi astăzi pot părea ciudate condiţionările şi regulile enunţate mai sus, la început de secol XX, în lipsa unor evidenţe complete sau centralizate ale populaţiei în România, era probabil o încercare de a evita cazuri de bigamie sau căsătoriile între rude de gradul întâi. Se făcea apel astfel la mărturia unor comunităţi mici, în care lumea se cunoştea suficient de bine, pentru a garanta evitarea abuzurilor şi echilibrul comunităţii.

Este deci probabil indicat să tratăm  cu reticenţă afirmaţiile şi judecăţile domnişoarei Parkinson dacă ne dorim să reconstituim o oglindă fidelă a acelor vremuri. Desigur trebuie să avem în vedere şi perspectiva din care domnişoara Parkinson vede şi are ocazia să cunoască ţara: profesoară privată sau angajată la şcoli destinate casei de mijloc. Iar  Bucureştiul şi România pe care are ocazia să le cunoască sunt exact Bucureştiul şi România păturii de mijloc. Din acest motiv cele mai valoroase fragmente ale cărţii sunt cele ce oferă informaţii referitoare la aspecte ale vieţii din capitală despre care domnişoara Parkinson, prin natura meseriei sale, a avut şi timpul şi ocazia să se informeze suficient. Acestea se referă în special la şcolile vremii, la materiile predate şi la atmosfera din casele membrilor clasei de mijloc bucureştene la început de secol XX.

Avem astfel o descriere a planului casei tipice bucureştene, plan prezentat cu destul de mare acurateţe:

“la intrarea în casă se află un antreu mare, uneori luminat de sus cu lumina artificială. Chiar dacă este antreu, această încăpere este deseori folosită drept cameră pentru întreaga familie. Toate celelalte odăi dau în această încăpere circulară. Este un aranjament foarte convenabil pentru încălzire, căci în antreu se află întotdeauna o sobă mare, iar când se deschid uşile celorlalte camere, o căldură plăcută pătrunde în întreaga casă.

Pe lângă aceasta, există sobe de teracotă în fiecare camera, folosite când vremea este foarte aspră, pentru că românilor le pac foarte mult camerele bine încălzite. În antreu se folosesc cărbuni sau bitum, dar în camere se arde numai lemn.

Iarna se folosesc mereu ferestre duble, dar când vine primăvara cea exterioară este înlocuită cu o plasa de sârmă care lasă aerul să treacă , dar opreşte muştele, care sunt enervante.”

Referitor la sistemul de învăţământ domnişoara Parkinson punctează principalele probleme pe care le consideră importante: lipsa învăţământului (şi a cărţilor de predare) în limba naţională, carenţe în educaţia fizică a elevilor şi norme de igienă defectuoase.

“limba germană era predată şi mai ciudat.Copiilor români nu le place germana, aşa că nu se descurcă niciodată la această materie. Neştiind destulă germană cât să înveţe în această limbă, literatura germană se predă în franceză, iar când fetiţele s-au prezentat la examenul de stat ,au fost ascultate în româneşte!

V-aţi putea întreba de ce nu se învaţă în limba maternă; explicaţia ţine, în mare măsură, de lipsa cărţilor. Nu există în româneşte cărţi bune care să trateze subiecte străine”

Multe afirmaţii însă sunt greu de luat în considerare fără a le confruntă cu alte documente de epocă spre a le valida (sau nu). Un astfel de exemplu este dubla măsură cu care autoarea judecă practica micilor cadouri pentru profesoare în unele şcoli şi cotizaţiile solicitate de călugăriţele de la şcoală “Dames de Sion” în scopul decorării capelei ( “ba o statuie mică pentru această nişă, ba un tablou pentru alta; cât despre florile pentru altar, de acestea era mereu trebuinţă”)

Atunci când însă domnişoara Parkinson intră în descrierea unor realităţi cu care a avut mai puţine şanse să se familiarizeze imaginile au linii îngroşate iar judecăţile sunt opace şi superficiale. Din această categorie fac parte pasaje precum cele în care se face referire la pătura săracă a populaţiei rurale din ţară:

 “servitoarelor li se permite să-şi aducă soţii cu ele. (…) aşa că foarte des o întreagă colonie este găzduită în aripa servitorilor, fiecare cu proprii ei copii. Probabil obieciul datează de pe vremea când robia era încă la modă în această ţară. Cred că atunci când a fost abolită, hotărârea nu i-a mulţumit prea mult pe şerbi. Aceştia locuiau împreună cu familiile lor la moşia stăpânului, erau hrăniţi, îmbrăcaţi şi găzduiţi, nu erau trataţi prea rău şi nici munciţi în exces; iar când şi-au dobândit libertatea  (a cărei lipsă n-o simţiseră niciodată) şi au fost obligaţi, în multe cazuri, să-şi caute de lucru pentru a-şi întreţine nevasta şi copiii, au descoperit noi răspunderi care nu le-au plăcut deloc. Singurul dezavantaj ca robi- unul care îmi imaginez că nu-i deranja totuşi prea tare – era că n-aveau voie să se tundă”

În general reacţia domnişoarei la spectacolul trist al celei mai profunde şi dezolante săracii  este o stupoare înţepată ce frizează snobismul.

“îmi aduc aminte de o servitoare proaspăt angajată în casă în care locuiam. (…) ce mirare pe capul nostru când am văzut-o , prima dată când a servit la masă , intrând în sufragerie în picioarele goale. La început ne-am uitat uluiţi unii la alţii , apoi ne-a izbit comicul situaţiei şi am ras de ne-au dat lacrimile”

“am auzit odată de un flăcău abia adus de la ţară să lucreze ca rândaş. Fiind întrebată de o prietenă unde doarme tânărul, stăpână lui a răspuns: “a, peste tot, n-are nevoie de pat”. Cercetări mai amănunţite au arătat că se întindea pur şi simplu pe micul lui cufăr şi dormea acolo destul de bine”

Descrierile  riturilor  religioase sunt făcute de la nivelul unei ignoranţe totale, asumate (cu aparentă mândrie). Sunt enumerate şi descrise cu condescendenţă, la grămadă, obiceiuri populare (tradiţia mărţişorului) şi superstiţii răspândite (precum deochiul).

“la intrare au un fel de vestibule, unde se află toaca, un fel de gong. Este o tavă mare de metal, iar credincioşii sunt chemaţi la slujba prin lovirea repetată a acesteia cu două beţe zdravene, mânuite de un băiat. Dacă la început bătăile sunt rare şi ritmate, pe măsură ce se apropie ora slujbei, se înteţesc. Apoi încetează brusc. Efectul este ciudat şi chiar comic ”

Oamenii sunt judecaţi la grămadă pe categorii-tip:

“Deşi ţăranul are o fire blanda şi indolenţa, se poate uneori înfuria, fie când se insistă asupra greşelilor sale, reale sau închipuite”

“există o lege în România care spune că fiecare fabrică străină trebuie să angajeze un anumit număr de muncitori români- două treimi din totalul angajaţilor. Aşa că din Anglia au fost aduşi numai muncitorii calificaţi, forţa de muncă necalificată fiinda angajată local. (…). Muncitorii locali nu erau de încredere şi erau indolenţi sau, s-o spunem mai pe şleau , leneşi”

“româncele sunt în general, frumoase, iar unele foarte frumoase. (…) bărbaţii din România nu-s, în general, prea arătoşi”.

“că regulă generală, numai cei care nu-şi permit altfel îşi cumpără hainele din propria ţară”

“dincolo de laissez-aller-ul care predispune la pasivitate, românii au un grad ridicat de inteligenţă.”

Multe fragmente din textul cărţii sunt dedicate descrierii membrilor casei regale române. Descrierile se remarcă prin pasiunea pentru detaliu trivial, bârfă gratuită şi observaţia lipsită de elegantă.

“după cum se ştie, germanii au obiceiul dezgustător să-şi clătească gura după masă şi să scuipe apă într-un pahar. Cu ocazia unei cine festive, la câteva săptămâni după căsătorie, prinţesa Maria era într-o dispoziţie bună. Văzându-l pe soţul ei că face obişnuita spălare a gurii, a ridicat degetul şi, împinsă de un drăcuşor, l-a băgat în obrazul lui umflat. La fix! Apa a fost împroşcată pe masă şi au urmat câteva momente de consternare”.

“fosta regina era şi o talentată poetă, compunând sonete la momente ciudate- uneori în nopţile când nu putea dormi. Nu rareori îl trezea pe rege din somnul adânc să-şi dea cu părerea asupra operei. După aşa ceva nu trebuie să te miri dacă auzi că regale României nu avea temperament blând.”

Cartea se încheie printr-o pledoarie emfatică pentru România, ţară de care autoarea se declara profund legată. Nu pot să nu mă întreb care anume este acea Românie de care domnişoara se simţea legată? Probabil una pe care oamenii în mijlocul cărora a trăit ar fi considerat-o cel mult o caricatură amuzantă.

„M-am străduit, în aceste pagini, să prezint cât de fidel am putut o imagine a vieţii de zi cu zi a poporului român. Dacă n-am reuşit să le ofer cititorilor imaginea unui popor cu desăvârşire admirabil, eşecul se datorează lipsei mele de talent şi nu lipsei de apreciere a numeroaselor lor calităţi.”

 

Douăzeci de ani în România 1889-1911 – autor Maude Rea Parkinson, traducere, cuvânt înainte, note: Constantin Ardeleanu; traducere: Oana Celia Gheorghiu, Bucureşti: Humanitas 2014, ISBN 978-973-50-4441-1

One Response to “Douăzeci de ani în România (1889-1911)”

  1. Dan says:

    Excelenta recenzie. Felicitari!

Leave a Reply to Dan

  • About

    Unsleepable is a free theme for WordPress created by Ben Gray. If you don't want this particular text on your site then you'll have to either edit it manually or slide a widget in to this area. This area is called "subfoot center."
  • Meta