Roata Lumii

La începutul secolului XX şoseaua pe care astăzi o cunoaştem sub numele de Iancu de Hunedoara se numea Şoseaua Bonaparte.  Zona în care aceasta se intersecta cu Calea Dorobanţilor era, la nivel de oraş, o periferie în mică măsură construită.

“De la această intersecţie, până la Piaţa Aviatorilor, Calea Dorobanţilor era, pe la începutul secolului al XX-lea , o uliţă de ţară, cu case mici acoperite cu stuf. Ulterior a devenit una dintre cele mai selecte artere ale capitalei (aici a locuit şi liderul conservator P.P. Carp).” (*)

Într-adevăr, dacă ne uităm pe planul oraşului din 1911 putem observa că, înafară de o serie de parcele de dimensiuni medii, nu foarte dens construite, există terenuri întinse, fie libere fie ocupate cu funcţiuni industriale. Casele sunt construite în general din zidărie şi au un  regim mic de înălţime. Planul indică prezenţa multor clădiri anexă. Observăm suprafaţă generoasă ocupată de proprietatea Elenei Cornescu cât şi prezenţa unor fabrici precum: Fabrica de cărămidă Tonola, Fabrica de vopsele Assan  şi fabrica de frânghierie şi ţesătorie. În rest, mai există o Staţie de pompieri (Cometul), Moara State Stancovici.

plan 1911

Atmosfera zonei este bine redată de Victor Eftimiu în volumul “Portrete şi amintiri”:

 “Între Bariera Griviţei şi a Dorobanţilor e o bună depărtare. Casele şi prăvăliile de pe marginea şoselei amintesc de târgurile de provincie, câte o cherestea cu scânduri şi stâlpi uriaşi se înalţă deasupra streşinilor pitice.

În zare se desluşesc coşuri de fabrică.”(**)

Conform planului, parcela de la intersecţia şoselei Bonaparte cu calea Dorobanţilor aparţine lui Gh. Ghedu în anul 1911. Se remarcă prezenţa unei construcţii pe colţ, în restul parcelei  există o serie de construcţii anexă. Cel mai probabil clădirea de pe plan este renumitul restaurant cunoscut în epoca sub numele de “Roata Lumii”.

Despre geneza acestui nume aflăm mai multe în volumul “Străzi vechi din Bucureştiul de azi” al lui Alexandru Ofrim:

“La intersecţia cu bulevardul Ştefan cel Mare, se afla o grădină de vară numită Roata Lumii, deoarece pe firmă erau reprezentate diversele etape din viaţa unui om: copilăria, tinereţea, vârsta adultă şi bătrâneţea. “(*)

În Bucureştiul începutului de secol XX existau multe berarii, cârciumi şi restaurante. “Roata Lumii” se încadra în categoria restaurantelor mai modeste, după cum aflăm din volumul “Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre “ de Constantin C. Giurescu.

“dacă numărul berăriilor creşte, el nu poate însă nici pe departe concura numărul cârciumilor sau, cu preţiosul termen tehnic, al “debitelor de băuturi spirtoase” . (…) Doar restaurantele, cu variată lor gama, de la localurile de lux din centru şi de la Şosea – “Cina”, “Mon jardin”, “Colonnade”, – la mai puţin pretenţioasele grădini de pe strada 11 iunie, de pe diferitele şosele şi căi -  un “Roşianu”, un “Răcaru”, “Roata Lumii”, “Coana Victoriţa” etc.- şi până la puzderia de consumuri, ospătării, locante şi birturi populare pot să se apropie de ele că număr. De altfel, în multe cârciumi se iau şi gustări, “mezelicuri”. O categorie de localuri care se dezvoltă mult în primul deceniu după război sînt bodegile sau localurile de aperitive; speţa existase si mai înainte şi avusese în “Tripcovici” un exemplar de soi, bine cunoscut şi apreciat în capitală.”

ghid bucuresti 1934- Roata Lumii.pdf

Totuşi nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de imaginea pitorească a localurilor Bucureştiului începutului de secol XX. Periferia avea (şi atunci) şi faţa sa neagră şi nu rareori tragică, ascunzând destinele marginalilor. Avem două mărturii în acest sens. Prima este oferită de scriitorul Victor Eftimiu în volumul biografic “Portrete şi amintiri”. În capitolul “ ajutor de reporter” , acţiunea  ce se desfăşoară în 1906 se centrează pe investigaţia unui caz de omor – în căutarea corpului persoanei decedate reporterii trec pe lângă “Roata Lumii” :

“Ne oprim “ La Roata Lumii”. Cine n-a auzit de cârciuma această din capul Bucureştilor, unde “mititeii” de câte cinci parale sfaraie în tovărăşia arcuşurilor? Ce bucureştean n-a făcut cel puţin un chef acolo?” (**)

La indicaţia oamenilor reporterii caută :

“În gropile lui Tonola poate… treceţi bariera Dorobanţilor, aha mi se pare că şi pe-acolo sunt nişte gropi ale lui Pleşoianu” (**)

A două mărturie este lăsată de de J.N. Manzatti ( cunoscut şi ca Nelu Mânzatu – renumit cântăreţ, gazetar român  şi  simpatizant legionar).

“Acum şaptezeci de ani arareori puteai răzbate seara dincolo de Roata Lumii, adevărata barieră de Nord a oraşului. Dela încrucişarea şoselei Bonaparte cu calea Dorobanţilor începea mahalaua. Cuţitării îţi aţineau drumul, obligându-te să faci calea întoarsă. În afară de borfaşi şi găinari, trei bandiţi vestiţi terorizou mahalaua Floreasca, jefuind ca’n codru, ucigând uneori mai ales pe cârciumari: Pipă, Zdrelea şi Mărunţelu. Nu mai ştiu ce s’o fi ales de ultimii doi, dar pe Pipă l-am văzut odată în târgul Moşilor prin 1911 vânzându-şi produsele lucrate la ocna: coşuri împletite, linguri de lemn, ouă de sare, donicioare. Ispăşise 15 ani la Ocnele Mari şi îl puseseră în libertate pentru bună purtare.”

Restaurantul  “Roata Lumii” şi-a continuat existenţa până în anul 1938. Îl regăsim în catalogul Abonaţilor  S.A.R. de telefoane Bucureşti şi Judetul Ilfov  pe 1937, unde el este înscris atât la secţiunea bodegă-bar (cu numărul de telefon 3-0189) cât şi la secţiunea restaurant berarii ( numărul înscris fiind 2-6310). În catalogul Abonaţilor  S.A.R. de telefoane Bucureşti şi Judetul Ilfov  pe 1938 el figurează doar la secţiunea restaurant (cu numărul de telefon 2-6310). Putem presupune că lucrările de demolare începuseră deja.

plan ghidul pantea 1923

plan buc 1928

Până la începutul următorului an, la vechea adresă se află deja clădirea cinematografului  Volga. Planurile acesteia apar în numărul 4 al revistei “arhitectura” din 1939. Alături de planuri avem şi câteva fotografii cu interiorul sălii de cinema (în care remarcăm decoraţii art-deco) cât şi o poză de exterior.

bloc cinema Volga Bucuresti

interior - cinema Volga

interior - cinema Volga

Observăm străzile cu pavaj de piatră şi liniile de tramvai – vechea linie 5. Clădirea cinematografului este o prezenţa inedită pe strada cu un aer patriarhal, mărginită în rest de case şi chioşcuri. Parterul clădirii este ocupat integral de magazine. Etajele superioare sunt destinate funcţiunii de locuire. Există câte două apartamente pe nivel, sunt prevăzute două scări- una secundară pentru accesul servitorilor şi una principală.

plan parter - cinema Volga

plan etaj - cinema Volga

Proprietarul noii clădiri este Cernea V. Dumitru, acelaşi pe care îl vom găsi menţionat în Monitorul Oficial din 28 august 1946 pe lista celor care au fost decoraţi cu crucea “ Serviciu Credincios” cu spade clasa III. Nu avem detalii legate de profesia sa. Găsim însă în Monitorul Oficial din 25 iunie 1948 un Cernea Dumitru angajat la Direcţia Silvică Bucureşti la “administraţia Depozitelor, în funcţia de camerist, coeficiant de funcţiune 1,30, clasa 1 de salarizare”.

Arhitectul la care domnul Dumitru apelează pentru planurile clădiri este Stavru H. Opari, arhitect de origine albaneză menţionat în studii de specialitate axate pe aportul comunităţii albaneze în evoluţia culturii naţionale. În numărul 4 din 1939 al revistei “arhitectura”, alături de proiectul blocului comandat de domnul Cernea V. Dumitru, avem prezentate şi alte proiecte ale acestui arhitect. Sunt proiecte mici din punctul de vedere al scării, locuinţe individuale în general. Sunt  menţionate:  un imobil de raport p+3 pe strada Vânători, o locuinţa particulară în Giurgiu şi o vila la munte, în Predeal.

Căutând mai multe informaţii despre arhitectul Opari, găsim în Monitorul Comunal numărul 30 din 3 august 1941 adresa sa – Strada Isvor 48. Tot în acelaşi an, pe 23 februarie, în gazeta Municipală este anunţată la rubrica “căsătorii” căsătoria sa cu domnişoara Jeana Samson.

Revenind la blocul de la intersecţia Bonaparte – calea Dorobanţilor, viitorul acestuia nu este lipsit de momente ce vor aduce schimbări. Astfel din anul 1948, prin decretul 303 pentru naţionalizarea industriei cinematografice şi reglementarea comerţului cu produse cinematografice ( publicat în Monitorul Oficial numărul 265 din 13 noiembrie 1948) cinematograful Volga de la parterul clădirii intră în proprietatea statului. Vor mai trece încă doi ani până când, prin decretul 92 din 19.04.1950, şi restul clădirii va fi naţionalizat. Conform listei imobilelor naţionalizate, aflăm că intră în proprietatea statului 19 apartamente de la adresa Calea Dorobanţi nr.99 aparţinând domnului Cernea V Dumitru.  Putem deci trage concluzia că între anul construcţiei (1938) şi anul naţionalizării (1950) , timp de 12 ani apartamentele au rămas în posesia aceluiaşi proprietar, ele fiind cel mai probabil închiriate.

Ulterior naţionalizării, cinematograful Volga şi-a continuat funcţionarea, spre deosebire de alte cinematografe din capitală el şi-a păstrat neschimbat numele. Nu ştim ce s-a întâmplat cu cele 19 apartamente, dar pe planul de situaţie din anii 80 apare trecut pe o parte a amprentei clădirii “Ministerul Culturii” – deci, probabil, cel puţin parţial, apartamentele au fost adaptate la funcţiunea de birouri în subordinea ministerului.

plan anii 80

cinema-volga

(sursa foto: http://etimpu.com/2011/02/25/bucuresti-vremuri-apuse-ep-18-6-poze/cinema-volga/)

Şi după 1989, mare parte din spaţiile din interiorul clădirii vor rămâne în gestiunea Ministerului Culturii, în ele desfăşurându-şi de-a lungul timpului activitatea o serie de direcţii în subordinea ministerului. Printre acestea se înscriu “centru de pregătire profesională în cultură”, “administraţia fondului cultural naţional”. Spaţiile deţinute de ministerul culturii în imobil erau distribuite la parter şi la încă patru etaje ele cuprinzând  săli de clase, laboratoare, spaţii de cazare şi birouri administrative.

bloc cinema Volga

bloc cinema Volga

Începând cu anul 2011 activităţile ministerului culturii ce se desfăşurau în această clădire au fost relocate întrucât procesul de retrocedare a clădirii s-a încheiat, clădirea intrând în proprietatea urmaşilor vechilor proprietari.

Vechiul cinematograf Volga este astăzi amenajat şi funcţionează ca bar/club, adresa sa fiind Bulevardul Iancu de Hunedoara nr. 61. Restul clădirii este împărţit în numărul 99 A şi 99B. La parterul clădirii funcţionează acum o serie de magazine, o cofetărie şi un birou de schimb valutar. Faţadele clădirii sunt aproape integral îmbrăcate în mash-uri publicitare ceea ce pare să indice că spaţiile de la etaj sunt nefolosite. Dealtfel, studiind clădirea din exterior şi analizând în paralel planul clădirii din revista “arhitectura” din anul 1939, rezultă că inclusiv casa scării a fost închisă şi transformată în spaţiu de închiriat, accesul la etaj fiind astfel blocat.

bloc cinema Volga

bloc cinema Volga (studio martin)

bloc cinema Volga

În anul 2008, în urma unei expertize tehnice a clădirii realizate de domnul Păunescu G. Şerban , clădirea a fost încadrată în clasa I risc seismic.  Comparând imaginea din revista arhitectura din 1939 cu imaginea actuală a clădirii şi a străzii contrastul este vădit. Clădirea construită de arhitectul Opari este astăzi ultimul martor al perioadei interbelice din intersecţia Iancu de Hunedoara – Calea Dorobanţilor, prezenţa sa fiind la fel de desuetă ca şi a vilelor cu care se învecina pe vremuri în poza de arhivă.

Timpul a trecut peste zidurile coşcovite ale clădirii iar roata lumii s-a rostogolit, transformând o zona de periferie într-o zona centrală şi dinamică a capitalei.

cinema volga

cinema volga
(*) – Alexandru Ofrim  – “Străzi vechi din Bucureştiul de azi” -  editura Humanitas 2007

(**) – Victor Eftimiu – “Portrete şi amintiri”-Editura pentru literatură -1965

Leave a Reply

  • About

    Unsleepable is a free theme for WordPress created by Ben Gray. If you don't want this particular text on your site then you'll have to either edit it manually or slide a widget in to this area. This area is called "subfoot center."
  • Meta