Category archives: anii 30

Roata Lumii

La începutul secolului XX şoseaua pe care astăzi o cunoaştem sub numele de Iancu de Hunedoara se numea Şoseaua Bonaparte.  Zona în care aceasta se intersecta cu Calea Dorobanţilor era, la nivel de oraş, o periferie în mică măsură construită.

“De la această intersecţie, până la Piaţa Aviatorilor, Calea Dorobanţilor era, pe la începutul secolului al XX-lea , o uliţă de ţară, cu case mici acoperite cu stuf. Ulterior a devenit una dintre cele mai selecte artere ale capitalei (aici a locuit şi liderul conservator P.P. Carp).” (*)

Într-adevăr, dacă ne uităm pe planul oraşului din 1911 putem observa că, înafară de o serie de parcele de dimensiuni medii, nu foarte dens construite, există terenuri întinse, fie libere fie ocupate cu funcţiuni industriale. Casele sunt construite în general din zidărie şi au un  regim mic de înălţime. Planul indică prezenţa multor clădiri anexă. Observăm suprafaţă generoasă ocupată de proprietatea Elenei Cornescu cât şi prezenţa unor fabrici precum: Fabrica de cărămidă Tonola, Fabrica de vopsele Assan  şi fabrica de frânghierie şi ţesătorie. În rest, mai există o Staţie de pompieri (Cometul), Moara State Stancovici.

plan 1911

Atmosfera zonei este bine redată de Victor Eftimiu în volumul “Portrete şi amintiri”:

 “Între Bariera Griviţei şi a Dorobanţilor e o bună depărtare. Casele şi prăvăliile de pe marginea şoselei amintesc de târgurile de provincie, câte o cherestea cu scânduri şi stâlpi uriaşi se înalţă deasupra streşinilor pitice.

În zare se desluşesc coşuri de fabrică.”(**)

Conform planului, parcela de la intersecţia şoselei Bonaparte cu calea Dorobanţilor aparţine lui Gh. Ghedu în anul 1911. Se remarcă prezenţa unei construcţii pe colţ, în restul parcelei  există o serie de construcţii anexă. Cel mai probabil clădirea de pe plan este renumitul restaurant cunoscut în epoca sub numele de “Roata Lumii”.

Despre geneza acestui nume aflăm mai multe în volumul “Străzi vechi din Bucureştiul de azi” al lui Alexandru Ofrim:

“La intersecţia cu bulevardul Ştefan cel Mare, se afla o grădină de vară numită Roata Lumii, deoarece pe firmă erau reprezentate diversele etape din viaţa unui om: copilăria, tinereţea, vârsta adultă şi bătrâneţea. “(*)

În Bucureştiul începutului de secol XX existau multe berarii, cârciumi şi restaurante. “Roata Lumii” se încadra în categoria restaurantelor mai modeste, după cum aflăm din volumul “Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre “ de Constantin C. Giurescu.

“dacă numărul berăriilor creşte, el nu poate însă nici pe departe concura numărul cârciumilor sau, cu preţiosul termen tehnic, al “debitelor de băuturi spirtoase” . (…) Doar restaurantele, cu variată lor gama, de la localurile de lux din centru şi de la Şosea – “Cina”, “Mon jardin”, “Colonnade”, – la mai puţin pretenţioasele grădini de pe strada 11 iunie, de pe diferitele şosele şi căi -  un “Roşianu”, un “Răcaru”, “Roata Lumii”, “Coana Victoriţa” etc.- şi până la puzderia de consumuri, ospătării, locante şi birturi populare pot să se apropie de ele că număr. De altfel, în multe cârciumi se iau şi gustări, “mezelicuri”. O categorie de localuri care se dezvoltă mult în primul deceniu după război sînt bodegile sau localurile de aperitive; speţa existase si mai înainte şi avusese în “Tripcovici” un exemplar de soi, bine cunoscut şi apreciat în capitală.”

ghid bucuresti 1934- Roata Lumii.pdf

Continue reading

Casa I.Tabacu – arhitect Victor Asquini

Putem mai lesne înţelege arhitectura anilor interbelici privind imaginile de epocă ale clădirilor, observându-le inserate în contextul care le-a provocat apariţia iar apoi le-a asimilat. În pozele acestea ele sunt prezenţe cu aer proaspăt şi cochet, disonante pe fundalul prăfuit al Bucureştiului de început de secol. Sunt rare cazurile în care, în plus faţă de această documentare în imagini, avem ocazia să găsim şi planurile, detaliile tehnice şi cuvintele arhitectului ce le-a proiectat. Totuşi numerele vechi ale revistei “Arhitectura” ne oferă uneori această şansă  minunată de a înţelege felul în care istoria oraşului a fost scrisă.

Un astfel de exemplu îl găsim în numărul 2-august 1935 în care avem prezentat proiectul blocului din imaginea de mai jos. Casa I.Tabacu era situată pe Strada Ghenadie Petrescu nr. 183. Nu avem planul parterului, dar, judecând după imagine, el era probabil integral ocupat de funcţiunea comercială.

casa tabacu - arhitect victor asquini

Avem însă la dispoziţie planul etajului curent. Putem astfel să remarcăm o serie de lucruri legate de planimetrie, amănunte ce trădează un mod de viaţă astăzi dispărut. Astfel, primul lucru care iese în evidenţă citind planul este existenţa a două scări interioare – avem o scară principala şi o scară secundară (destinată probabil în special servitorilor). Diferenţa între scara principală şi cea secundară este dată atât de lăţimea rampei cât şi de înălţimea treptelor ( scara pricipală are 20 de trepte în timp ce scara secundară are doar 18). Şi accesul este diferit rezolvat – intrarea în casa scării principale se face direct din stradă, în timp ce accesul către scara secundară se face din curtea interioară.

casa tabacu - arhitect victor asquini

Din casa scării principale se face accesul în apartament – câte unul pe nivel. Ca la multe alte blocuri interbelice, apartamentul este nedecomandat – se intră într-un vestibul de unde se face accesul într-un hall generos. Hall-ul este cel care asigura mai departe accesul în dormitoare (două la număr) şi sufragerie. Tot din hall se poate intra şi într-un coridor îngust ce face legătura cu funcţiunile secundare (grupuri sanitare şi bucătărie), ferindu-le astfel  de vedere şi orientându-le către curtea interioară . Dormitoarele şi sufrageria au geamuri către stradă, dintre ele cel mai avantajat ca poziţie este dormitorul matrimonial, poziţionat pe colţul clădirii şi beneficiind de geamuri către ambele străzi.

Suprafeţele camerelor sunt generoase: sufrageria are aproximiativ 28 mp, dormitorul cel mic are 16 mp.

Observăm câteva detalii – hall-ul central nu este luminat natural, pentru a atenua acest inconvenient  încăperea se deschide prin glasvanduri către toate camerele cu care face legătură.

Din casa scării secundare se face accesul către camera servitorilor, extrem de modestă ca suprafaţă (1.90×2.70 m) . Tot din casa scării secundare se face accesul către un sas ce face legătura cu bucătăria apartamentului şi cu o cămară ventilată (geamul este orientat către curtea interioară). După cum afirmă arhitectul autor al proiectului:

“Camera servitorilor este ţinută în afara apartamentului propriu-zis al etajului, spre a lua acestora, la nevoie, orice acces în apartament.”

Blocul există şi astăzi, chiar dacă numele străzilor şi numărul din adresa s-a schimbat. Adresa actuală este Strada Popa Nan nr. 119. Continue reading

În căutarea Stellei (2)

Casa Stellei există şi astăzi pe o străduţă din Colentina, străduţă ce păstrează încă mare parte din casele vechi cu un singur nivel şi front îngust către stradă. Este adresa la care au ajuns acum zeci de ani cărţile poştale pe care le ţin eu azi în mâna şi pe care la rubrica adresant e trecut “Stella Gălăşeanu, Strada Silviei no. 16 bis Bucureşti prin Colentina”.

Prima carte poştală a ajuns pe Strada Silviei la numărul 16 bis acum aproape 80 de ani, în 5 martie 1934. Cartea poştală e trimisă de o verişoara, Nela Popescu, o adolescenţă care, după cum ea însăşi scrie, studiază la “şcoala de economie casnică” în Budişteni Muscel. Clădirea şcolii există şi astăzi, totuşi ea nu mai funcţionează că şcoală. Pe vremea aceea însă tinerele care veneau aici învăţau timp de trei ani cum să devină bune gospodine studiind materii precum : croitoria, menaj general şi curăţenie personală, reţete, lucrări de grădină, limba română, muzică , sericicultură, desen şi caligrafie. Caligrafia îngrijită dar totuşi copilăroasă a Nelei stă mărturie pentru cursurile absolvite.

carte postala 5

carte postala 5 verso

Mănunchiul de cărţi poştale, frumos păstrate în folii de plastic, se înşiră începând din 5 martie 1934 până în vara anului 1943, dată la care este primită ultima carte poştală. Puse toate laolaltă cărţile poştale prezintă cioburi colorate în caleidoscopul vieţii unei familii dintr-o familie din clasa de mijloc la început de secol XX. O familie ca probabil multe altele: mama – Lucreţia , tatăl – Haralambie Gălăşeanu(angajat la Societatea de tramvaie Bucureşti, după cum reiese dintr-una din cărţile poştale) şi cei trei copii, apropiaţi ca vârstă –toţi adolescenţi: Lola, Paul şi Stella. Familia îşi face vacanţele pe timp de vară la rudele din Dragoslavele unde au şi mulţi prieteni cu care corespondează odată întorşi acasă toamna. Pe măsură ce anii trec, vedem cum copiii cresc, se căsătoresc iar viaţă lor se schimbă.

Continue reading

Hotel Ambasador

Imaginea aeriană ce surprinde viitorul bulevard Magheru (la momentul respectiv denumit Bulevardul I.C. Brătianu iar mai târziu Take Ionescu) la început de secol ne prezintă o stradă bordată de o vegetaţie bogată ce ascunde în mare parte vilele cu regim de înălţime redus construite retras faţă de stradă.  Până în anii 30 însă, treptat, cea mai mare parte a vechilor reşedinte cochete au fost demolate iar noile cladiri au construit încet încet un front continuu, total diferit faţă de imaginea oraşului cu care fuseseră obişnuiţi bucureştenii până la acea dată.

imagine aeriana bulevardul Bratianu

 

(imagine suport preluată din volumul “Calea Victoriei-Bucureştiul interbelic” -editura NOI media print)

Una din aceste noi clădiri  ridicate a fost hotelul Ambasador proiectat de arhitectul Arghir Culina şi inaugurat în luna  mai a anului 1939. Terenul aparţinea domnului Constantin S. Mihăescu, iar construirea hotelului a necesitat demolarea clădirilor deja existente pe suprafaţa lui.

La sfârşitul anilor 30 parcelele alăturate acestui teren erau deja construite – în stânga,  în 1935 se finalizase construcţia Blocului Aro (comandat de Societatea Asigurarea Română) iar  în dreapta parcelei (către Universitate), fusese construită clădirea CICLOP.

Data la care a început execuţia hotelului Ambasador este incertă – unele surse indică anul 1936 altele anul 1937  (2) sau 1938.

hotel ambasador

hotel ambasador

Cert este că în catalogul cu abonaţii la telefon pe anul 1938 din capitală figurează încă la numarul 10 Bulevardul Take Ionescu garajul domnului Constantin S. Mihăescu. Domnul Mihăescu a fost în mod cert o persoană întreprinzătoare şi cu o avere substanţială: dumnealui este reprezentant general al mărcii „Nasch-Renault” şi tot în proprietatea sa se află şi un garaj în Strada Dr. Sergiu nr.28, un depozit de benzină în Băneasa şi un garaj în Bulevardul Cobălcescu nr.45. Sediul principal este însă cel din bulevardul Take Ionescu, unde catalogul ne informează că se află „centrala şi expoziţia”. Din perioada în care acesta nu fusese încă demolat avem o imagine din arhiva Willy Prager (realizată in anul 1937) ce surprinde frontul clădirii vechi învecinate cu blocul CICLOP. Clădirea este în mod vădit una şi aceeasi cu cea deja marcată în prima imagine aeriană de început de secol a acestui segment de bulevard.

 

hotel ambasador

hotel ambasador

hotel ambasador

Terenul rămas în urma demolării acestei clădiri avea o suprafaţă redusă şi o formă neregulată dificilă. Continue reading

trei surori

A luat mult timp să îmi dau seama că cele mai frumoase poveşti pe care le-am întâlnit sunt istorii modeste ce nu-şi aroga alt titlu decât cel de realitate. Povesti fără poleială şi fără povestitor, bucăţi de realitate din care lipsesc de multe ori fragmente întregi sau uneori chiar finalul. Poveşti ce de multe ori rămân nespuse, nescrise şi neştiute.

Îmi place să cred însă că pentru orice poveste nespusă există mereu cineva gata să caute şi cineva gata să asculte, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru un exerciţiu de modestie şi smerenie în faţa trecutului.

Povestea care m-a găsit zilele trecute şi-a început drumul din Focşani către Bucureşti la sfârşitul anului 1929. A ajuns aici pe 30 octombrie 1929 în forma unei cărti poştale acoperită toată de rânduri strânse scrise cu cerneală neagră. Cartea postală era scrisă de către fratele grijuliu al celor trei surori proaspăt venite în capitală: Alina, Valerica şi Marietta Popovici.

carte postala 1930

Fratele rămas acasă în Focşani este de vârsta liceului iar din rândurile scrise de el aflăm că urmează liceul Unirea din oraş şi că „Eu deocamdată sunt bibliotecarul şi casierul societatii Gr. Alexandrescu căci s-a deschis societatea sub preşedenţia maestrului Ghita Dimitriu. Carevasazică eu sunt casierul societăţii.”

carti postale 1929

Din anuarul Societăţii Literare Gr. Alexandrescu a elevilor de curs superior din liceul B „Unirea” din Focşani anul scolar 1930-1931 citim mai multe lămuriri scrise de profesorul menţionat de băiat: Continue reading

(dar unde sunt) zăpezile de altădată

Iarna anului 1934 – în data de 3 ianuarie Bucureştiul este acoperit de un strat de zăpadă cu grosime medie de aproximativ  17 cm. Este o iarnă grea în care „a căzut o cantitate de 66 cm de zăpadă în 3 intervale scurte (…) astfel zăpada s-a strâns într-un strat gros ce a stat un număr mare de zile neridicată”. Nu este însă o iarnă mai grea decat cele precedente, maximul fusese atins în anul 1924 când în 20 noiembrie stratul de zăpadă aşternută atingea o grosime de 91 cm iar cantitatea maximă de zăpadă depusă într-un an rămâne cea din anul 1895 când se atinge valoarea de 235 cm. Dintr-un articol („Zăpada în Bucureşti” – inginer N. Vasilescu-Borcea ) din numărul de noiembrie-decembrie 1934  al revistei „Urbanismul” ( „Monitor al Uniunei Oraşelor din România” ce apare „sub îngrijirea Institutului Urbanistic al României”)  aflăm mai multe.
bucuresti 1934
Continue reading

in cautarea stellei

Am început s-o caut pe Stella în noiembrie 1929 , atunci când prima carte poştala ajungea probabil din Ploieşti în Bucureşti la Elisabeta, Vetuţa, sora plecată la studii. Elisabeta stătea pe strada Buzeşti nr. 50, apartament 13, camera no.4, etaj III. Cartea poştala face specificaţia “Drei. Elisabeta Teodorescu Studentă”. Iar sublinierea nu e întâmplătoare în condiţiile în care la 1929 statutul de studentă era puţin diferit faţa de prezent şi nu orice familie îşi putea permite să-şi trimită copilul la facultate în capitală. Clădirea în care sora Vetuţa locuia este o construcţie demolată între timp,  pe locul ei se află una dintre cladirile de birouri nou construite.

Scrisul celui care transmite ultimele veşti din Ploieşti este elegant şi elastic întins pe rândurile de cerneală neargă. Realitatea Ploieştiului pe timp de iarnă este cea a patinoarelor şi a balurilor în cadru intim ”tocmai vroiam să-ţi trimet ceva în plic şi îmi pare bine ca n-am trimes-o că te privea (o poză de la un bal) (…) aici nu-i nimic nouă şi-n special n-am ieşit în oraş de când ai plecat decât o singură dată aşa că nu ştiu ce mai e nou în oraş, scrie-mi ceeace doreşti să ştii ”„astăzi după masă am fost la patinaj şi  ca la început am patinat vreo două ore şi sunt acuma mort de oboseală” Continue reading

de vanzare

Intotdeauna mi-au placut targurile de lucruri vechi. Cand eram mica, pentru agitatie; in adolescenta, pentru inedit; acum, pentru aerul familiar si desuet al lucrurilor expuse. Ma gandesc mereu ca lucrurile luate primesc la mine un “acasa” protector – o fractiune de raft sau sertar, in care o carte sau o vedere postala pot imbatrani fara grija, in mijlocul unei familii de imprumut.

Am mai pomenit undeva de serialul din copilarie in care o fetita ajungea intr-un spatiu fantastic prin intermediul unei pete de cerneala. Astazi, poze si carti vechi sunt petele de cerneala prin care se poate inca patrunde in perioade despre care,dincolo de datele exacte (si inutile) din cartile de istorie, stim prea putine pentru a ne contura o poveste .

Cartea postala gasita in teancul de nimicuri vechi din care am ales cu grija sambata trecuta, la targul anticarilor din Obor, este o astfel de interfata – o prezenta ciudata in cotidianul postmodern prea ocupat de grijile sale pragmatice si imediate.

Am cautat minute in sir in teancul de poze si carti postale, savurand caligrafia frumoasa si elastic intinsa pe bucatile ingalbenite de carton in speranta unei descoperiri. Descoperirea a fost Stella, numele sub care s-au grupat un palc de carti postale, intinse pe arii vaste din jurul Bucurestiului si traversand intervalul de ani 1929-1943. Dar nu despre Stella este vorba aici (despre ea voi vorbi in posturile ce vor urma), ci despre o carte postala stinghera, gasita printre atate alte carti postale purtand in ele amintiri directionate catre adrese cel mai probabil azi spulbetare de dezvoltari (sau involutii) urbane si catre oameni stersi de timp.

Cartea postala despre care scriu acum este raspunsul dat de catre un proprietar, unui anunt trecut in ziarul Universul in anii 30’. Anuntul la care care se refera cartea postala este, din cate se intelege, un anunt de intentie de a cumpara casa (textul este reprodus mai jos)

“Buc. 28 mai 936

Stimate domn,
Citind anuntul D-voastra in ziarul Universul ca sunteti amator a cumpara o casa va avizez prin prezenta ca am o casa de vanzare a mea personala si anume 14 m fata de lungime 30 total 420 m/p . casa este compusa din 2 camere, pivnita si marchiza constructie solida noua lucrata cu caramida presata aspect de vila cu 4 trepte strada este pavajata cu piatra bolovani. Casa este in cartierul Colentina tramvaiu 11 merge si trece pe la capu strazii este chear statia. Pretul este de lei 120.000 (una suta douazeci mii) daca sunteti amator serios poftiti pana la mine la adresa din fata sa mergem la fata locului sa vedeti casa si daca va place sa stam de vorba. Sunt acasa in orice zi dupamasa

Cu tata stima,
St. Sasu “

Conform “Cronologiei Bucurestilor”, incepand cu 1926 Colentina , considerata comuna suburbana, era trecuta sub administratia Bucurestiului. Abia spre sfarsitul anilor ’30 Colentina ajunge cartier al orasului schimbandu-si radical infatisarea, lucru sustinut si de construirea mai multor obiective industriale in apropiere ( planul SOCEC arata o fabrica de tesaturi si fabrica Stella) .

In anii ‘30 ziarul “Universul” (infiintat inca din jurul anului 1880), alaturi de “Dimineata” , are o larga raspandire “tirajul lor ajungand la 200.000 (…) de exemplare. Le urmeaza ca tiraj, tot doua cotidiene din Bucuresti: Curentul, cu 60.000 si Adevarul , cu 50.000 de exemplare”. Este de inteles deci de ce acesta este o sursa importanta de informatii inclusiv imobiliare iar respectivul Domn Sasu trateaza redactia (si potentialul comparator) cu atata deferenta.
Conform planului SOCEC din 1935, tramvaiul 11 (mentionat in anunt) circula de la Piata Sf. Gheorghe pana in Comuna Colentina. Traseul parcurgea calea Mosilor trecand apoi pe viitoarea sosea a Colentinei ( pe plan trecuta general Lambru). Doar traseul tramvaiului 11 mergea mai departe de halele Obor, unde se termina traseul tramvaielor 5 si 7. Drumul tramvaiului 11 nu avea cum sa mearga mult mai departe de atat, in 1936 este editat volumul “Sistematizarea lacurilor Colentinei” (un extras din volumul respectiv aici)– proiect ce este in curs de implementare, nicidecum finalizat (finalizarea se va face in anul 1939). Dealtfel pana in 1948 linia de tramvai nu ajunsese decat pana la Soseaua Fundeni, abia din acest an incepand a se realiza prelungirea ei pana in cartierul Andronache.
Strada pe care este situate casa supusa vanzarii este probabil una dintre multele stradute care se desprind din strada principala – general Lambru. Judecand dupa planul zonei – cartierul se constituia probabil la acea vreme din mici stradute cu case cu regim de inaltime scazut. Imi imaginez ca marea majoritate a caselor erau casute modeste, cu aspect tipic de mahala buresteana, altfel de unde sublinierea calitatilor casei supuse vanzarii care (probabil spre deosebire de rest) e construita din caramida. O zona de inceput de lume urbana, unde ca si in groapa lui Eugen Barbu, substanta de constructie a zidurilor marcheaza statutul social al proprietarului si implicit “pricopseala”. O casa de caramida nu e lucru de saga la inceput de secol bucurestean !
Desigur prezenta marchizei nuanteaza si mai mult asteptarile referitoare la zona in discutie. Este ceva induiosator in prezentarea casutei cu 2 camere drept casa cu “aspect de vila”. Un amanunt interesant este precizarea referitoare la strada pe care este casa situata , strada ce are pavaj cu piatra-bolovani. Conform “Cronologiei Bucurestilor” de Gheorghe Parusi, in 1934 “se fac importante modernizari si imbunatatiri in cartierul Colentina-Andronache: este introdusa lumina electrica pe cateva strazi, sunt pavate alte cateva” – printre ele, desigur, si strada casei pusa la vanzare.
Doar imaginatia poate raspunde curiozitatii fata de soarta scrisorii prezentate mai sus. De catre cine a fost citita, daca domnul Stefan Sasu locuind pe Str. Hatmanu Arbore no. 17 a fost cautat dupa-amiaza , cum indica in scrisoare, si daca dezvoltarea cartierului in perioada comunista a sters sau nu din istorie modesta casuta .
Cert este ca proprietarul de atunci nu cred ca si-ar fi imaginat vremurile in care cei 420 de mp sunt cumparati nu pentru casuta cu “aspect de vila cu 4 trepte” si “pivnita si marchiza”, ci pentru a demola si construi integral parcela cu o vila de P+2. In locul marchizei, aruncate la fier vechi astazi, punctul forte al unui anunt similar de vanzare ar fi balustrii de la balcon.

Cum moare o casa (numarul 7 strada Buzesti)

Ii ia mult unei case sa ia viata. Se naste incet si in etape, in directa legatura si cu puterea financiara a investitorului. Piatra cu piatra zidurile se ridica  – pozitia ficarei usi, a fiecarui perete si a fiecarui geam fiind rezultatul multor negocieri intre proiectanti, executanti si proprietar. Ceea ce vedem si admiram azi ca ancadrament decorativ la o fereastra poate la fel de bine sa fi fost conditionat in dimensionare la un moment dat de un calcul bine chibzuit al proprietarului fata de resursele sale banesti, sub sfaturile arhitectului, vis-à-vis de decoratii. Totusi cate generatii au vazut lumea prin fereastra aceasta!

Finalizarea constructiei nu este mereu cea mai importanta in relevarea personalitatii unei case. Un drum intreg plin de schimbari se deschide in fata vietii nou nascute a casei. Casa incepe sa traiasca pe masura ce se impregneaza cu  viata traita in interiorul zidurilor sale. Timpul si mai ales viata petrecuta inlauntrul sau sunt cele ce o transforma intr-un martor viu al unor vieti, un organism ce sufera cand cade in uitare si este rupt de viata ce l-a insufletit. Sunt fericite si intelepte casele ce au norocul sa strabata vremea calauzind pasii aceleiasi familii crescute odata cu ea.

Nimic nu ma intristeaza mai mult decat o casa ce moare incet si pe tacute. Odata cu moartea ei mor (de data aceasta definitiv) toate franturile de viata adapostite in ea.

Pe strada Buzesti casele ramase stau singuratice intre goluri bine netezite de buldozere. Pe fundal se profileaza blocurile de sticla ce vin dinspre piata Victoriei. Raportul strivitor era evident déjà de mult timp, moartea iminenta a bietelor casute era previzibila pentru oricine. A fost o cronica a unei morti asteptate si amanate. Mai mult decat atat, a fost o moarte premeditata de zeci de ani – cam din perioada in care casele ar fi putut sa fie retrocedate proprietarilor de drept, alegandu-se insa varianta incurajarii unui provizorat perpetuu care a erodat si consumat substanta caselor dincolo de orice limita. Si ma indoiesc ca totul se va opri aici – probabil toata aria intre Buzesti si Gara de Nord va avea aceeasi soarta.

buzesti case vechi

casa buzesti4

strada buzesti noiembrie 2010

cladire modernista buzesti

detalii fatada buzesti

Am intrat sovaielnic in curtea casei prin gangul intunecos cu plafon pe jumatate cazut. In stanga am vazut o cutie de scrisori probabil inutila ultimelor doua generatii care au ocupat casa. O scara intunecoasa serpuia in coridorul al carui acces era situat imediat langa cutia de scrisori. Fosnete se auzeau de mai sus asa ca am decis sa mergem mai departe. Continue reading

2 scrisori pierdute

Va exista mereu interes in jurul vietii intime a personalitatilor, viata lor va fi disecata si judecata pana la epuizare. Nu rareori diverse corespondente purtate de mari scriitori sau oameni de cultura in general sunt scoase la iveala de catre mostenitori cinici, dornici de imbogatire, si devorate de catre cititori (cel mai adesea) de ocazie. Nu atat atmosefera vremurilor trecute, personalitatea si rutina zilnica a oamenilor ce au fost este obiectul atentiei volumelor respective cat barfa, totul decurgand dupa modelul descris de poet:

“Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Un caz special il constituie insa marturiile ramase despre anonimi, oamenii cetatii pierduti in multime si stersi de vreme chiar si din amintirile familiilor lor, acum raspandite in cele patru zari.

Au existat studii interesante cu teme antropologice facute in ultima vreme in care surse de acest tip au fost scoase la lumina pentru fundamentarea in coroborare cu alte surse documentare a unor teme de cercetare precum “dragostea la romani” ( doamna Constanta Vintila Ghitulescu). La fel de cunoscute si apreciate sunt studiile facute de doamna Ioana Parvulescu ( “In intimitatea secolului 19” si “Intoarcere in Bucurestiul interbelic” ).

Recent ajunsa in Cluj am dat de una din multe tarabe de carti vechi din gangurile din zona centrala. Pe langa multe teancuri prafuite de carti de beletristica, studii medicale si cu tematica muzicala am gasit si un teanc de vechi carti postale. Am rasfoit cu rabdare teancurile de carti postale in cautarea unora reprezentand centrul vechi al Clujului. Astfel mi-a iesit la iveala o carte postala ingalbenita intoarsa cu partea scrisa in sus. Toata era scrisa cu un scris marunt si negru, elegant si ascutit, constant egal si perfect drept impartit pe randuri. Singurele cuvinte scrise mare erau cele ce recomandau destinatarul si adresa acestuia. Aici literele se intindeau in volute capricioase asemeni decoratiunilor unui capitel corintic. Cel mai mare scris cuvant era “Timisoara” ceea ce m-a facut sa zambesc gandindu-ma la kilometri parcursi de biata bucata de hartie in ultimii 80 de ani.

Am pus cartea postala de-o parte si am continuat sa rasfoiesc. O noua carte postala a iesit la iveala. Scrisul rotund si decorativ ocupa abia o mica portiune a cartii. Risipa de spatiu era bine planificata inclusiv prin orientarea la 90 de grade a scrisului. Numele si adresa destinatarului  erau scrise cu caractere egale ca inaltime si cu acelasi scris rotunjor si naiv in mod sigur apartinand unei adolescente. Nu am putut sa nu remarc iarasi “Timisoara” trecuta la adresa si am zambit din nou. Am pus si aceasta carte postala de-o parte, iarasi fara sa ma uit macar la verso si am continuat cautarea de data asta mai in alerta , cautand noi mesaje frumos caligrafiate. Insa restul cartilor postale proveneau din toate colturile exotice ale lumii si tarii fara a fi insa scrise. Continue reading