Iarna anului 1934 – în data de 3 ianuarie Bucureştiul este acoperit de un strat de zăpadă cu grosime medie de aproximativ 17 cm. Este o iarnă grea în care „a căzut o cantitate de 66 cm de zăpadă în 3 intervale scurte (…) astfel zăpada s-a strâns într-un strat gros ce a stat un număr mare de zile neridicată”. Nu este însă o iarnă mai grea decat cele precedente, maximul fusese atins în anul 1924 când în 20 noiembrie stratul de zăpadă aşternută atingea o grosime de 91 cm iar cantitatea maximă de zăpadă depusă într-un an rămâne cea din anul 1895 când se atinge valoarea de 235 cm. Dintr-un articol („Zăpada în Bucureşti” – inginer N. Vasilescu-Borcea ) din numărul de noiembrie-decembrie 1934 al revistei „Urbanismul” ( „Monitor al Uniunei Oraşelor din România” ce apare „sub îngrijirea Institutului Urbanistic al României”) aflăm mai multe.
Continue reading
Category archives: arhitectura
(dar unde sunt) zăpezile de altădată
30Jan12În căutarea punctelor de fugă (2011)
30Dec11
Pentru mine anul acesta a fost anul aducerilor aminte. Aducerile aminte au început cu plimbările din zona Berzei Buzeşti aflată la început de ianuarie în plin cataclism ignorat şi neînregistrat de actualităţile zilei. Lunile de început ale anului m-au găsit prin camere părăsite ale caselor în prag de demolare, cu privirea atentă la detaliile ce urmau sa fie şterse, detalii ce deja nu mai sunt. Acum toate încăperile fotografiate de mine nu mai există, în urma lor nu mai sunt decat suprafeţe nivelate de pietriş, pământ şi desigur borduri.
Țin minte zilele reci şi soarele pieziş de iarnă căzând pe fatade ce-şi trăiau ultimele zile. La fel cum ţin minte noaptea în care am urmărit demolarea cinematografului Feroviar şi a hotelului Marna prin obiectivul aparatului, alături de câţiva fotografi de ocazie- uimiţi şi ei de absudul momentului. În faţa abuzurilor sistemului singura soluţie pe care am găsit-o a fost imaginaţia, iar cu ajutorul ei am reconstituit planurile uneia dintre clădirile demolate. Şansa a făcut ca o fosta locatară să mă ajute în demersul meu cu câteva poveşti care altfel s-ar fi pierdut şi ar fi rămas necunoscute pentru lume. Despre demolările din Berzei-Buzeşti n-am reusit sa-mi formulez nişte concluzii, am rămas însă în căutarea lor. Continue reading
Despre arhitectură ( arhitect Gheorghe Simotta)
15Dec11Era penultima zi de târg de carte Gaudeamus când, traversând mulţimea zgomotoasă şi agitată, am ajuns în cele din urmă în zona mai retrasă unde se afla standul editurii Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. Frunzăream cărţile expuse de editură, când am auzit urmatoarea întrebare adresată domnului de la stand :” bună ziua, eu sunt elev în clasa a 9-a şi mi-aş dori să mă fac arhitect. Puteţi să-mi recomandaţi o carte ca să înţeleg despre ce este meseria aceasta?”. Am zambit cu simpatie în timp ce mi-am ridicat privirea către cel care vorbise, un băiat înăltuţ cu figura isteaţă.
Nu ştiu în ce măsură cărţile achizitionate de băiat îl vor ajuta dându-i răspunsurile dorite, totuşi nu pot să nu remarc valabilitatea întrebării lui. Sunt meserii, iar cea de arhitect este doar una dintre ele, pentru care niciuna dintre materiile predate în cursul liceului nu oferă o fereastră către domeniul profesiei viitoare. Recursul se face în aceste cazuri la eforturi individuale şi norocul unor întâlniri providenţiale cu persoanele potrivite.
De un real ajutor sunt în acest sens volume precum cel editat de editura Simetria şi dedicat arhitectului Gheorghe Simotta. Volumul a fost editat în 2003 cu un tiraj modest ( 1000 exemplare) cu prilejul deschiderii expozitiei închinate lucrărilor de arhitectură şi desen ale arhitectului Simotta. El reuneşte o serie de texte printre care unul scris de arhitect in 1965 ca răspuns la invitaţia lansată de Institutului de Istorie a Artei de a-şi întocmi memoriile de activitate profesională. Impreună cu notele şi textele adăugate, cât şi anexele cu ilustraţii, volumul oferă o viziune complexă şi completă asupra unei profesii şi a modului în care ea era practicată la început de secol XX.
La Cetate (2) – Moara şi conacul Barbu Drugă
07Nov11Ne-am întors pe drumul ce ducea şerpuind către sat, depărtându-ne de fâşia de rai pusă la cale de d-l Dinescu. Din drumul principal am văzut un drum pietruit ce se pierdea în câmpie, drum paralel cu linia Dunării. Drumul conducea către o construcţie masivă, ascunsă parţial de copaci. Curiozitatea ne-a făcut să ne apropiem pentru a vedea mai bine despre ce este vorba.
La cetate (pe-un picior de plai)
24Oct11Este greu de estimat cum trebuie să fi arătat pe vremuri satul Cetate, sau chiar măsura în care aşezarea de atunci se putea reduce la termenul de sat.
Cum în prima zi în care am traversat localitatea nu avusesem timp de opriri, ne-am întors a doua zi, cu scopul de a vedea portul la Dunăre. Totuşi , şi fara existenţa acestuia, satul putea trezi interesul vizitatorului întamplător, prin câteva vechi clădiri aşezate şi trainice, a căror masivitate şi aspect general contrasta violent cu aspectul general al localitatii.
Am coborât drumul îngust şi abrupt ce conducea către port ; privind în urmă, perspectiva era cel putin pitorească, prin prezenţa câtorva constructii prea putin vizibile de la nivelul străzii principale. În mod special atrăgea atenţia ruina unei case din care nu mai rămăseseră decât zidurile perimetrale goale de tâmplarie.
Mai la vale, vegetaţia ce mărginea drumul s-a întrerupt brusc, în dreptul unei porţi mari de fier forjat. Ne-am oprit; înăuntru la o distanţă mare şi ascunsă de vegetaţie se vedea o clădire cu arhitectură de inspiraţie romantică. În masura în care volumul său se putea citi, părea sa aibă o compoziţie simetrică, un turn central cu foişor şi două terase laterale. Despre această clădire va fi vorba în următorul articol însă.
Drumul a continuat şerpuit, printre ierburi înalte şi o faşie îngustă de pădure, către vechiul port Cetate. Istoria acestuia începe în jurul anului 1880, când funcţiona ca port agrar. Conform informaţiilor de aici, în 1945 portul a fost închis şi transformat în pichet de grăniceri. După 1989 povestea sa părea să-şi fi găsit un sfârşit în ruinele vechilor clădiri. Totuşi, o noua viată a renăscut, odată ce portul a trecut în proprietate privată şi cineva a avut curajul şi imaginaţia să-şi transpună visele în fapte:
”Daţi-mi mie pe mînă un ziar de provincie
şi-o baracă de scînduri cu o firmă soioasă
şi-n trei zile oraşele vor duhni a vanilie
şi a porturi deschise”
Mircea Dinescu, ‘Ei?!’ (Exil pe-o boaba de piper 1983) Continue reading
de toamnă (2)
12Oct11
Ziua mea preferată din săptămână e vineri seara. Perioada mea preferată din an este o săptămână de toamnă greu de fixat ca perioadă exactă. Este săptămâna ce precede deschiderea oficială a sezonului de gripă, guturai şi vin fiert cu scorţişoară.
De cele mai multe ori, în Bucureşti, ea coincide cu ultima săptămână de plimbări în sandale. Săptămâna aurie a oraşului în care şuviţele de lumină se multiplică repetat imprimându-se pe frunze.
Timpul pare bătrân şi oraşul pustiu în cele câteva zile de căldură obosită în care anotimpurile se scurg unul în altul. Dimineaţa are lumina piezişă şi umbrele lungi. Amiaza oglindeşte străzile în lumina orbitoare tăiată în felii precise de fronturile de clădiri. Seara cade mereu grea, cu satisfacţia lucrului împlinit deşirându-se în contururi imprecise gonite de frunze. Iar odată cu ultima frunză cazută toamna a intrat în zodia ei rece şi neprietenoasă. Continue reading
Invitaţie la redescoperire
11Oct11 
Prăfuit doar de timp, nu şi de colb
Aglomerat de idei, nu şi de oameni
Zgomotos prin schimbul de idei
Dezordonat prin interacţiune
Murdar prin pasiunile vieţii stradale
Nesigur prin frumuseţea atmosferei nocturne
Bizar prin aparenţe, nu şi prin esenţă. Continue reading
Cărămidă aparentă (comuna Coşteiu)
30Sep11Dacă despre clădirile vechi din centrele marilor oraşe există multe lucruri publicate (pornind de la studii de specialitate si până la banale ghiduri turistice) nu acelaşi lucru se poate spune despre casele din zonele rurale. Am găsit câteva studii deosebit de interesante la Muzeul Satului din Timişoara, referitoare la aşezările rurale din Banat- la care mă voi referi şi eu mai jos sau în articolele viitoare- dar astfel de publicaţii au un tiraj mic şi o circulaţie redusă. Tocmai din acest motiv o atenţie sporită asupra arhitecturii acestor sate ar fi utilă. Și nu este probabil greşit a afirma că multe din casele acestea au o valoare extrem de mare atât din punct de vedere istoric cât şi arhitectural, perfect comparabilă cu cea a multor cladiri din centrele vechi ale oraşelor.
Dacă revenim acum cu discuţia la zona Banatului, lucrurile se nuanţează. Multe din aşezări sunt atesate documentar de secole şi au suferit de-a lungul timpului influenţe multiple inclusiv datorită populaţiilor de etnii diferite ce le-au locuit. Un rol important in dezvoltarea lor l-a jucat dezvoltarea economică locală şi regională ce a condus la crearea unor poli economici şi culturali în apropiere. Toate aceste influente se transpun desigur şi la nivelul arhitecturii.
Vorbeam în articolul trecut despre fabrici construite la sfarşit de secol XIX- început de secol XX, respectiv fabricile de cărămidă şi ţiglă “Bohn” si “Muschong” din Jimbolia şi Lugoj. Nu ştiam de existenţa lor când am ajuns în localitatea Coşteiu şi am admirat frumoasele case cu faţade din zidărie aparentă. Dar mi s-a părut ciudată folosirea la ancadramente, cornise si frontoane a cărămizilor cu profile speciale, foarte rar întalnite în special în cazul unei localitaţi de dimensiuni reduse.
Localitatea la care mă refer este însă la doar cativa km de Lugoj, unde existau 3 fabrici de cărămida şi ţiglă. Este foarte posibil chiar ca mulţi dintre vechii locuitori să fi fost angajaţi în cadrul fabricilor respective. Continue reading
lectii despre oras (plimbari urbane)
25Sep11Acolo unde proiectarea isi declara neputinta in fata dezvoltarii orasului drumul catre solutii incepe printr-o analiza atenta a evolutiei urbane cautand explicatii si radacini ale problemelor legate de istoria orasului si cantarind implicatiile la nivel social. Pornind de la aceasta premiza Andrei Popescu, de profesie urbanist, coboara in strada pentru a explica orasul simplu, convingator si inarmat cu planse grafice menite sa ilustreze transformarea si evolutia in timp a orasului.
Intr-un recent articol autorul “ideilor urbane” pune punctul pe “i” si evidentiaza scopul ultim al plimbarilor: cultivarea spiritului civic. Atunci cand proiectarea este in impas recursul este normal sa se faca la locuitorii cetatii. Iar atunci cand ei vor intelege de ce si in ce fel orasul a ajuns la forma sa actuala , atunci probabil isi vor putea clarifica gandurile si cristaliza o idee despre cum isi doresc ca el sa functioneze si in ce chip doresc sa arate. Alaturi de o calauza plina de optimism si ganduri frumoase pentru oras, drumul este inca posibil. Eu ii doresc mult succes lui si orasului .
Nota:
Sunt organizate 3 tururi cu tematica diferita dar complementara:
- Orasul dezvoltarii : traseu 1: Foiesor –Traian
- Evolutia locuirii: traseu 2: Mihai Bravu-Titan
- Noul centru civic: Unirii- Mihai Voda
Am participat la o excursie pilot pe traseul 2 alaturi de alti colegi din grupul “Bucurestii vechi si noi”. Impresii despre plimbare au fost deja publicate de catre Vlahul, Raiden, Ioana si Marius. Ma voi solidariza cu restul colegilor indemnandu-i pe toti cei interesati sa cunoasca si sa inteleaga mai bine Bucurestiul sa participle la plimbarile organizate de “idei urbane”.
Mai jos cateva poze facute de mine.
Feţele sărăciei
11Sep11
Sărăcia din Ferentari stă bine ascunsă faţa de şoselele principale. Ea este despărţită de restul oraşului de străzi prăfuite, nepăsare şi idei preconcepute, ce trasează bariere nete între fâşii de oraş şi mai ales între oameni.
Dacă totuşi eşti curios într-o zi însorită de toamnă să priveşti dincolo de imaginara barieră, ai şanse mari să rămâi surprins. Există atitudinea confortabilă de “salvare” a imaginii sărăciei prin epitetul “pitoresc”, care de cele mai multe ori mascheaza cea mai profundă si intransigentă detaşare şi respingere. Sărăcia e urâtă, feţele ei n-au nevoie niciodată de pomada cuvintelor, iar daca vrei să înţelegi spectacolul pe care ţi-l aşterne în faţă, trebuie să o priveşti cu ochii larg deschişi şi atenţi la detaliu, nu doar cu curiozitatea turistului de weekend.
Întreaga zonă de case a Ferentariului şi străzile sale labirintice, cu nume fabuloase, pare o insulă a cărei existenţă pare improbabilă pentru cei ce se plimbă seara pe străzile centrale ale capitalei. O insulă de soare, sărăcie, dar cu o dorinţă viguroasă de viaţă şi o încăpăţânată orientare spre supravieţuire. La fel ca această insulă mai există multe, şi aici dar şi pe tot cuprinsul ţării. Toate se încăpăţânează să reziste, sfidând şansele (sau mai exact lipsa lor) şi încercând să-şi construiască un colţ de “acasă” din puţinul ce este oferit.
