Acum ceva timp am vizitat casa memorială a unui ilustru scriitor, casă aflată pe una din străzile zonei vechi din Bucureşti. Casa, sau mai bine zis apartamentul, se află în interiorul unui bloc interbelic. Nimic nu anticipa interiorul ascuns în spatele faţadei moderniste, riguros geometrice. Înăuntru spaţiile erau generoase şi croite după o logică a locuirii mult diferită faţă de reperele cu care suntem obişnuiţi azi.
Secretul vieţii consumate în încăperile apartamentului se decela în patina mobilei şi rafinamentul detaliilor. Am observat cu atenţie mici detalii ce împreună formau întregul: fereastra bandă ce se întindea pe toata lăţimea încăperii, dintr-un perete în altul, biroul de lemn masiv, tocul vechi de pe birou, rafturile înguste de lemn pline de cărţi poziţionate deasupra ferestrei bandă. Casa era în fapt încă extrem de vie prin toate cărţile ce îi tapetau pereţii tuturor încăperilor : dormitor, living-room, dining-room sau birou. Holul de acces părea abia părăsit de cei ce locuiseră casa iar garderoba mesteşugit mascată într-o nişă părea doar accidental goală. Chipurile tuturor celor ce trecuseră prin casă erau încă păstrate în schiţe în tuş şi cărbune înrămate în generosul hol de la intrare.
Vizitând asemenea locuinţe nu-i greu să-ţi dai seama că viaţa şi sufletul locului ţine nu atât de substanţa zidurilor clădirii cât de straturi de istorie subiectivă depusă în şi prin lucrurile celor ce au locuit-o, de alăturarea lor si de chimia rezultată între ele în urma folosirii lor de către cei ce au fost. Din acest motiv casa memorială la care m-am referit mai sus era mai vie decât o casă locuită astăzi de o familie oarecare. Şi mai vie decât orice amenajare interioară etalată în revistele de profil, amenajare gândită funcţie de mode şi tendinte de sezon, impersonală si accesibilă funcţie de buget.
Nişte gânduri sensibile şi adânci în nuanţe, gânduri ce reuşesc să surprindă esenţa acestui „acasă” le-am găsit in volumul de memorii scris de Cornelia Pillat („Ofrande”-editura Humanitas) într-un pasaj referitor la experienţa trăită la prima vizită în casa familiei Ion Pillat din strada Pia Bratianu nr. 9 :
„M-am întrebat în ce constă ambianţa de neuitat a acelui interior care m-a vrăjit de cum l-am văzut, căci înăuntru casei lui Ion Pillat eram supusă, fără să ştiu, unei incantaţii rezultate din aranjamentul obiectelor corespunzând unor cerinţe artistice vii, tălmăcind nu preferinţele unui colecţionar de artă sau ale vreunui calcul material, ci unei necesităţi sufleteşti şi unei psihologii creatoare. Fiecare obiect avea destul de mult spaţiu în jur pentru a putea fi privit în sine, dar părea cerut de ideea sau aspectul celui alăturat, care-l punea in valoare şi fără de care şi-ar fi pierdut din frumuseţe, iar subtilele acorduri ale culorii lor alcătuiau o discretă, dar pătrunzătoare seducţie.
(…) Revenind la acea primă vizită în casa Pillat, îmi amintesc că m-am simţit absorbită până la anihilare de atmosfera acelor odăi în care lucrurile păreau să şoptească între ele şi mi se părea că aud, îngânate, melodii vrăjite. Eram pierdută ca într-o pădure fermecată şi auzeam zvonurile unor suflete străine de mine, care mă ademeneau în lumea lor ca nişte sirene.”
Recent am avut ocazia să mă uit la o serie de anunţuri ( publicate pe portale de imobiliare) ce ofereau spre vanzare case vechi din Bucureşti. M-am pierdut ore în şir pe încrengătura de anunţuri înlănţuite prin termeni cheie referitori la vechimea caselor, locaţia lor şi sistemul constructiv. În câteva cuvinte neîndemânatic mânuite (şi nerelevant alese) de către agenţi imobiliari casele erau descrise succint şi în tuşe groase. Nu toate erau case valoroase din punct de vedere arhitectural, marea majoritate probabil nu se încadrau în categoria de monument istoric. Erau totuşi case şi case, fiecare traversând istorii triste (şi probabil de multe ori nedrepte) de familie. Iar tot dramatismul destinului celor ce le-au pus temelia era vizibil mai ales în pozele de interior, nu rareori adaugate la anunţuri.
Am privit case care plâng în tăcerea zidurilor cu tencuiala căzută. Case în care camere stau închise de ani de zile, nelocuite şi ascunse în spatele obloanelor de lumina zilei. Parchetul scârţaie sub umbrele franjurate de felii de lumina prin jaluzele vechi de lemn iar ochiurile de geam şuiera sparte în bătaia vântului. Puţinele camere încă locuite sunt încălzite cu reşouri electrice iar pereţii sunt tapetaţi cu petice de ziare. Sunt case locuite acum de oameni fara adăpost, acceptaţi ca prezenţă în casă de către proprietari ce pun casa spre vânzare în anunţuri care nu uită să menţioneze „ casă ce necesită lucrări de renovare, alternativ demolabilă”, mizând pe atractivitatea zonei în care casa este poziţionată.
Am descoprit case care au fost purtate de vremuri pe drumuri ciudate şi sunt azi locuite de către oameni diferiţi de cei care le-au clădit. Mobila veche desperecheată stă jupuită şi tocită printre scaune de plastic şi mochete în culori tari. Uşile masive de lemn şi glasvandurile au rămas prea mari pentru viaţa care are acum loc aici. Logica planului a fost redusă la cea a unui apartament confort 2 dintr-un bloc din prefabricate. Acesta este motivul pentru care unele uşi au fost improvizate din materiale ieftine iar ale compartimentări de sticlă au fost blocate cu dulapuri. Zidurile sunt pline de urmele de tencuială viu colorată lăsate sub tablouri de mult timp vândute.Uneori urmele sunt (re)acoperite de covoare sau carpete. Alteori ele apar ca geometrii abstracte pe tencuiala camerelor, marcând un trecut demult trecut.
Majoritatea caselor găsite s-au rezumat la a supravieţui. Odata cu dispariţia (provocată şi încurajată de regimul comunist) a primilor proprietari ele au început o nouă viaţă sub semnul resemnării şi al compromisului. Oameni diferiţi de cei care le croisera pe vremuri s-au trezit brusc în situaţia de a a fi responsabili pentru ele. Iar viaţa ce a umplut înaltele camere ale vechilor case a fost diferita de cea de odinioară. Spaţiul s-a umplut la fel de greu ca o bibliotecă de cărţi colecţionate cu grijă cale de generaţii golită şi re-umplută cu ziare şi cărti de duzină. Geamurile s-au ofilit de perspective, încăperile s-au uscat de aşteptări iar casa a supravieţuit pe principii contabile ce rând pe rând au retezat şi nivelat toate încolţirile de vise. La modul practic aceasta s-a tradus în schimbări de funcţiune ale încăperilor, renovări inabile şi modificari de partiu grosolane. Relicve ale vietii ce obişnuia sa aibă loc între vechile ziduri au ajuns sa coexiste cu urme ale noii vieţi. Contrastul e crud şi releva fragilitatea supravieţuirii unui trecut care, deşi recent, se află in perpetuu pericol de scufundare în uitare.
Replica, reprezentând perspectiva asupra prezentului a celor care au construit şi au iubit aceste case, am găsit-o tot in volumul Corneliei Pillat. Astfel în rândurile de mai jos este prezentată experienţa reîntalnirii sale cu casa familiei Pillat ( casa Nicolae Pillat şi Mariuca Bratianu din strada Nicolae Iorga nr. 8 ) după zeci de ani de la data la care ea fusese naţionalizată :
„După revoluţia din 1989, am vrut să revăd interiorul casei, ocupate de şaptesprezece locatari. Fiecare – după gustul său- şi-a facut culcuşul în odăi. Când am intrat în holul devenit întunecat şi ostil, cu parchetul cenuşiu, am văzut în fundul încăperii, improvizată, o bucătărie. In bibliotecă rămăsese vechiul mobilier, acoperind pereţii. Nişele bibliotecii erau goale ca niste orbite de ochi scoşi. Salonul adiacent se afla împărţit de un paravan. Sera fusese transformată în odaie de baie si cada fusese aşezată sub peretele din ceramică turcoaz creată de Andre Methe, operă ce ar fi făcut fala Muzeului Metropolitan din New York sau a celui de artă decorativă din Paris. Am renunţat să mai intru în celelalte odăi.
Sufletul meu balansa între durerea distrugerii ambianţei acelei arhitecturi interioare, reprezentativă pentru arta sfarsitului de secol al XIX-lea, şi înţelegerea nevoii locatarilor care de fapt trăiau în promiscuitate şi se certau între ei, dar aveau de orgoliul de a locui într-o fostă casă boiereasca din centrul oraşului.”
Din păcate azi casele de patrimoniu nu-şi găsesc un cadru legislativ de natură să le apere eficient. Din acest motiv ultima redută a luptei ajung să fie obiectele ce le locuiesc şi însufletesc. Iar, pe masură ce ele pierd luptă după luptă şi sunt înlocuite cu corespondentele lor moderne şi accesibile, trecutul este şters din interior către exterior pe tăcute într-o luptă lipsită de glorie şi fără şansă de câştig.
Într-o lume în care trecutul nu este asumat (sau măcar cunoscut) nedreptăţile persistă iar greşelile trecute rămân neispăşite şi nepedepsite. Viitorul se aşează strâmb şi hâd peste ignoranţa în faţa căreia nicio oglindă nu este pusă.
Atâta timp cât interiorul caselor nu va începe să ilustreze o locuire frumoasă cred că zbaterea pentru a salva exteriorul lor nu va avea sorţi de izbândă. Iar pentru o locuire frumoasă avem nevoie terbila de oameni frumoşi. Este o victorie ce se câştigă în timp, o revoluţie tăcută, prin cărămizi de modestie smerită, dar este singura victorie posibilă.
Nota:
pozele au fost preluate din anunturi afisate pe site-ul http://www.cbimobiliare.ro/
