Category archives: case cu povesti

Roata Lumii

La începutul secolului XX şoseaua pe care astăzi o cunoaştem sub numele de Iancu de Hunedoara se numea Şoseaua Bonaparte.  Zona în care aceasta se intersecta cu Calea Dorobanţilor era, la nivel de oraş, o periferie în mică măsură construită.

“De la această intersecţie, până la Piaţa Aviatorilor, Calea Dorobanţilor era, pe la începutul secolului al XX-lea , o uliţă de ţară, cu case mici acoperite cu stuf. Ulterior a devenit una dintre cele mai selecte artere ale capitalei (aici a locuit şi liderul conservator P.P. Carp).” (*)

Într-adevăr, dacă ne uităm pe planul oraşului din 1911 putem observa că, înafară de o serie de parcele de dimensiuni medii, nu foarte dens construite, există terenuri întinse, fie libere fie ocupate cu funcţiuni industriale. Casele sunt construite în general din zidărie şi au un  regim mic de înălţime. Planul indică prezenţa multor clădiri anexă. Observăm suprafaţă generoasă ocupată de proprietatea Elenei Cornescu cât şi prezenţa unor fabrici precum: Fabrica de cărămidă Tonola, Fabrica de vopsele Assan  şi fabrica de frânghierie şi ţesătorie. În rest, mai există o Staţie de pompieri (Cometul), Moara State Stancovici.

plan 1911

Atmosfera zonei este bine redată de Victor Eftimiu în volumul “Portrete şi amintiri”:

 “Între Bariera Griviţei şi a Dorobanţilor e o bună depărtare. Casele şi prăvăliile de pe marginea şoselei amintesc de târgurile de provincie, câte o cherestea cu scânduri şi stâlpi uriaşi se înalţă deasupra streşinilor pitice.

În zare se desluşesc coşuri de fabrică.”(**)

Conform planului, parcela de la intersecţia şoselei Bonaparte cu calea Dorobanţilor aparţine lui Gh. Ghedu în anul 1911. Se remarcă prezenţa unei construcţii pe colţ, în restul parcelei  există o serie de construcţii anexă. Cel mai probabil clădirea de pe plan este renumitul restaurant cunoscut în epoca sub numele de “Roata Lumii”.

Despre geneza acestui nume aflăm mai multe în volumul “Străzi vechi din Bucureştiul de azi” al lui Alexandru Ofrim:

“La intersecţia cu bulevardul Ştefan cel Mare, se afla o grădină de vară numită Roata Lumii, deoarece pe firmă erau reprezentate diversele etape din viaţa unui om: copilăria, tinereţea, vârsta adultă şi bătrâneţea. “(*)

În Bucureştiul începutului de secol XX existau multe berarii, cârciumi şi restaurante. “Roata Lumii” se încadra în categoria restaurantelor mai modeste, după cum aflăm din volumul “Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre “ de Constantin C. Giurescu.

“dacă numărul berăriilor creşte, el nu poate însă nici pe departe concura numărul cârciumilor sau, cu preţiosul termen tehnic, al “debitelor de băuturi spirtoase” . (…) Doar restaurantele, cu variată lor gama, de la localurile de lux din centru şi de la Şosea – “Cina”, “Mon jardin”, “Colonnade”, – la mai puţin pretenţioasele grădini de pe strada 11 iunie, de pe diferitele şosele şi căi -  un “Roşianu”, un “Răcaru”, “Roata Lumii”, “Coana Victoriţa” etc.- şi până la puzderia de consumuri, ospătării, locante şi birturi populare pot să se apropie de ele că număr. De altfel, în multe cârciumi se iau şi gustări, “mezelicuri”. O categorie de localuri care se dezvoltă mult în primul deceniu după război sînt bodegile sau localurile de aperitive; speţa existase si mai înainte şi avusese în “Tripcovici” un exemplar de soi, bine cunoscut şi apreciat în capitală.”

ghid bucuresti 1934- Roata Lumii.pdf

Continue reading

Casele vieţilor noastre

O apariţie editorială de ne-ratat pentru orice pasionat de zona fină în care literatura se întrepătrunde cu arhitectura şi istoria, condensându-se în poveşti despre case şi mici antropologii urbane, este volumul “Casele vieţilor noastre” lansat de editura Humanitas. Volumul, un proiect iniţiat de Gabriela Tabacu,  reuneşte o serie de poveşti având că numitor comun casa, sau mai exact definirea termenului de “acasă” dată de scriitori şi oameni de cultură renumiţi.

casele vietilor noastre

casele vietilor noastre

Primul lucru la care m-a trimis cu gândul numele şi coperta cărţii a fost un volum editat acum câţiva ani de editura Simetria: “Povestea caselor” . Respectiva carte reuşea să strângă (sau mai bine zis să recupereze din amintiri, poze  şi alte documente de arhivă – planuri şi acte ale proprietarilor) povestea unor familii şi a caselor zidite de ele. Parte din casele amintite fuseseră între timp demolate dar amintirea lor rămânea încă vie pentru membrii supravieţuitori ai familiilor ce le puseseră piatra de temelie. După cum menţiona şi numele cărţii, toate poveştile se centrau exclusiv pe case (sau imobile de raport dar niciodată doar apartamente), cea mai mare parte a lor fiind construite în perioada interbelică. În mod evident acest lucru limita poveştile la o clasa destul de restrânsa şi net definită a societăţii: istoriile erau poveşti ale micii şi marii burghezii dintre cele două războaie, categorie în care intrau familii vechi, mici întreprinzători şi intelectuali.

povestea-caselor

Paranteza din paragraful de mai sus şi comparaţia făcută nu au fost întâmplătoare. Pentru că, revenind la volumul proaspăt lansat la editura Humanitas, se observă marea diferenţa şi probabil marele merit al volumului. “Casele vieţilor noastre” da o imagine (mai ) completă asupra societăţii: avem lalolalta persoane cu poveşti de viaţă ce au rar asemănări , provenind din familii şi paturi sociale  foarte diferite, ei fiind în ultimă instanţă uniţi doar prin talent şi prin pasiunea pentru cultură.

Continue reading

Lipscani 55

Povestea caselor din Strada Lipscani, anul construcţiei, vechile lor funcţiuni precum şi succesiunea proprietarilor şi chiriaşilor ce le-au folosit este destul de greu de aflat astăzi. Multe din case au fost de-a lungul timpului demolate iar parcelele au fost reconstruite astfel că astăzi cea mai mare parte a caselor vechi de pe stradă datează de la mijlocul secolului XIX.

Şi casa de la numărul 55 a fost construită tot în acea perioadă. Nu cunoaştem proprietarul iniţial, dar la începutul secolului XX ea a ajus în proprietatea familiei Chrissoveloni. Pe planul cadastral din 1911 găsim numele lui N. Chrissoveloni trecut pe parcela pe care este construită casa, aflată pe atunci la numărul 41. Aceasta nu este singura proprietate Chrissoveloni de pe stradă Lipscani – şi parcela nr. 17, situată pe segmentul străzii Lipscani dintre străzile Smârdan şi Intrarea Blănari aparţine familiei.
lipscani 55

(plan 1911 – este marcată proprietatea Chrissoveloni la nr. 41)

lipscani 55

(astăzi clădirea se află la nr. 55)

Pentru a afla mai multe despre ce s-a întâmplat în această casă înainte de momentul în care a devenit proprietatea familiei Chrissoveloni putem consulta ziarele vremii şi mai ales anuarele editate în preajma începutului secolului XX.

Continue reading

Casa I.Tabacu – arhitect Victor Asquini

Putem mai lesne înţelege arhitectura anilor interbelici privind imaginile de epocă ale clădirilor, observându-le inserate în contextul care le-a provocat apariţia iar apoi le-a asimilat. În pozele acestea ele sunt prezenţe cu aer proaspăt şi cochet, disonante pe fundalul prăfuit al Bucureştiului de început de secol. Sunt rare cazurile în care, în plus faţă de această documentare în imagini, avem ocazia să găsim şi planurile, detaliile tehnice şi cuvintele arhitectului ce le-a proiectat. Totuşi numerele vechi ale revistei “Arhitectura” ne oferă uneori această şansă  minunată de a înţelege felul în care istoria oraşului a fost scrisă.

Un astfel de exemplu îl găsim în numărul 2-august 1935 în care avem prezentat proiectul blocului din imaginea de mai jos. Casa I.Tabacu era situată pe Strada Ghenadie Petrescu nr. 183. Nu avem planul parterului, dar, judecând după imagine, el era probabil integral ocupat de funcţiunea comercială.

casa tabacu - arhitect victor asquini

Avem însă la dispoziţie planul etajului curent. Putem astfel să remarcăm o serie de lucruri legate de planimetrie, amănunte ce trădează un mod de viaţă astăzi dispărut. Astfel, primul lucru care iese în evidenţă citind planul este existenţa a două scări interioare – avem o scară principala şi o scară secundară (destinată probabil în special servitorilor). Diferenţa între scara principală şi cea secundară este dată atât de lăţimea rampei cât şi de înălţimea treptelor ( scara pricipală are 20 de trepte în timp ce scara secundară are doar 18). Şi accesul este diferit rezolvat – intrarea în casa scării principale se face direct din stradă, în timp ce accesul către scara secundară se face din curtea interioară.

casa tabacu - arhitect victor asquini

Din casa scării principale se face accesul în apartament – câte unul pe nivel. Ca la multe alte blocuri interbelice, apartamentul este nedecomandat – se intră într-un vestibul de unde se face accesul într-un hall generos. Hall-ul este cel care asigura mai departe accesul în dormitoare (două la număr) şi sufragerie. Tot din hall se poate intra şi într-un coridor îngust ce face legătura cu funcţiunile secundare (grupuri sanitare şi bucătărie), ferindu-le astfel  de vedere şi orientându-le către curtea interioară . Dormitoarele şi sufrageria au geamuri către stradă, dintre ele cel mai avantajat ca poziţie este dormitorul matrimonial, poziţionat pe colţul clădirii şi beneficiind de geamuri către ambele străzi.

Suprafeţele camerelor sunt generoase: sufrageria are aproximiativ 28 mp, dormitorul cel mic are 16 mp.

Observăm câteva detalii – hall-ul central nu este luminat natural, pentru a atenua acest inconvenient  încăperea se deschide prin glasvanduri către toate camerele cu care face legătură.

Din casa scării secundare se face accesul către camera servitorilor, extrem de modestă ca suprafaţă (1.90×2.70 m) . Tot din casa scării secundare se face accesul către un sas ce face legătura cu bucătăria apartamentului şi cu o cămară ventilată (geamul este orientat către curtea interioară). După cum afirmă arhitectul autor al proiectului:

“Camera servitorilor este ţinută în afara apartamentului propriu-zis al etajului, spre a lua acestora, la nevoie, orice acces în apartament.”

Blocul există şi astăzi, chiar dacă numele străzilor şi numărul din adresa s-a schimbat. Adresa actuală este Strada Popa Nan nr. 119. Continue reading

Hotel Ambasador

Imaginea aeriană ce surprinde viitorul bulevard Magheru (la momentul respectiv denumit Bulevardul I.C. Brătianu iar mai târziu Take Ionescu) la început de secol ne prezintă o stradă bordată de o vegetaţie bogată ce ascunde în mare parte vilele cu regim de înălţime redus construite retras faţă de stradă.  Până în anii 30 însă, treptat, cea mai mare parte a vechilor reşedinte cochete au fost demolate iar noile cladiri au construit încet încet un front continuu, total diferit faţă de imaginea oraşului cu care fuseseră obişnuiţi bucureştenii până la acea dată.

imagine aeriana bulevardul Bratianu

 

(imagine suport preluată din volumul “Calea Victoriei-Bucureştiul interbelic” -editura NOI media print)

Una din aceste noi clădiri  ridicate a fost hotelul Ambasador proiectat de arhitectul Arghir Culina şi inaugurat în luna  mai a anului 1939. Terenul aparţinea domnului Constantin S. Mihăescu, iar construirea hotelului a necesitat demolarea clădirilor deja existente pe suprafaţa lui.

La sfârşitul anilor 30 parcelele alăturate acestui teren erau deja construite – în stânga,  în 1935 se finalizase construcţia Blocului Aro (comandat de Societatea Asigurarea Română) iar  în dreapta parcelei (către Universitate), fusese construită clădirea CICLOP.

Data la care a început execuţia hotelului Ambasador este incertă – unele surse indică anul 1936 altele anul 1937  (2) sau 1938.

hotel ambasador

hotel ambasador

Cert este că în catalogul cu abonaţii la telefon pe anul 1938 din capitală figurează încă la numarul 10 Bulevardul Take Ionescu garajul domnului Constantin S. Mihăescu. Domnul Mihăescu a fost în mod cert o persoană întreprinzătoare şi cu o avere substanţială: dumnealui este reprezentant general al mărcii „Nasch-Renault” şi tot în proprietatea sa se află şi un garaj în Strada Dr. Sergiu nr.28, un depozit de benzină în Băneasa şi un garaj în Bulevardul Cobălcescu nr.45. Sediul principal este însă cel din bulevardul Take Ionescu, unde catalogul ne informează că se află „centrala şi expoziţia”. Din perioada în care acesta nu fusese încă demolat avem o imagine din arhiva Willy Prager (realizată in anul 1937) ce surprinde frontul clădirii vechi învecinate cu blocul CICLOP. Clădirea este în mod vădit una şi aceeasi cu cea deja marcată în prima imagine aeriană de început de secol a acestui segment de bulevard.

 

hotel ambasador

hotel ambasador

hotel ambasador

Terenul rămas în urma demolării acestei clădiri avea o suprafaţă redusă şi o formă neregulată dificilă. Continue reading

Casa bombonieră ( în lumea Miţei Biciclista)

De la distanţă casa arată întrocmai unei bomboniere desuete, exact cum o descria atât de sugestiv doamna Silvia Colfescu într-unul din articolele sale. Încadrată într-un front stradal în care se interpune între o clădire construită în stil neoromânesc (Biblioteca Artiştilor Plastici din România ) şi o cladire în stil eclectic ( sediul ambasadei franceze), casa de la intersecţia străzii Christian Tell şi Biserica Amzei surprinde prin decoratia încărcată a faţadelor ce o transformă într-o apariţie inedita, greu de ignorat chiar şi de către trecătorul grăbit.

casa mita biciclista

casa mita biciclista

casa mita biciclista

casa mita biciclista

casa mita biciclista

O plăcuţă discret poziţionată pe faţadă ne anunţă că aceasta este casa legendarei Miţa Biciclista, casă construită la început de secol de către arhitectul Nicolae C. Mihăescu. Adevărul istoric, puţin diferit, consemnat în volumul  Cronologia Bucureştilor de Gheoghe Parusi – 20 septembrie 1459 -31 decembrie 1989 ( editura compania 2007)  este că în jurul anului 1900 respectivul arhitect este însărcinat de către doamna Maria Mihăescu ( cunoscută în epocă prin porecla de Miţa Biciclista) să refacă faţadele casei în stil Art Nouveau. E greu de spus ce anume l-a recomandat pe respectivul arhitect în faţa doamnei Mihăescu pentru această comandă – arhitectul, făcând parte din şcoala lui Ion Mincu a rămas cunoscut pentru o arhitectură de altă factură dacă este să menţionăm câteva exemple: Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim (construit în stil neoromânesc ) sau biserica (Bradu) Boteanu.

casa mita biciclista

casa mita biciclista

Continue reading

Hala Matache

hala matache

Ani de zile am trecut pe lângă hala Matache fără să am curiozitatea să intru înăuntru. Dealtfel şi dacă aş fi făcut asta pe vremea când ea încă funcţiona, n-aş fi avut ocazia să văd mult mai mult decât nişte spaţii închise fragmentate, cu finisaje pestriţe şi plafoane false.

Treceam deseori cu maşina pe lângă hală în drum către piaţa Victoriei. Mergeam cu maşina în ritmul lent al vechii străzi – maşina înainta încet în şirul de maşini ce stăteau blocate aşa că aveam timp să privesc imaginile din jur într-o clipa dilatată ce părea să fie echivantă cu veşnicia.

hala matache

hala matache

hala matache

hala matache

 

„apropo? Ştii că se va dărâma nu?”

 Cred ca n-am luat în seamă replica nici atunci şi în anii care au urmat. Până în toamna când totul a început. Una dupa alta casele din jur se goleau, apoi cădeau într-o ordine aparent aleatorie. Printre şirurile de maşini ce încă traversau strada, norii de praf rămaşi în urma demolărilor şi pâlcurile de curioşi veniţi să vadă ce se întâmplă hala încă rezista şi funcţiona. A luat ceva până cand magazinele s-au închis unul dupa altul iar clădirea a fost închisă. Din acel moment lucrurile s-au precipitat. Strada rămăsese deja ştirbă de aproape toate clădirile , devenise singură şi pustie – şovielinică îşi retrăgea umbrele şi amintirile mai departe în ungherele rămase pe Griviţei către Sfinţii Voievozi.

Acela a fost momentul în care Hala Matache a rămas singură. Prima iarna i-a fost mai grea decât toată greutatea anilor trecuţi. Primavara a găsit-o pustiită şi golită de conţinut. De semnificaţii fusese golită în prealabil.

Singură stă şi astazi, ca o mască dezolată a unei tristeţi pe care nimeni nu vrea sa şi-o asume. Hala Matache e aproape de finalul de poveste, un final impus arbitrar şi inutil. În asemenea  momente, când argumentele logice şi-au pierdut orice utilitate singurul lucru care se mai poate face este să deschidem ochii larg, să avem rabdare să ascultăm şi să păstram tot ceea ce se mai poate salva- povestea.

 

Povestea e aproape ştearsă de uitare şi pe mari porţiuni are piese lipsă. Stim însă că ea începe în anul 1887.

 

Însemnările lui Frederic Dame ne fac o bună introducere în atmosfera vremii, ele ilustrându-ne un oraş în care comerţul se practica în mod improvizat şi pitoresc pentru privitorul de azi :

„negustorii stăteau aici sub cerul liber, iar aceste pieţe aduceau mai mult a târguri decât a pieţe moderne, fiindcă nu se vindeau aici doar carne, legume, fructe, păsări şi oua, ci şi stofe, bibelouri şi alimente” (1)

Existenţa pieţelor are deja tradiţie la început de secol XIX, prima însemnare care menţionează existenţa uneia este „cartea din 13 mai 1563 a judeţului Necula al lui Bobanea” care  ” pomeneşte pazarul de langă biserica domnească unde se aflau „negustorii”.Termenul e turcesc şi înseamnă „piaţă, târg, locul unde se ţine târgul”.Poporul zicea în mod obişnuit târg- prin extensiune cuvântul va însemna întreaga aglomeraţie umană unde avea loc târgul; pentru târgul de vite şi de furaje se întrebuinţa un cuvânt deosebit, obor, care are şi înţelesul de „ocol de vite, loc îngrădit lângă casă, unde se ţin vitele”.”  (1)

  Continue reading

La Şcoala Centrala de Fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Unul dintre cele mai emblematice proiecte realizate de către arhitectul Ion Mincu este Şcoala Centrala de Fete. Situată pe strada Icoanei nr.3-5, Şcoala Centrală de Fete este pe lista de monumente categoria A (cod  B-II-m-A-18924).

Înfiinţarea Şcolii Centrale de Fete este legată de numele lui Barbu Ştirbei – astfel aflăm din „Cronologia Bucureştilor 20 septembrie 1459-31 decembrie 1989 Zilele, faptele, oamenii capitalei de-a lungul a 530 de ani” ( Gheorghe Parusi- editura Compania 2007):

„Barbu Ştirbei hotarăşte înfiinţarea unui pensionat domnesc pentru fete, care va funcţiona în primii trei ani (1852-1855) într-o casă particulară de pe podul Târgului de Afară, iar din 1892 în localul propriu, care s-a păstrat până astăzi.”

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Vom lăsa însă la o parte ( pentru moment) istoria în date a clădirii pentru a reconstitui câteva perspective asupra interioarelor ei şi a tipului de învăţămant care era pe vremuri practicat în Şcoala Centrala.

Mărturiile vremii, consemnate în volume de memorii, ne indică faptul că tinerele care urmau Şcoala Centrala de fete aparţineau clasei de mijloc a României de atunci.

„Componenţa socială, dat fiind aportul masiv al provinciei, era reprezentativă pentru clasa mijlocie: părintii internelor noastre erau funcţionari, agricultori (mici si mari), preoţi, învăţători, comercianţi, ingineri, militari, avocaţi şi medici de provincie; marea burghezie, câtă era, prefera internatele cu predare în franceză (Notre-Dame) sau germană (Pitar Mos).” (Annie Bentoiu – „Timpul ce ni s-a dat – memorii 1944-1947”-editura Humanitas 2007).

Continue reading

ferdinand nr.13

Povestea casei a început probabil în 1897, dată (vizibilă şi astăzi) marcată pe faţada casei. Nu ştiu cine a pus temelia casei şi nici secretul asemănării între casa de la numarul 13 şi cea de la numarul 15, case ce la prima vedere par chiar identice. Ceea ce poate fi spus fără urmă de îndoială este că atât ea cât şi casele învecinate din front fac parte dintr-o insulă relativ omogenă ca vechime. Toate au o particularitate ce le face încă şi mai interesante – deschiderea parcelelor către două străzi : Bulevardul Ferdinand şi Strada Olari.

bulevardul ferdinand nr.13

bulevardul ferdinand nr.13

 

bulevardul ferdinand nr.13

Viaţa casei de la numarul 13 s-a schimbat în  anul 1947, dată începând de la care  povestea ei este consemnată în volumul de memorii al lui Annie Bentoiu “Timpul ce ni s-a dat- Memorii 1947-1959”. Astfel 1947 este anul în care o mătuşă a compozitorului Pascal Bentoiu, “tante Aline” o cumpără : “Simţind schimbarea vremurilor, tante Aline îşi vânduse în 1947 moşia şi-şi investise banii în această casă. Ochiul ei apreciase corect soliditatea şi stilul clădirii, dar mai puţin exact uriaşele cheltuieli care ar fi fost necesare ca să-i redea frumuseţea iniţială, şi cu atât mai puţin evoluţia normelor locative în Bucureşti.” Continue reading

În camera mea

Prima imagine pe care o am în memorie legată de camera mea este un perete plin de cărţi. Nu mai ţin minte culoarea pereţilor şi nici mobila, în măsura în care exista altceva înafară de pătuţul meu cu grilaj. Cunoşteam însă coperţile tuturor cărţilor din bibliotecă – culoare, mărime, mirosul foilor tipărite, textura cartonului coperţilor cu mult timp înainte să ştiu să le citesc.

Când am crescut, camera s-a schimbat, rafturile de cărţi au început să fie umplute suplimentar cu alte cărţi şi obiecte achiziţionate de mine. Pe măsură ce copilăria mea se apropia de sfârşit, camera începea să fie tot mai sufocată de lucrurile pe care le păstram , probabil intr-o incercare de a mă asigura că îmi voi găsi mereu drumul înapoi daca voi avea vreodată nevoie.

Apoi, într-o vară o uşă imaginară s-a închis, sau aşa cred acum. Camera mea s-a golit de tot, mai putin de peretele meu de cărţi. Pereţii au devenit albastri, geamul s-a lepădat de perdele (spre satisfacţia celor câteva flori de pe pervaz) şi camera de (mare parte din) mobilă. În locul lucrurilor exilate în debara, în cameră a pătruns muzica iar patul s-a (re)orientat după lumină. Zilele se deschideau cu felia de cer ce mi se desfăşura ca o hartă, net, în faţă la trezire iar norii curgeau ceva mai încet decât timpul.

interioare

interioare

pe fereastra

pe fereastra

pe fereastra

Când toţi norii s-au scurs din geamul meu albastru am plecat să-i caut mai departe. Camera ce m-a primit era tot albastră, dar cerul prins in fereastra ei era puţin diferit de cel pe care îl lăsasem în urmă. Camera m-a primit ca orice cameră străină, în coordonatele ei neprietenos de strict geometrice, îngustă şi cu colţuri ascutite. Încet încet însă pereţii au prins grosime şi consistenţă pe măsură ce i-am învelit cu straturi succesive de poveşti suprapuse.
Continue reading