Category archives: case cu povesti

interioare (cum se nasc şi mor poveştile) – (2)

Acum ceva timp am vizitat casa memorială a unui ilustru scriitor, casă aflată pe una din străzile zonei vechi din Bucureşti. Casa, sau mai bine zis apartamentul, se află în interiorul unui bloc interbelic. Nimic nu anticipa interiorul ascuns în spatele faţadei moderniste, riguros geometrice. Înăuntru spaţiile erau generoase şi croite după o logică a locuirii mult diferită faţă de reperele cu care suntem obişnuiţi azi.

Secretul vieţii consumate în încăperile apartamentului se decela în patina mobilei şi rafinamentul detaliilor. Am observat cu atenţie mici detalii ce împreună formau întregul: fereastra bandă ce se întindea pe toata lăţimea încăperii, dintr-un perete în altul, biroul de lemn masiv, tocul vechi de pe birou, rafturile înguste de lemn pline de cărţi poziţionate deasupra ferestrei bandă. Casa era în fapt încă extrem de vie prin toate cărţile ce îi tapetau pereţii tuturor încăperilor : dormitor, living-room, dining-room sau birou. Holul de acces părea abia părăsit de cei ce locuiseră casa iar garderoba mesteşugit mascată într-o nişă părea doar accidental goală. Chipurile tuturor celor ce trecuseră prin casă erau încă păstrate în schiţe în tuş şi cărbune înrămate în generosul hol de la intrare.

Vizitând asemenea locuinţe nu-i greu să-ţi dai seama că viaţa şi sufletul locului ţine nu atât de substanţa zidurilor clădirii cât de straturi de istorie subiectivă depusă în şi prin lucrurile celor ce au locuit-o, de alăturarea lor si de chimia rezultată între ele în urma folosirii lor de către cei ce au fost. Din acest motiv casa memorială la care m-am referit mai sus era mai vie decât o casă locuită astăzi de o familie oarecare. Şi mai vie decât orice amenajare interioară etalată în revistele de profil, amenajare gândită funcţie de mode şi tendinte de sezon, impersonală si accesibilă funcţie de buget.

Nişte gânduri sensibile şi adânci în nuanţe, gânduri ce reuşesc să surprindă esenţa acestui „acasă” le-am găsit in volumul de memorii scris de Cornelia Pillat („Ofrande”-editura Humanitas) într-un pasaj referitor la experienţa trăită la prima vizită în casa familiei Ion Pillat din strada Pia Bratianu nr. 9 :

„M-am întrebat în ce constă ambianţa de neuitat a acelui interior care m-a vrăjit de cum l-am văzut, căci înăuntru casei lui Ion Pillat eram supusă, fără să ştiu, unei incantaţii rezultate din aranjamentul obiectelor corespunzând unor cerinţe artistice vii, tălmăcind nu preferinţele unui colecţionar de artă sau ale vreunui calcul material, ci unei necesităţi sufleteşti şi unei psihologii creatoare. Fiecare obiect avea destul de mult spaţiu în jur pentru a putea fi privit în sine, dar părea cerut de ideea sau aspectul celui alăturat, care-l punea in valoare şi fără de care şi-ar fi pierdut din frumuseţe, iar subtilele acorduri ale culorii lor alcătuiau o discretă, dar pătrunzătoare seducţie.
(…) Revenind la acea primă vizită în casa Pillat, îmi amintesc că m-am simţit absorbită până la anihilare de atmosfera acelor odăi în care lucrurile păreau să şoptească între ele şi mi se părea că aud, îngânate, melodii vrăjite. Eram pierdută ca într-o pădure fermecată şi auzeam zvonurile unor suflete străine de mine, care mă ademeneau în lumea lor ca nişte sirene.”

Recent am avut ocazia să mă uit la o serie de anunţuri ( publicate pe portale de imobiliare) ce ofereau spre vanzare case vechi din Bucureşti. M-am pierdut ore în şir pe încrengătura de anunţuri înlănţuite prin termeni cheie referitori la vechimea caselor, locaţia lor şi sistemul constructiv. În câteva cuvinte neîndemânatic mânuite (şi nerelevant alese) de către agenţi imobiliari casele erau descrise succint şi în tuşe groase. Nu toate erau case valoroase din punct de vedere arhitectural, marea majoritate probabil nu se încadrau în categoria de monument istoric. Erau totuşi case şi case, fiecare traversând istorii triste (şi probabil de multe ori nedrepte) de familie. Iar tot dramatismul destinului celor ce le-au pus temelia era vizibil mai ales în pozele de interior, nu rareori adaugate la anunţuri.

Am privit case care plâng în tăcerea zidurilor cu tencuiala căzută. Case în care camere stau închise de ani de zile, nelocuite şi ascunse în spatele obloanelor de lumina zilei. Parchetul scârţaie sub umbrele franjurate de felii de lumina prin jaluzele vechi de lemn iar ochiurile de geam şuiera sparte în bătaia vântului. Puţinele camere încă locuite sunt încălzite cu reşouri electrice iar pereţii sunt tapetaţi cu petice de ziare. Sunt case locuite acum de oameni fara adăpost, acceptaţi ca prezenţă în casă de către proprietari ce pun casa spre vânzare în anunţuri care nu uită să menţioneze „ casă ce necesită lucrări de renovare, alternativ demolabilă”, mizând pe atractivitatea zonei în care casa este poziţionată.

Am descoprit case care au fost purtate de vremuri pe drumuri ciudate şi sunt azi locuite de către oameni diferiţi de cei care le-au clădit. Mobila veche desperecheată stă jupuită şi tocită printre scaune de plastic şi mochete în culori tari. Uşile masive de lemn şi glasvandurile au rămas prea mari pentru viaţa care are acum loc aici. Logica planului a fost redusă la cea a unui apartament confort 2 dintr-un bloc din prefabricate. Acesta este motivul pentru care unele uşi au fost improvizate din materiale ieftine iar ale compartimentări de sticlă au fost blocate cu dulapuri. Zidurile sunt pline de urmele de tencuială viu colorată lăsate sub tablouri de mult timp vândute.Uneori urmele sunt (re)acoperite de covoare sau carpete. Alteori ele apar ca geometrii abstracte pe tencuiala camerelor, marcând un trecut demult trecut.

Majoritatea caselor găsite s-au rezumat la a supravieţui. Odata cu dispariţia (provocată şi încurajată de regimul comunist) a primilor proprietari ele au început o nouă viaţă sub semnul resemnării şi al compromisului. Oameni diferiţi de cei care le croisera pe vremuri s-au trezit brusc în situaţia de a a fi responsabili pentru ele. Iar viaţa ce a umplut înaltele camere ale vechilor case a fost diferita de cea de odinioară. Spaţiul s-a umplut la fel de greu ca o bibliotecă de cărţi colecţionate cu grijă cale de generaţii golită şi re-umplută cu ziare şi cărti de duzină. Geamurile s-au ofilit de perspective, încăperile s-au uscat de aşteptări iar casa a supravieţuit pe principii contabile ce rând pe rând au retezat şi nivelat toate încolţirile de vise. La modul practic aceasta s-a tradus în schimbări de funcţiune ale încăperilor, renovări inabile şi modificari de partiu grosolane. Relicve ale vietii ce obişnuia sa aibă loc între vechile ziduri au ajuns sa coexiste cu urme ale noii vieţi. Contrastul e crud şi releva fragilitatea supravieţuirii unui trecut care, deşi recent, se află in perpetuu pericol de scufundare în uitare.

Replica, reprezentând perspectiva asupra prezentului a celor care au construit şi au iubit aceste case, am găsit-o tot in volumul Corneliei Pillat. Astfel în rândurile de mai jos este prezentată experienţa reîntalnirii sale cu casa familiei Pillat ( casa Nicolae Pillat şi Mariuca Bratianu din strada Nicolae Iorga nr. 8 ) după zeci de ani de la data la care ea fusese naţionalizată :

„După revoluţia din 1989, am vrut să revăd interiorul casei, ocupate de şaptesprezece locatari. Fiecare – după gustul său- şi-a facut culcuşul în odăi. Când am intrat în holul devenit întunecat şi ostil, cu parchetul cenuşiu, am văzut în fundul încăperii, improvizată, o bucătărie. In bibliotecă rămăsese vechiul mobilier, acoperind pereţii. Nişele bibliotecii erau goale ca niste orbite de ochi scoşi. Salonul adiacent se afla împărţit de un paravan. Sera fusese transformată în odaie de baie si cada fusese aşezată sub peretele din ceramică turcoaz creată de Andre Methe, operă ce ar fi făcut fala Muzeului Metropolitan din New York sau a celui de artă decorativă din Paris. Am renunţat să mai intru în celelalte odăi.
Sufletul meu balansa între durerea distrugerii ambianţei acelei arhitecturi interioare, reprezentativă pentru arta sfarsitului de secol al XIX-lea, şi înţelegerea nevoii locatarilor care de fapt trăiau în promiscuitate şi se certau între ei, dar aveau de orgoliul de a locui într-o fostă casă boiereasca din centrul oraşului.”

Din păcate azi casele de patrimoniu nu-şi găsesc un cadru legislativ de natură să le apere eficient. Din acest motiv ultima redută a luptei ajung să fie obiectele ce le locuiesc şi însufletesc. Iar, pe masură ce ele pierd luptă după luptă şi sunt înlocuite cu corespondentele lor moderne şi accesibile, trecutul este şters din interior către exterior pe tăcute într-o luptă lipsită de glorie şi fără şansă de câştig.

Într-o lume în care trecutul nu este asumat (sau măcar cunoscut) nedreptăţile persistă iar greşelile trecute rămân neispăşite şi nepedepsite. Viitorul se aşează strâmb şi hâd peste ignoranţa în faţa căreia nicio oglindă nu este pusă.
Atâta timp cât interiorul caselor nu va începe să ilustreze o locuire frumoasă cred că zbaterea pentru a salva exteriorul lor nu va avea sorţi de izbândă. Iar pentru o locuire frumoasă avem nevoie terbila de oameni frumoşi. Este o victorie ce se câştigă în timp, o revoluţie tăcută, prin cărămizi de modestie smerită, dar este singura victorie posibilă.

Nota:

pozele au fost preluate din anunturi afisate pe site-ul http://www.cbimobiliare.ro/

Interioare (cum se nasc poveştile)

21 copy
 

Aveam în jur de 10 ani atunci când mătuşa mea R. a cumpărat o casă la periferia Giuleştiului. Trebuie sa menţionez că mătuşa mea R. era o fiinţă minunată, uşor încadrabilă în categoria mătuşilor fabuloase ( aşa cum a ales cineva să le denumească) , cu o viaţă de poveste pe care era o plăcere să stai s-o asculti depănând-o, cu urechile ciulite şi cu speranţa că nu vei fi observat că te-ai strecurat la masa adulţilor.
Mătuşa R. luase casa exact la fel cum întâmpinase totul în viaţă – cu umor, fără planuri pe termen lung şi cu o imensă disponibilitate spre schimbare. Iar felul în care reuşea să gestioneze provizoratul din jurul ei, ordonându-l şi  păcălindu-l să devină acasă era miraculos în ochii celor ce aveau şansa să-i fie aproape. Probabil de-asta o iubeam atât de mult.
 

La fel ca mine, şi ca toţi oamenii care o înconjurau şi unchiul meu a subscris dorinţei ei, fără drept de apel, asumându-şi o decizie ce mă îndoiesc că fusese a sa. Casa a fost deci cumpărată şi, an de an, pentru câteva luni de vară, mătuşa mea era disponibilă la noua sa casă de vacanţă din periferia uitată a Bucureştiului.
Casa i s-a supus docilă, transformându-se într-o oglindă plină de bunavoinţă a felului ei expansiv şi excentric de a-şi trăi viaţa. Camerele goale s-au umplut de soare iar curtea a înflorit binevoitoare, indiferentă şi indulgentă la nepriceperea mătuşii mele într-ale grădinăritului.
 

20 copy

19 copy

18 copy

8 copy

9 copy
Continue reading

La Cetate (2) – Moara şi conacul Barbu Drugă

Ne-am întors pe drumul ce ducea şerpuind către sat, depărtându-ne de fâşia de rai pusă la cale de d-l Dinescu. Din drumul principal am văzut un drum pietruit ce se pierdea în câmpie, drum paralel cu linia Dunării. Drumul conducea către o construcţie masivă, ascunsă parţial de copaci. Curiozitatea ne-a făcut să ne apropiem pentru a vedea mai bine despre ce este vorba.

la Cetate

drum acces moara Barbu Druga

Continue reading

La cetate (pe-un picior de plai)

Este greu de estimat cum trebuie să fi arătat pe vremuri satul Cetate, sau chiar măsura în care aşezarea de atunci  se putea reduce la termenul de sat.

Cum în prima zi în care am traversat localitatea nu avusesem timp de opriri, ne-am întors a doua zi, cu scopul de a vedea portul la Dunăre. Totuşi , şi fara existenţa acestuia, satul putea trezi interesul vizitatorului întamplător, prin câteva vechi clădiri aşezate şi trainice, a căror masivitate şi aspect general contrasta violent cu aspectul general al localitatii.

Am coborât drumul îngust şi abrupt ce conducea către port ; privind în urmă, perspectiva era cel putin pitorească, prin prezenţa câtorva constructii prea putin vizibile de la nivelul străzii principale. În mod special atrăgea atenţia ruina unei case din care nu mai rămăseseră decât zidurile perimetrale goale de tâmplarie.

La Cetate

La Cetate

La Cetate

La Cetate

La Cetate

La Cetate

Mai la vale,  vegetaţia ce mărginea drumul s-a întrerupt brusc, în dreptul unei porţi mari de fier forjat. Ne-am oprit; înăuntru la o distanţă mare şi ascunsă de vegetaţie se vedea o clădire cu arhitectură de inspiraţie romantică. În masura în care volumul său se putea citi, părea sa aibă o compoziţie simetrică, un turn central cu foişor şi două terase laterale. Despre această clădire va fi vorba în următorul articol însă.Portul cultural Cetate

Portul cultural Cetate

Portul cultural Cetate

Drumul a continuat şerpuit, printre ierburi înalte şi o faşie îngustă de pădure, către vechiul port Cetate. Istoria acestuia începe în jurul anului 1880, când funcţiona ca port agrar. Conform informaţiilor de aici, în 1945 portul a fost închis şi transformat în pichet de grăniceri. După 1989 povestea sa părea să-şi fi găsit un sfârşit în ruinele vechilor clădiri. Totuşi, o noua viată a renăscut, odată ce portul a trecut în proprietate privată şi cineva a avut curajul şi imaginaţia să-şi transpună visele în fapte:

”Daţi-mi mie pe mînă un ziar de provincie

şi-o baracă de scînduri cu o firmă soioasă

şi-n trei zile oraşele vor duhni a vanilie

şi a porturi deschise”

        Mircea Dinescu, ‘Ei?!’ (Exil pe-o boaba de piper  1983) Continue reading

in cautarea stellei

Am început s-o caut pe Stella în noiembrie 1929 , atunci când prima carte poştala ajungea probabil din Ploieşti în Bucureşti la Elisabeta, Vetuţa, sora plecată la studii. Elisabeta stătea pe strada Buzeşti nr. 50, apartament 13, camera no.4, etaj III. Cartea poştala face specificaţia “Drei. Elisabeta Teodorescu Studentă”. Iar sublinierea nu e întâmplătoare în condiţiile în care la 1929 statutul de studentă era puţin diferit faţa de prezent şi nu orice familie îşi putea permite să-şi trimită copilul la facultate în capitală. Clădirea în care sora Vetuţa locuia este o construcţie demolată între timp,  pe locul ei se află una dintre cladirile de birouri nou construite.

Scrisul celui care transmite ultimele veşti din Ploieşti este elegant şi elastic întins pe rândurile de cerneală neargă. Realitatea Ploieştiului pe timp de iarnă este cea a patinoarelor şi a balurilor în cadru intim ”tocmai vroiam să-ţi trimet ceva în plic şi îmi pare bine ca n-am trimes-o că te privea (o poză de la un bal) (…) aici nu-i nimic nouă şi-n special n-am ieşit în oraş de când ai plecat decât o singură dată aşa că nu ştiu ce mai e nou în oraş, scrie-mi ceeace doreşti să ştii ”„astăzi după masă am fost la patinaj şi  ca la început am patinat vreo două ore şi sunt acuma mort de oboseală” Continue reading

de vanzare

Intotdeauna mi-au placut targurile de lucruri vechi. Cand eram mica, pentru agitatie; in adolescenta, pentru inedit; acum, pentru aerul familiar si desuet al lucrurilor expuse. Ma gandesc mereu ca lucrurile luate primesc la mine un “acasa” protector – o fractiune de raft sau sertar, in care o carte sau o vedere postala pot imbatrani fara grija, in mijlocul unei familii de imprumut.

Am mai pomenit undeva de serialul din copilarie in care o fetita ajungea intr-un spatiu fantastic prin intermediul unei pete de cerneala. Astazi, poze si carti vechi sunt petele de cerneala prin care se poate inca patrunde in perioade despre care,dincolo de datele exacte (si inutile) din cartile de istorie, stim prea putine pentru a ne contura o poveste .

Cartea postala gasita in teancul de nimicuri vechi din care am ales cu grija sambata trecuta, la targul anticarilor din Obor, este o astfel de interfata – o prezenta ciudata in cotidianul postmodern prea ocupat de grijile sale pragmatice si imediate.

Am cautat minute in sir in teancul de poze si carti postale, savurand caligrafia frumoasa si elastic intinsa pe bucatile ingalbenite de carton in speranta unei descoperiri. Descoperirea a fost Stella, numele sub care s-au grupat un palc de carti postale, intinse pe arii vaste din jurul Bucurestiului si traversand intervalul de ani 1929-1943. Dar nu despre Stella este vorba aici (despre ea voi vorbi in posturile ce vor urma), ci despre o carte postala stinghera, gasita printre atate alte carti postale purtand in ele amintiri directionate catre adrese cel mai probabil azi spulbetare de dezvoltari (sau involutii) urbane si catre oameni stersi de timp.

Cartea postala despre care scriu acum este raspunsul dat de catre un proprietar, unui anunt trecut in ziarul Universul in anii 30’. Anuntul la care care se refera cartea postala este, din cate se intelege, un anunt de intentie de a cumpara casa (textul este reprodus mai jos)

“Buc. 28 mai 936

Stimate domn,
Citind anuntul D-voastra in ziarul Universul ca sunteti amator a cumpara o casa va avizez prin prezenta ca am o casa de vanzare a mea personala si anume 14 m fata de lungime 30 total 420 m/p . casa este compusa din 2 camere, pivnita si marchiza constructie solida noua lucrata cu caramida presata aspect de vila cu 4 trepte strada este pavajata cu piatra bolovani. Casa este in cartierul Colentina tramvaiu 11 merge si trece pe la capu strazii este chear statia. Pretul este de lei 120.000 (una suta douazeci mii) daca sunteti amator serios poftiti pana la mine la adresa din fata sa mergem la fata locului sa vedeti casa si daca va place sa stam de vorba. Sunt acasa in orice zi dupamasa

Cu tata stima,
St. Sasu “

Conform “Cronologiei Bucurestilor”, incepand cu 1926 Colentina , considerata comuna suburbana, era trecuta sub administratia Bucurestiului. Abia spre sfarsitul anilor ’30 Colentina ajunge cartier al orasului schimbandu-si radical infatisarea, lucru sustinut si de construirea mai multor obiective industriale in apropiere ( planul SOCEC arata o fabrica de tesaturi si fabrica Stella) .

In anii ‘30 ziarul “Universul” (infiintat inca din jurul anului 1880), alaturi de “Dimineata” , are o larga raspandire “tirajul lor ajungand la 200.000 (…) de exemplare. Le urmeaza ca tiraj, tot doua cotidiene din Bucuresti: Curentul, cu 60.000 si Adevarul , cu 50.000 de exemplare”. Este de inteles deci de ce acesta este o sursa importanta de informatii inclusiv imobiliare iar respectivul Domn Sasu trateaza redactia (si potentialul comparator) cu atata deferenta.
Conform planului SOCEC din 1935, tramvaiul 11 (mentionat in anunt) circula de la Piata Sf. Gheorghe pana in Comuna Colentina. Traseul parcurgea calea Mosilor trecand apoi pe viitoarea sosea a Colentinei ( pe plan trecuta general Lambru). Doar traseul tramvaiului 11 mergea mai departe de halele Obor, unde se termina traseul tramvaielor 5 si 7. Drumul tramvaiului 11 nu avea cum sa mearga mult mai departe de atat, in 1936 este editat volumul “Sistematizarea lacurilor Colentinei” (un extras din volumul respectiv aici)– proiect ce este in curs de implementare, nicidecum finalizat (finalizarea se va face in anul 1939). Dealtfel pana in 1948 linia de tramvai nu ajunsese decat pana la Soseaua Fundeni, abia din acest an incepand a se realiza prelungirea ei pana in cartierul Andronache.
Strada pe care este situate casa supusa vanzarii este probabil una dintre multele stradute care se desprind din strada principala – general Lambru. Judecand dupa planul zonei – cartierul se constituia probabil la acea vreme din mici stradute cu case cu regim de inaltime scazut. Imi imaginez ca marea majoritate a caselor erau casute modeste, cu aspect tipic de mahala buresteana, altfel de unde sublinierea calitatilor casei supuse vanzarii care (probabil spre deosebire de rest) e construita din caramida. O zona de inceput de lume urbana, unde ca si in groapa lui Eugen Barbu, substanta de constructie a zidurilor marcheaza statutul social al proprietarului si implicit “pricopseala”. O casa de caramida nu e lucru de saga la inceput de secol bucurestean !
Desigur prezenta marchizei nuanteaza si mai mult asteptarile referitoare la zona in discutie. Este ceva induiosator in prezentarea casutei cu 2 camere drept casa cu “aspect de vila”. Un amanunt interesant este precizarea referitoare la strada pe care este casa situata , strada ce are pavaj cu piatra-bolovani. Conform “Cronologiei Bucurestilor” de Gheorghe Parusi, in 1934 “se fac importante modernizari si imbunatatiri in cartierul Colentina-Andronache: este introdusa lumina electrica pe cateva strazi, sunt pavate alte cateva” – printre ele, desigur, si strada casei pusa la vanzare.
Doar imaginatia poate raspunde curiozitatii fata de soarta scrisorii prezentate mai sus. De catre cine a fost citita, daca domnul Stefan Sasu locuind pe Str. Hatmanu Arbore no. 17 a fost cautat dupa-amiaza , cum indica in scrisoare, si daca dezvoltarea cartierului in perioada comunista a sters sau nu din istorie modesta casuta .
Cert este ca proprietarul de atunci nu cred ca si-ar fi imaginat vremurile in care cei 420 de mp sunt cumparati nu pentru casuta cu “aspect de vila cu 4 trepte” si “pivnita si marchiza”, ci pentru a demola si construi integral parcela cu o vila de P+2. In locul marchizei, aruncate la fier vechi astazi, punctul forte al unui anunt similar de vanzare ar fi balustrii de la balcon.

inapoi pe berzei 32

Despre casa care a fost pana de curand pe strada Berzei nr. 32 am mai scris. Vizitasem casa intamplator , in zilele din preajma demolarii – zile cand evacuarile erau in toi iar (unii dintre ) vechii proprietari ne-au invitat pe noi, cei veniti sa fotografiem zona inainte de finalizarea demolarilor, sa vizitam casa. A fost un “noroc” ( in masura in care imprejurari triste de acest fel permit folosirea cuvantului) intalnirea cu proprietarii – la doar o saptamana dupa parasirea casei de catre ei, lucrarile de daramare nu incepusera insa distrugerile sistematice practicate de cei veniti sa fure lemn/fier sau orice alt bun lasat in urma erau suficient de grave incat casa sa fie de nerecunoscut. La inca vreo cateva saptamani mai tarziu, in frigul unei sambete de decembrie eram alaturi de alti cativa curiosi ,martorul demolarii casei. Zidurile cadeau greu, strada era plina de praf si parasita. Prin gangul de la intrare se vedea molozul cazand. Rand pe rand peretii cadeau, destramand cu fiecare lovitura spatii interioare ce obisnuiau sa fie acasa pentru cineva.
gang acces
gang acces
demolare berzei 32
demolare berzei 32
fatada demolare berzei 32 Continue reading

in loc de concluzii (…sau in asteptarea lor)

Atunci cand eram mica am invatat sa deosebesc stanga de dreapta cu ajutorul funditei rosii prinsa la orele de gimnastica de glezna stanga. Cand cresti insa nu e la fel de usor sa inveti sa deosebesti adevarul de fals sau raul de bine. Problema , ca si atunci cand esti mic, e punctul de reper. Si tot ca atunci cand esti mic, raspunsul si punctul de reper sta in tine, chiar si daca tii in ambele maini cate o jumatate rupta de panglica decolorata.

Este greu sa judeci adevarurile, dreptatea si viitorul visat sau dorit de ce din jur. Ce este insa usor de reconsiderat si cantarit este imaginea trecutului si concluziile sale de la care pornind trebuie sa-ti construiesti valorile si prezentul.

Am inceput de ceva timp un set de articole ce se refera la zona Berzei-Buzesti. Am incercat pe cat posibil sa ma axez mai mult pe detalii si mai putin pe consideratii generale, sa nu pun in discutie proiectul de sistematizare urbana ci sa pun sub lumina fragmente de prezent si trecut ce cad sub buldozere.

Daca situatia zonei este similara multor altor locuri din oras ce se pregatesc incet si sigur de un sfarsit la fel de trist, ceea ce se poate insa salva, ceea ce trebuie insa salvat sunt fragmente de memorie.

Iar memoriile respective stau conservate in poze decolorate sau carti ravasite pe pardoseli de la care imaginatia poate sa inceapa sa teasa drumul catre intregul pierdut.

In ultimele luni am vazut multe incaperi din zona Berzei-Buzesti. In unele proprietarii ne-au invitat sa intram, in tristetea disperata a evacuarii. In altele am intrat ulterior evacuarii. In unele n-am reusit sa intram. Pe altele le-am vazut doar in timpul demolarii, prin nori de praf si maldare de caramizi sparte.

Nu rareori plimbarile din timpul zilei s-au continuat in vise in care alte usi se deschideau catre coridoare intunecoase si incaperi valurite de amintiri de vieti trecute.

Nu rareori realitatea a fost insa mai spectaculoasa decat ce as fi putut vreodata visa. Toate amanuntele realitatii mi-au relevat noi si noi falduri de tristete ale unei istorii de perpetue pierderi si irosiri. Si exista ceva ironie in istoria bietelor case pierdute succesiv de generatii diferite de proprietari: proprietarii initiali- oamenii care le-au pus temelia , proprietarii “ICRAL” cu legitimitate discutabila, proprietari care au cumparat in vremurile de tranzitie dominate de relativitate si preturi  “neasezate” si in sfarsit “uzurpatorii”, bieti oameni saraci, locatari ilegali de cladiri parasite.

Daca ar fi sa judec la nivel etic , pot doar plange vremurile care au dus la distrugerea primei generatii de proprietari. Tot la nivel etic deplang lipsa de initiativa a primariei in a informa comunitatea asupra schimbarilor ce vor avea loc si de a organiza evenimente culturale care sa marcheze despartirea de un fragment de istorie ce se va sterge ireversibil odata cu aceasta demolare.

Daca este sa sa judec dupa o judecata umana nu pot sa accept situatia actuala in care oameni saraci si fara posibilitati sunt aruncati in strada fara a se gasi vreo solutie pentru situatia lor. Nu pot sa accept ideea lipsei de protectie sociala in care niste batrani fara venituri locuiesc in constructii improvizate cu toate retelele debransate, in prag de demolari pentru simplul motiv ca nu au unde pleca.
anunt demolari berzei

anunt demolari berzei

Daca ar fi sa judec la nivel legal as zice ca este lamentabil modul in care exproprierile s-au facut – cu anunturi cu termen de evacuare de 48 de ore.  Nu a fost normala situatia in care zeci de familii au trebuit sa-si asigure singure transportul lucrurilor din casa intr-un termen atat de scurt (mai ales in conditiile in care accesul masinilor pe portiuni de strazi nu a fost posibil tocmai din cauza lucrarilor). Nu a fost acceptabil ca procesul de mutare sa nu aiba asigurata suficiente masuri de securitate in care fostii proprietari sa nu fie pagubiti de lucruri.

Tot la nivel legal, consider total lipsita de legitimitate intreaga operatiune de demolare desfasurata in absenta detinerii tuturor avizelor necesare autorizarii lucrarilor de demolare. Autorizatia de demolare a fost anterioara obtinerii avizului de declasare ca monument istoric a multora dintre cladirile demolate.

Si pentru ca vorbim despre o zona veche a Bucurestiului ce includea monumente de arhitectura ar fi fost poate necesar ca inainte de demolarea caselor  sa se extraga cat mai multe dintre elementele valoroase pe care cladirile le contineau: elemente de tamplarie, elemente de feronerie, mobilier, cahle de sobe.

Camerele in care am intrat si in care toate aceste lucruri au ramas sa se distruga odata cu caderea caselor? Portale catre realitati straine  mie, iata mai jos cateva dintre ele:

Continue reading

Cronica unei morti ne-autorizate (cinema Feroviar si hotel Marna)

Printre primele mele plimbari in Bucurestiul in care m-am mutat acum aproape 10 ani au fost cele in zona Garii de Nord. Pe vremea respectiva zona imi parea asa cum iti par orice strazi semi-cunoscute – ca un fel de “buzunar” al timpului in care spatiul se multiplica la infinit si pare imposibil de parcurs integral. Integrarea in reteaua mare a orasului parea o improbabilitate, zona imi aparea ca o insula bine izolata de rest, plutind atemporal.

Cam in perioada aia incepusem si plimbarile prin oras cu aparatul foto. Era desigur un aparat cu film. Spun asta pentru ca asa cum tehnologia a schimbat raportul intre cel care fotografiaza si peisajul fotografiat si atitudinea multora fata de oras s-a schimbat ( nu neaparat din aceleasi motive dar dupa un proces similar). La momentul respectiv, sesiunile foto trebuiau sa se incadreze in lungimea unui film cu maxim 36 pozitii (plus uneori un bonus de 2-3 pozitii). Multe poze nu ieseau, aparatul se bloca uneori tragand filmul cand imi era lumea mai draga. Emotiile tineau pana la developarea care uneori compromitea definitiv culorile peliculei sau releva poze voalate. De multe ori treceau luni pana ajungeam sa developez pozele, surpriza era cu atat mai mare atunci cand imaginile ieseau la iveala pe formatul mic si lucios. Poate tocmai din acest motiv pe atunci fiecare poza si cadru surprins erau indelung cantarite iar spatiul era “consumat” cu grija, nu atat de “risipitor” ca acum.
Pastrez mai toate pozele facute in acea perioada. Dintre ele de departe cea mai draga mie imi este o poza cu cinema feroviar. Era probabil prima data cand il vedeam, desi dupa cum am mai scris si in alte posturi Bucurestiul nu imi era deloc strain.
Poza pe care am facut-o atunci imi e si azi foarte clara in minte desi probabil mi-ar fi imposibil s-o mai gasesc prin sertarele cu lucruri vechi. Incadrasem unul din vechile geamuri ale cladirii – geam care la randul sau incadra perfect cerul de un albastru desavarsit, cel putin considerand perioada de iarna in care fusese facuta poza. La momentul respectiv intitulasem mental (cel putin) poza “framing the sky”.
Doar mult mai tarziu am descoperit ca marea majoritate a oamenilor care treceau pe langa cladire mai curand observau mizeria trotuarului si cersetorii adormiti de nevoie in pozitii contorsionate in ganguri sau peste capace de canal. Probabil era o realitate de o durere mult mai apasatoare decat moartea iminenta a casei.
Unul din cersetorii ghemuiti pe strada, poate unul dintre cei mai neajutorati, stiu acum ca era insasi cladirea. Auzisem doar din vorbe despre incendiul de dupa ’89 suferit de cladire iar puterea imaginatiei nu reusea sa suplineasca atunci fragmente lipsa din realitatea vechii fatade.
Cladirea a continuat ani de zile sa fie o masca inghetata in ras isteric sau plans tragic asemeni mastilor de teatru, functie de umbrele lungi sau scurte ale anotimpurilor si orelor orasului. Am trecut de multe ori absenta pe langa cladire, ca pe langa o ruda batrana a carei prezenta este considerata de la sine inteleasa, in timp ce treptat treptat se evapora spre a nu mai exista deloc material, intr-o zi, desi greu previzibila, inevitabila. Zidurile goale de tamplarie si continut erau pentru mine mai ales un reper cunoscut si asumat iar ziua in care naruirea lor se va fi finalizat parea ca toate despartirile definitive mult prea departe pentru a fi luata in considerare.
Chiar si stirea de mult vehiculata privitoare la demolarea zidurilor erodate avea mai putina substanta in constiinta mea decat greutatea zidurilor ce se mai tineau in picioare. Cunosteam prea bine umbrele si anotimpurile strazii ca sa pot crede ca ele vor inceta vreodata sa existe.
Totusi m-am gasit in una din serile trecute pusa in fata unei evidente pe cat de triste pe atat de neanuntate.
Buldozerele demolasera déjà peretii catre strada ai cinema-ului feroviar ( constructiile anexe din spate fusesera déjà maturate de la sfarsitul anului trecut).
Prin norii de praf se vedeau macarale escaladand acum maldare de caramizi sparte si tencuiala care pana acum cateva ore fusesera peretii cladirii. Din hotel Marna abia de se mai tinea pe picioare un fragment ingust de front din care toate armaturile planseelor se rupeau in luminile strazii.
Mi s-a parut nedreapt nu atat destinul cladirilor, cat sfarsitul prea putin demn sau legitim. Demolarea ne-anuntata si ilegala, intr-o seara de iarna cu doar 2-3 spectatori intamplatori uitandu-se cu o stupoare lipsita de revolta la spectacolul neasteptat intalnit. Masinile treceau in continuare nestingherite pe calea Grivitei. Spectacolul era probabil la fel de deprimant ca moartea unui batran printre straini, cand nimeni nu mai stie identitatea persoanei decedate iar in absenta unor mostenitori raman intinse in strada bagaje (pline de amintiri nesolicitate si inutile) fara adrese trecute.
In cazul de fata , inafara de resturile de moloz mi-am dat seama ca nicaieri nu gasisem consemnata o istorie a cladririlor. Foarte probabil lumea si le va aminti doar drept ruinele insalubre de la intersectia Grivitei-Buzesti care intr-un moment imprecis determinat au disparut fara urma si urmasi, fara amintiri si fara consecinte. Ca o placa tectonica definitiv scufundata in istorie, alaturi de restul cladirilor cazute in ‘80 .
Probabil sfarsiturile abrupte de genul asta ne stau in gene, este modul nostru de a pune un punct trecutului printr-un proces de distrugere ce cheama uitarea definitiva. Periodic ne taiem legaturile cu orice inseamna trecut fie din ignoranta fie de teama revendicarilor ce pot fi impuse de o judecata morala ce transcende timpul si trecerea sa.
Suntem generatia nascuta ieri, care va dura pana maine traind intens putinele ore dintre intr-o amnezie totala. Suntem generatia care cu un orgoliu ne-egalat viseaza sa anihileze un trecut (si asa) precar si peticit ( restant in valori fata de vecini) prin ambitii nefondate si nevalidate de valoare. Probabil cei ce ne vor urma ne vor sterge la fel de fara regrete.
Nu judec necesitatea urbanistica a demolarii acestor cladiri, cred insa ca locuitorii orasului aveau dreptul sa-si ia la revedere de la o parte din ceea ce a fost parte a orasului pentru atata timp. Eu imi voi lua la revedere prin pozele facute in acea seara.

Despre morti numai de bine…..

Un scurt istoric in date referitoare la cladirile care din seara zilei de 14.01.2011 nu mai sunt si care chiar si reconstruite conform promisiunilor ( desi ma indoiesc ca aceasta se va intampla) vor fi doar o butaforie trista , un kitsch pus in scena in vederea unei false legitimari a noului (vezi cazul Novotel) care nu va mai insemna nimic pentru nimeni.
demolare feroviar

cinema feroviar

demolare cinema feroviar  Continue reading

camere cu vedere (berzei 32)

Acum ceva destul de mult timp, la un curs din facultate , profesorul ne-a prezentat in sustinerea sa doua slide-uri. Primul infatisa un peisaj de deal, cu pesisajul valurit specific, peticit intre campii si zone de padure. Al doilea slide prezenta acelasi peisaj in care insa era decupata o casa construita pe unul din dealuri. Al doilea slide era o mica marturie despre cum simplul gest de edificare a unei case blocheaza pe un termen greu de determinat vederea catre un peisaj altfel existent. Morala, déjà inutil de pus in cuvinte, era ca atunci cand construiesti ceva trebuie sa fii suficient de responsabil incat sa suplinesti aceasta “ciuntire” a cadrului existent cu ceva cel putin la fel de frumos si legitim.

Reversul acestei povesti apare atunci cand vine vorba de demolare. Ceea ce se pierde in urma daramarii sunt spatii si legaturi intre spatii. Legaturi nu doar intre spatii interioare ci si legaturi intre spatiile interioare si cele exterioare. Iar interfata care marcheaza al doilea tip de relatii sunt ferestrele.

In cazul casei la care ma voi referi am cunoscut toate aceste ferestre cu putin inainte de demolarea ei. Am ajuns insa suficient de devreme pentru a gasi casa cu toti ochii orbi deschisi larg spre strada in plin cataclism.

berzei 24

perspectiva strada berzei
feronerie geam fatada
ferestre fatada principala

Continue reading