Category archives: ceasornicari

ceasuri imaginare pe strada petru maior

Casa despre care vreau sa vorbesc in acest post nu mi-a atras atentia pentru ca ar fi o casa propriu-zis frumoasa. Nu este nici bine conservata ,nu are nici o vechime prea mare (comparativ cu alte vecine ale ei), nu prezinta nici detalii de ornamentatie deosebite . Casa despre care vreau sa vorbesc este o casa relativ modesta, datand probabil din anii 30-40.

Ceea ce o face interesanta este rezolvarea sa volumetrica deosebita generata in parte si datorita pozitionarii intr-o raspantie de strazi. Forma interesantului sit ocupat de casa este de trapez iar casa este construita pe limitele de proprietate, singurul spatiu ramas liber fiind o curte dreptunghiulara decupata din latura oblica a trapezului.Cele doua decrosuri generate de curtea interioara sunt probabil doua apartamente construite de un beneficiar comun cu mult timp in urma.

Continue reading

O problema de scara

Una dintre primele mele amintiri din copilarie este cand adormeam citind cotoarele cartilor din biblioteca “mea”. Nu sunt sigura daca  la momentul respectiv stiam déjà sa citesc (probabil ca nu) insa amintirea culorilor si volumelor cartilor reprezinta pentru mine si acum o geografie intima pe care o cunosc cu multa precizie . Stiu locatia (si datarea pozitionarii ei) pentru fiecare carte in parte din biblioteca mea. Editura, an, miros, culoare toate sunt bine fixate in memorie.O alta amintire din copilarie este cea cu biblioteca bunicilor ce parea la momentul respectiv cam ca bibliotecile facultatilor engleze din filme – ingusta,inalta cat 3 nivele, scaldata intr-o vaga lumina aurie a geamului ingust. Lungimea bibliotecii se multiplica prin sisteme de oglinzi invizibile ochiului liber pe adancimi de neimaginat.

Tot in aceeasi perioada gradina copilariei mele parea o “dumbrava minunata” in care pisicile pareau feline de prada ce se pierdeau prin iarba inalta din care nu se mai vedea decat varful cozii lor (eventual si urechile).Copacii scunzi pareau arbori seculari iar primulele cresteau organic din seva imaginatiei pana la dimensiuni gigantice ce reclamau retoric numele lor latin din dictionare botanice (ba chiar si pe altele suplimentare pe masura dimensiunii lor suverane).

Transportul in comun era un cosmar – tot ce reusesc sa-mi amintesc este o padure de maini si picioare mai dese decat nervaturile unei bolti gotice (dar care ofereau cam la fel de multa lumina). Incercam sa-mi gasesc un punct de sprijin si reper in padurea de picioare, cel mai adesea era imposibil. Tocurile mamei mele pareau ca se intind pe kilometrii de neatins pentru mine iar gestul reflex de a ma uita in sus trebuie ca atunci l-am deprins.In vremurile acelea, in sus ma uitam dupa fete prietenoase care se uimeau de cresterea mea (insesizabila pentru mine si neasumata) si dupa mingea rosie cu buline albe si baloane de sapun.

Repetand exercitiul privirii in sus, acum, la multi ani dupa, tot ce gasesc sunt geometrii sterile de sticla sau beton, iar majoritatea persoanelor din jurul meu obisnuiesc sa priveasca in fata sau in jos.Dealtfel atunci cand asemeni lui Alice am crescut si lucrurile au inceput sa fie vazute de la alta cota (superioara) concluzia mi-a fost ca nimic nou mai bun nu a fost castigat. Desi nu-mi regret inaltimea  mea actuala (intermediara oare?) recunosc sincer ca exista un ceva ce pare sa lipseasca. O logica izvorata din simt practic ne invata ( gresit ) ca privitul inainte e prioritar privitului in sus. Suntem invatati ca de sus nu mai are ce sa vina. Iar convingerea astfel asumata se materializeaza in realitatea din jur iar cerul sterp si saracit nu ne mai daruieste nimic. Totul stagneaza in lumina de caldura topita. Cladirile sunt proiectate pentru individul STAS cu sensibilitate zero si inaltime medie de 1.70 m care stie sa priveasca doar inainte.

Daca ar indrazni sa priveasca in sus si-ar da seama ca raportul de volume striveste si este incoerent. Spoturi de lumina si mash-uri stralucitoare l-ar orbi noaptea, lumina l-ar coplesi ziua langa blocurile, extrude-uri perfecte ale formei parcelei ce nu ofera spatii de refugiu si neaga ideea de spatiu public. Daca doborat ar privi in jos ar avea doar perspectiva unei suprafete fracturate de asfalt crapat strapuns de pietre si nisip. Trasee neinteligibile si suprarealiste i-ar trasa harta drumurilor ocolind masini parcate, copaci arsi de soare, chiscuri aburinde de tabla incinsa, gunoaie si petice de buruieni, eternii supravietuitori ai metropolei.

Poarta Alicei pe care se facea iesirea la o scara mai mica a fiinte este negata de la inltimea regulametara a cetateanului ideal utilizator.Palarierul nebun este un personaj rar intalnit in locurile geometrice cu acces prin usi invizibile ce duc catre spatiul salvat de lume in care livezi solitare de pruni, izolate ermetic de zgomotul metropolei sunt traversate de pisici plictisite in cautare de praf si liniste.

Locuri uitate

In continuarea postului trecut vreau acum sa vorbesc si despre locurile uitate si prea putin promovate de langa noi. Daca in Praga mecanismul turistic este atat de bine pus la punct incat nu e greu sa iti termini rapid banii de buzunar pe intrari la muzee, taxe de fotografiat si carti (majoritatea biletelor de muzee erau intre 10 si 20 euro daca imi aduc bine aminte) la noi o adanca nepasare pluteste peste toate locurile care altfel ar avea un imens potential.

Unul dintre aceste locuri uitate este Muzeul Ceasului din Ploiesti. Cladirea este construita in jurul anului 1890 si este un bun exemplu de arhitectura romantica cu influente neogotice. Primul sau proprietar a fost Luca Elefterescu, om de afaceri , avocat , petrolist. Luca Elefterescu joaca si un important rol pe scena politica a vremii – de orientare conservatoare el este timp de 14 ani prefect de Prahova. Elemente vechi de feronerie se pastreaza pana in ziua de astazi : gardul din fier forjat, marchiza si cismeaua din fata casei se remarca prin atentia detaliului . Casa era la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX parte din viata mondena a orasului – ea fiind gazda multor „jours fixes” in inalta societate a orasului. O scena frumoasa de epoca am putut s-o gasesc pe internet aici . Scena descrisa pune in alta lumina actualul salon ocupat cu orologii vechi, salon in care la inceputul secolului XX inalta societate a orasului serba ,dupa regulile impuse de eticheta, trecerea dintre ani. Planul casei este centrat in jurul salonului – ce corespunde la nivelul fatadelor foisorului orientat catre intersectia in care este plasata cladirea . Pare acum incredibil ca acum mai mult de 100 de ani, mobilele erau doar trase (nu disparute) pentru grupul de 26 de persoane gata sa danseze spre a sarbatori trecerea dintre ani in acest mic salon astazi ocupat doar de ceasuri vechi , parte din ele neavand nici o legatura cu locul si probabil toate straine casei dar masurandu-i exact oricum trecerea prin timp. Iar trecerea prin timp este necrutatoare atunci cand 1000 de ceasuri si orologii (cate sunt gazduite in muzeu ) toate sicronizate si functionand pe sisteme diferite ii masoara casei fiecare secunda.

Datand aproape din aceasi perioada, cladirea vechii farmacii Tinc din Galati adaposteste astazi Casa Colectiilor din cadrul Muzeului de Istorie. Cladirea este construita in stil eclectic in jurul anului 1900. Primul sau proprietar, la fel ca si in cazul muzeului ceasului din Ploiesti, a fost un personaj activ pe scena orasului Galati atat din punct de vedere profesional cat si prin activitatea sa pe plan politic. Constantin Tinc a fost membru al Societatii farmacistilor si al Consiliului de Igiena a Orasului. In politica orientarea sa a fost liberala el fiind consilier comunal si primar al orasului in 1898, 1904-1905 si 1914-1917 si mai tarziu senator de Covurlui. Mai multe despre isotria casei se pot gasi aici.

Cladirea a fost recent renovata – am gasit inclusiv o galerie de imagini din cursul lucrarilor de restaurare pe pagina firmei care s-a ocupat de ea, firma Dedal Bahamat.

 

Astazi in cadrul muzeului colectiilor se pot gasi 2 expozitii permanente deosebit de interesante: “restituiri Maksay” (dedicate fotografilor George si Jean Maksay care au imortalizat viata orasului Galati la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX) si “ambient interior galatean”.

 

Pare interesant cum ambele case cladite in aceeasi perioada de exponenti ai aceleiasi clase sociale au avut un destin similar. Casa lui Luca Elefterescu a intrat dupa primul razboi mondial in posesia lui Thomas Masterson, reprezentant al Societatii petroliere britanice „Phoebus” si directorul general al Societatii petroliere romane „Unirea”. Farmacia Tinc a fost cumparata tot de un strain, Wolf Stratman, in 1949 . Dupa experienta nationalizarii amandoua au ajuns astazi muzee , un muzeu dedicate timpului si altul dedicat imortalizarii lui prin fotografii si design interior. Primul a parasit viata sa mondena iar al doilea si-a tradat vocatia , dar calatoria lor in timp a fost una fericita ele incantandu-ne si astazi cu farmecul lor de odinioara. Ma intreb insa daca societatea actuala mai ofera personalitati de acest tip, apte sa puna temelia unor constructii rezistente timpului si vremurilor si care sa adaposteasca intr-o buna zi esente ale celor mai efemere manifestari ale vietii contemporane.farmacia tinc

despre cum timpul a stat in loc in giurgiu

Linia de cale ferata Bucuresti Filaret – Giurgiu a fost prima linie de cale ferata din Principatele Romane si a fost inaugurata la 31 octombrie 1869. In Giurgiu exista 4 statii de gara : Giurgiu Nord, Giurgiu –oras , Giurgiu Sud si Giurgiu fluvial. In 2007, 3 incaperi din cladirea vechii gari din centrul municipiului Giurgiu au fost transformate in muzeu al primei linii de cale ferata din Romania.

Statia Giurgiu Nord nu am avut ocazia sa o vad decat in poze, pozitia ei relativ distanta fata de oras facand-o mai greu accesibila. Am inteles din informatiile de aici ca una din cladirile care mi-au atras atentia in drum catre port ar fi vechea cladire a garii fluviale. Cladirea mi-a atras atentia prin desuetitudinea cu care isi purta cicatricile acumulate prin trecerea prin vreme. Desi nu am gasit nicaieri o datare sau o istorie a constructiei ei as risca sa o incadrez intr-un sfarsit de secol XIX (mai curand datorita anexelor sale similare ca aspect altor hale si anexe de hale industriale construite in acea perioada). Stema aplicata pe fatada pare la fel de naturala ca si insignele purtate de generatia mea in copilarie in postura de soimii patriei. Daca noi am putut sa le pastram dupa prin sertare uitate, biata cladire a ramas blocata in trecut , ca o gluma postmoderna in mijlocul campiei pavate cu mamuti industriali falimentati. Gasisem undeva pe net o comparatie in imagini intre zona din calauza lui tarkovsky si toata aceasta platforma industriala ceea ce suna realmente interesant.

Revenind la cladirea garii Giurgiu-oras , ea este acum o urma palida a imaginii ei din trecut.Cladirea nerenovata este pustie , doar cativa domni angajati la CFR te apostrofeaza eventual cu o paranoia post-comunista ca respectiva cladire este un obiectiv strategic si deci nu poate fi fotografiata fara aviz. Peronul este dotat ca multe din garile construite in acea perioada cu un ceas autentic “Paul Garnier” ( datarea sa ar fi undeva intre 1870 si 1920). Pe site-urile de profil se pot citi amanunte deosebit de interesante despre istoria garilor din Romania si despre mecanismul functionaresc care punea in miscare aceste institutii. Pare acum o urma de civilizatie desueta ca respectivele ceasuri de pe peron erau controlate periodic de catre un ceasornicar angajat de catre gara si ca acesta nu putea lua respectivele ceasuri (in caz de defectiune majora) la atelier decat cu o invoire oficiala din partea sefilor institutiei. Astazi starea garii justifica un scepticism serios in a crede ca aceste ceasuri sunt autentice…desi sunt.

http://farm4.static.flickr.com/3471/3826841582_49138db5eb.jpg

Ceasuri de acelasi tip , realizate tot de catre Paul Garnier sunt raspandite pe tot cuprinsul Europei.

1534892 imagine luata de aici

domingo 14 outubro 2007 025 imagine luata de aici

ceasul fotografiat de domnul octavian tudose in paris si un ultim exemplu de epoca luat de aici

Dar nu au parte de o soarta atat de prafuita decat aici la noi… unde..neputand fi asimilate ca nivel etalon de confort urban sunt distruse précis si riguros de nepasare.