Category archives: cladiri si ansambluri de cladiri patrimoniu

Lipscani 55

Povestea caselor din Strada Lipscani, anul construcţiei, vechile lor funcţiuni precum şi succesiunea proprietarilor şi chiriaşilor ce le-au folosit este destul de greu de aflat astăzi. Multe din case au fost de-a lungul timpului demolate iar parcelele au fost reconstruite astfel că astăzi cea mai mare parte a caselor vechi de pe stradă datează de la mijlocul secolului XIX.

Şi casa de la numărul 55 a fost construită tot în acea perioadă. Nu cunoaştem proprietarul iniţial, dar la începutul secolului XX ea a ajus în proprietatea familiei Chrissoveloni. Pe planul cadastral din 1911 găsim numele lui N. Chrissoveloni trecut pe parcela pe care este construită casa, aflată pe atunci la numărul 41. Aceasta nu este singura proprietate Chrissoveloni de pe stradă Lipscani – şi parcela nr. 17, situată pe segmentul străzii Lipscani dintre străzile Smârdan şi Intrarea Blănari aparţine familiei.
lipscani 55

(plan 1911 – este marcată proprietatea Chrissoveloni la nr. 41)

lipscani 55

(astăzi clădirea se află la nr. 55)

Pentru a afla mai multe despre ce s-a întâmplat în această casă înainte de momentul în care a devenit proprietatea familiei Chrissoveloni putem consulta ziarele vremii şi mai ales anuarele editate în preajma începutului secolului XX.

Continue reading

Hotel Ambasador

Imaginea aeriană ce surprinde viitorul bulevard Magheru (la momentul respectiv denumit Bulevardul I.C. Brătianu iar mai târziu Take Ionescu) la început de secol ne prezintă o stradă bordată de o vegetaţie bogată ce ascunde în mare parte vilele cu regim de înălţime redus construite retras faţă de stradă.  Până în anii 30 însă, treptat, cea mai mare parte a vechilor reşedinte cochete au fost demolate iar noile cladiri au construit încet încet un front continuu, total diferit faţă de imaginea oraşului cu care fuseseră obişnuiţi bucureştenii până la acea dată.

imagine aeriana bulevardul Bratianu

 

(imagine suport preluată din volumul “Calea Victoriei-Bucureştiul interbelic” -editura NOI media print)

Una din aceste noi clădiri  ridicate a fost hotelul Ambasador proiectat de arhitectul Arghir Culina şi inaugurat în luna  mai a anului 1939. Terenul aparţinea domnului Constantin S. Mihăescu, iar construirea hotelului a necesitat demolarea clădirilor deja existente pe suprafaţa lui.

La sfârşitul anilor 30 parcelele alăturate acestui teren erau deja construite – în stânga,  în 1935 se finalizase construcţia Blocului Aro (comandat de Societatea Asigurarea Română) iar  în dreapta parcelei (către Universitate), fusese construită clădirea CICLOP.

Data la care a început execuţia hotelului Ambasador este incertă – unele surse indică anul 1936 altele anul 1937  (2) sau 1938.

hotel ambasador

hotel ambasador

Cert este că în catalogul cu abonaţii la telefon pe anul 1938 din capitală figurează încă la numarul 10 Bulevardul Take Ionescu garajul domnului Constantin S. Mihăescu. Domnul Mihăescu a fost în mod cert o persoană întreprinzătoare şi cu o avere substanţială: dumnealui este reprezentant general al mărcii „Nasch-Renault” şi tot în proprietatea sa se află şi un garaj în Strada Dr. Sergiu nr.28, un depozit de benzină în Băneasa şi un garaj în Bulevardul Cobălcescu nr.45. Sediul principal este însă cel din bulevardul Take Ionescu, unde catalogul ne informează că se află „centrala şi expoziţia”. Din perioada în care acesta nu fusese încă demolat avem o imagine din arhiva Willy Prager (realizată in anul 1937) ce surprinde frontul clădirii vechi învecinate cu blocul CICLOP. Clădirea este în mod vădit una şi aceeasi cu cea deja marcată în prima imagine aeriană de început de secol a acestui segment de bulevard.

 

hotel ambasador

hotel ambasador

hotel ambasador

Terenul rămas în urma demolării acestei clădiri avea o suprafaţă redusă şi o formă neregulată dificilă. Continue reading

Hala Matache

hala matache

Ani de zile am trecut pe lângă hala Matache fără să am curiozitatea să intru înăuntru. Dealtfel şi dacă aş fi făcut asta pe vremea când ea încă funcţiona, n-aş fi avut ocazia să văd mult mai mult decât nişte spaţii închise fragmentate, cu finisaje pestriţe şi plafoane false.

Treceam deseori cu maşina pe lângă hală în drum către piaţa Victoriei. Mergeam cu maşina în ritmul lent al vechii străzi – maşina înainta încet în şirul de maşini ce stăteau blocate aşa că aveam timp să privesc imaginile din jur într-o clipa dilatată ce părea să fie echivantă cu veşnicia.

hala matache

hala matache

hala matache

hala matache

 

„apropo? Ştii că se va dărâma nu?”

 Cred ca n-am luat în seamă replica nici atunci şi în anii care au urmat. Până în toamna când totul a început. Una dupa alta casele din jur se goleau, apoi cădeau într-o ordine aparent aleatorie. Printre şirurile de maşini ce încă traversau strada, norii de praf rămaşi în urma demolărilor şi pâlcurile de curioşi veniţi să vadă ce se întâmplă hala încă rezista şi funcţiona. A luat ceva până cand magazinele s-au închis unul dupa altul iar clădirea a fost închisă. Din acel moment lucrurile s-au precipitat. Strada rămăsese deja ştirbă de aproape toate clădirile , devenise singură şi pustie – şovielinică îşi retrăgea umbrele şi amintirile mai departe în ungherele rămase pe Griviţei către Sfinţii Voievozi.

Acela a fost momentul în care Hala Matache a rămas singură. Prima iarna i-a fost mai grea decât toată greutatea anilor trecuţi. Primavara a găsit-o pustiită şi golită de conţinut. De semnificaţii fusese golită în prealabil.

Singură stă şi astazi, ca o mască dezolată a unei tristeţi pe care nimeni nu vrea sa şi-o asume. Hala Matache e aproape de finalul de poveste, un final impus arbitrar şi inutil. În asemenea  momente, când argumentele logice şi-au pierdut orice utilitate singurul lucru care se mai poate face este să deschidem ochii larg, să avem rabdare să ascultăm şi să păstram tot ceea ce se mai poate salva- povestea.

 

Povestea e aproape ştearsă de uitare şi pe mari porţiuni are piese lipsă. Stim însă că ea începe în anul 1887.

 

Însemnările lui Frederic Dame ne fac o bună introducere în atmosfera vremii, ele ilustrându-ne un oraş în care comerţul se practica în mod improvizat şi pitoresc pentru privitorul de azi :

„negustorii stăteau aici sub cerul liber, iar aceste pieţe aduceau mai mult a târguri decât a pieţe moderne, fiindcă nu se vindeau aici doar carne, legume, fructe, păsări şi oua, ci şi stofe, bibelouri şi alimente” (1)

Existenţa pieţelor are deja tradiţie la început de secol XIX, prima însemnare care menţionează existenţa uneia este „cartea din 13 mai 1563 a judeţului Necula al lui Bobanea” care  ” pomeneşte pazarul de langă biserica domnească unde se aflau „negustorii”.Termenul e turcesc şi înseamnă „piaţă, târg, locul unde se ţine târgul”.Poporul zicea în mod obişnuit târg- prin extensiune cuvântul va însemna întreaga aglomeraţie umană unde avea loc târgul; pentru târgul de vite şi de furaje se întrebuinţa un cuvânt deosebit, obor, care are şi înţelesul de „ocol de vite, loc îngrădit lângă casă, unde se ţin vitele”.”  (1)

  Continue reading

La Şcoala Centrala de Fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Unul dintre cele mai emblematice proiecte realizate de către arhitectul Ion Mincu este Şcoala Centrala de Fete. Situată pe strada Icoanei nr.3-5, Şcoala Centrală de Fete este pe lista de monumente categoria A (cod  B-II-m-A-18924).

Înfiinţarea Şcolii Centrale de Fete este legată de numele lui Barbu Ştirbei – astfel aflăm din „Cronologia Bucureştilor 20 septembrie 1459-31 decembrie 1989 Zilele, faptele, oamenii capitalei de-a lungul a 530 de ani” ( Gheorghe Parusi- editura Compania 2007):

„Barbu Ştirbei hotarăşte înfiinţarea unui pensionat domnesc pentru fete, care va funcţiona în primii trei ani (1852-1855) într-o casă particulară de pe podul Târgului de Afară, iar din 1892 în localul propriu, care s-a păstrat până astăzi.”

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Vom lăsa însă la o parte ( pentru moment) istoria în date a clădirii pentru a reconstitui câteva perspective asupra interioarelor ei şi a tipului de învăţămant care era pe vremuri practicat în Şcoala Centrala.

Mărturiile vremii, consemnate în volume de memorii, ne indică faptul că tinerele care urmau Şcoala Centrala de fete aparţineau clasei de mijloc a României de atunci.

„Componenţa socială, dat fiind aportul masiv al provinciei, era reprezentativă pentru clasa mijlocie: părintii internelor noastre erau funcţionari, agricultori (mici si mari), preoţi, învăţători, comercianţi, ingineri, militari, avocaţi şi medici de provincie; marea burghezie, câtă era, prefera internatele cu predare în franceză (Notre-Dame) sau germană (Pitar Mos).” (Annie Bentoiu – „Timpul ce ni s-a dat – memorii 1944-1947”-editura Humanitas 2007).

Continue reading

ferdinand nr.13

Povestea casei a început probabil în 1897, dată (vizibilă şi astăzi) marcată pe faţada casei. Nu ştiu cine a pus temelia casei şi nici secretul asemănării între casa de la numarul 13 şi cea de la numarul 15, case ce la prima vedere par chiar identice. Ceea ce poate fi spus fără urmă de îndoială este că atât ea cât şi casele învecinate din front fac parte dintr-o insulă relativ omogenă ca vechime. Toate au o particularitate ce le face încă şi mai interesante – deschiderea parcelelor către două străzi : Bulevardul Ferdinand şi Strada Olari.

bulevardul ferdinand nr.13

bulevardul ferdinand nr.13

 

bulevardul ferdinand nr.13

Viaţa casei de la numarul 13 s-a schimbat în  anul 1947, dată începând de la care  povestea ei este consemnată în volumul de memorii al lui Annie Bentoiu “Timpul ce ni s-a dat- Memorii 1947-1959”. Astfel 1947 este anul în care o mătuşă a compozitorului Pascal Bentoiu, “tante Aline” o cumpără : “Simţind schimbarea vremurilor, tante Aline îşi vânduse în 1947 moşia şi-şi investise banii în această casă. Ochiul ei apreciase corect soliditatea şi stilul clădirii, dar mai puţin exact uriaşele cheltuieli care ar fi fost necesare ca să-i redea frumuseţea iniţială, şi cu atât mai puţin evoluţia normelor locative în Bucureşti.” Continue reading

Alte drumuri, alte încăperi

În prima mea toamnă bucureşteană am început să explorez oraşul cautând strada Eforie şi cinemateca la care doream să-mi fac abonament. Am găsit strada într-o zi ploioasă cu frunze galbene lipite de trotuare. Am regăsit-o într-o altă zi aurie în care am plecat mai departe şi am traversat ceea ce acum ştiu că e strada Franceză. M-am simtit „spirited away” într-o nişă a timpului uitată în miez de oraş, la vedere , ca toate lucrurile bine ascunse. Îmi amintesc surpriza străzilor în pantă ascunse în spatele marilor bulevarde şi imaginea lor în înserarea prăfuita şi portocalie în care începeam să cunosc pentru prima dată oraşul. Am iubit de la prima vedere ghicita capacitatea a oraşului de a surprinde mereu, vocaţia sa de turnesol şi de a te îndemna la (auto)descoperire. Eram însă atunci abia la început de drum, drum pe care nici azi, la zece ani distanţă nu cred să-l fi străbătut în procent satisfăcător faţă de aşteptările mele şi faţă de ceea ce orasul ştie încă să-mi ascundă.

Totul era diferit faţă de „acasă”. Străzile, casele, oamenii, orele străzilor. Nu puteam înţelege punctul în care firul vieţii acestei porţiuni de oraş se rupsese şi de unde irupea toata tristeţea tăcută a caselor ce păreau să se scufunde în uitare. Uneori când îmi era dor de acasă mă plimbam pe Intrarea Şelari şi încercam să-mi aduc aminte de strada Sforii. Totuşi era o diferenţă netă între tăcerea mândră a caselor din Braşovul vechi, case care mai bine şi-ar închide toate obloanele decât să plângă, şi tristeţea nostalgică a caselor din Bucureşti. Aşa am început să fac diferenţa între uitarea tăcută şi uitarea dureroasă.

1 copy

3 copy

34 copy

Continue reading

La Cetate (2) – Moara şi conacul Barbu Drugă

Ne-am întors pe drumul ce ducea şerpuind către sat, depărtându-ne de fâşia de rai pusă la cale de d-l Dinescu. Din drumul principal am văzut un drum pietruit ce se pierdea în câmpie, drum paralel cu linia Dunării. Drumul conducea către o construcţie masivă, ascunsă parţial de copaci. Curiozitatea ne-a făcut să ne apropiem pentru a vedea mai bine despre ce este vorba.

la Cetate

drum acces moara Barbu Druga

Continue reading

La cetate (pe-un picior de plai)

Este greu de estimat cum trebuie să fi arătat pe vremuri satul Cetate, sau chiar măsura în care aşezarea de atunci  se putea reduce la termenul de sat.

Cum în prima zi în care am traversat localitatea nu avusesem timp de opriri, ne-am întors a doua zi, cu scopul de a vedea portul la Dunăre. Totuşi , şi fara existenţa acestuia, satul putea trezi interesul vizitatorului întamplător, prin câteva vechi clădiri aşezate şi trainice, a căror masivitate şi aspect general contrasta violent cu aspectul general al localitatii.

Am coborât drumul îngust şi abrupt ce conducea către port ; privind în urmă, perspectiva era cel putin pitorească, prin prezenţa câtorva constructii prea putin vizibile de la nivelul străzii principale. În mod special atrăgea atenţia ruina unei case din care nu mai rămăseseră decât zidurile perimetrale goale de tâmplarie.

La Cetate

La Cetate

La Cetate

La Cetate

La Cetate

La Cetate

Mai la vale,  vegetaţia ce mărginea drumul s-a întrerupt brusc, în dreptul unei porţi mari de fier forjat. Ne-am oprit; înăuntru la o distanţă mare şi ascunsă de vegetaţie se vedea o clădire cu arhitectură de inspiraţie romantică. În masura în care volumul său se putea citi, părea sa aibă o compoziţie simetrică, un turn central cu foişor şi două terase laterale. Despre această clădire va fi vorba în următorul articol însă.Portul cultural Cetate

Portul cultural Cetate

Portul cultural Cetate

Drumul a continuat şerpuit, printre ierburi înalte şi o faşie îngustă de pădure, către vechiul port Cetate. Istoria acestuia începe în jurul anului 1880, când funcţiona ca port agrar. Conform informaţiilor de aici, în 1945 portul a fost închis şi transformat în pichet de grăniceri. După 1989 povestea sa părea să-şi fi găsit un sfârşit în ruinele vechilor clădiri. Totuşi, o noua viată a renăscut, odată ce portul a trecut în proprietate privată şi cineva a avut curajul şi imaginaţia să-şi transpună visele în fapte:

”Daţi-mi mie pe mînă un ziar de provincie

şi-o baracă de scînduri cu o firmă soioasă

şi-n trei zile oraşele vor duhni a vanilie

şi a porturi deschise”

        Mircea Dinescu, ‘Ei?!’ (Exil pe-o boaba de piper  1983) Continue reading

Fabrici vechi (fabrica din Margina)

Ne-am petrecut vara pe drumuri uitate de ţară, încercând să unim prin trasee inedite, obiective bine stabilite în prealabil şi majoritar plasate în vestul ţării. Aproape toate obiectivele ratate din traseul (mult prea ) ambiţios de anul trecut, în care nu am reuşit decât să (re)vedem fragmente de Ardeal, erau incluse; o parte, desigur, nu a fost  inclusă din cauza unor puncte de interes neprevăzute, apărute de-a lungul drumului.

fabrica de otet margina

fabrica de otet margina

fabrica de otet margina

Unul dintre ele a apărut pe drumul dinspre Timişoara spre Deva, la intrarea în satul Margina : o construcţie părăsită – după toate aparenţele o fabrică veche, construită la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Construcţia masivă, din cărămida, era construită in sistem P+1, având însă un corp central cu sistem de înăltime diferit. Inăltimea celor două niveluri pare destul de generoasă – lucru vizibil mai ales observând că la corpul central cele două niveluri suplimentare au o înălţime considerabil mai mică , direct proporţională şi cu dimensiunea vitrajelor. Continue reading

O oglindă (retrospectivă) fidelă

Proaspăt publicat la editura Humanitas în colecţia Vintage, volumul “Călătorie în România” oferă şansa unei incursiuni imaginare în România anului 1937.

România pe care Sir Sitwell o vizitează cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial nu suferise încă pierderi teritoriale – astfel drumul scriitorului englez parcurge inclusiv teritoriul Basarabiei şi al Basarabiei istorice, nordul Bucovinei şi Cadrilaterul.
Călătoria începe din Ardeal, drumul coborând apoi către sud până în Bucureşti, continuă în Deltă urcând apoi către nordul Basarabiei şi Moldovei. Finalul excursiei îl reprezintă Bucovina – şi mănăstirile pictate din nordul Moldovei. Sitwell alege special drumul cu maşina, aceasta traducându-se prin pagini minunate de descriere a drumului, cât şi printr-un ritm mai lent de consumare a spaţiului şi o analiză mai atentă.

Jurnalul scris cu umor şi erudiţie prezintă fără menajamente, dar extrem de expresiv şi plin de o înţelegere ce depăşeşte suprafaţa lucrurilor, oamenii şi locurile întâlnite. Toate lucrurile sunt analizate prin prisma şi în contextul condiţionărilor istorice, analogiilor culturale şi nu rareori rezultatul sunt speculaţii spumoase, bazate pe intuiţie şi simţ estetic. Continue reading