Category archives: cladiri si ansambluri de cladiri patrimoniu

inapoi pe berzei 32

Despre casa care a fost pana de curand pe strada Berzei nr. 32 am mai scris. Vizitasem casa intamplator , in zilele din preajma demolarii – zile cand evacuarile erau in toi iar (unii dintre ) vechii proprietari ne-au invitat pe noi, cei veniti sa fotografiem zona inainte de finalizarea demolarilor, sa vizitam casa. A fost un “noroc” ( in masura in care imprejurari triste de acest fel permit folosirea cuvantului) intalnirea cu proprietarii – la doar o saptamana dupa parasirea casei de catre ei, lucrarile de daramare nu incepusera insa distrugerile sistematice practicate de cei veniti sa fure lemn/fier sau orice alt bun lasat in urma erau suficient de grave incat casa sa fie de nerecunoscut. La inca vreo cateva saptamani mai tarziu, in frigul unei sambete de decembrie eram alaturi de alti cativa curiosi ,martorul demolarii casei. Zidurile cadeau greu, strada era plina de praf si parasita. Prin gangul de la intrare se vedea molozul cazand. Rand pe rand peretii cadeau, destramand cu fiecare lovitura spatii interioare ce obisnuiau sa fie acasa pentru cineva.
gang acces
gang acces
demolare berzei 32
demolare berzei 32
fatada demolare berzei 32 Continue reading

in loc de concluzii (…sau in asteptarea lor)

Atunci cand eram mica am invatat sa deosebesc stanga de dreapta cu ajutorul funditei rosii prinsa la orele de gimnastica de glezna stanga. Cand cresti insa nu e la fel de usor sa inveti sa deosebesti adevarul de fals sau raul de bine. Problema , ca si atunci cand esti mic, e punctul de reper. Si tot ca atunci cand esti mic, raspunsul si punctul de reper sta in tine, chiar si daca tii in ambele maini cate o jumatate rupta de panglica decolorata.

Este greu sa judeci adevarurile, dreptatea si viitorul visat sau dorit de ce din jur. Ce este insa usor de reconsiderat si cantarit este imaginea trecutului si concluziile sale de la care pornind trebuie sa-ti construiesti valorile si prezentul.

Am inceput de ceva timp un set de articole ce se refera la zona Berzei-Buzesti. Am incercat pe cat posibil sa ma axez mai mult pe detalii si mai putin pe consideratii generale, sa nu pun in discutie proiectul de sistematizare urbana ci sa pun sub lumina fragmente de prezent si trecut ce cad sub buldozere.

Daca situatia zonei este similara multor altor locuri din oras ce se pregatesc incet si sigur de un sfarsit la fel de trist, ceea ce se poate insa salva, ceea ce trebuie insa salvat sunt fragmente de memorie.

Iar memoriile respective stau conservate in poze decolorate sau carti ravasite pe pardoseli de la care imaginatia poate sa inceapa sa teasa drumul catre intregul pierdut.

In ultimele luni am vazut multe incaperi din zona Berzei-Buzesti. In unele proprietarii ne-au invitat sa intram, in tristetea disperata a evacuarii. In altele am intrat ulterior evacuarii. In unele n-am reusit sa intram. Pe altele le-am vazut doar in timpul demolarii, prin nori de praf si maldare de caramizi sparte.

Nu rareori plimbarile din timpul zilei s-au continuat in vise in care alte usi se deschideau catre coridoare intunecoase si incaperi valurite de amintiri de vieti trecute.

Nu rareori realitatea a fost insa mai spectaculoasa decat ce as fi putut vreodata visa. Toate amanuntele realitatii mi-au relevat noi si noi falduri de tristete ale unei istorii de perpetue pierderi si irosiri. Si exista ceva ironie in istoria bietelor case pierdute succesiv de generatii diferite de proprietari: proprietarii initiali- oamenii care le-au pus temelia , proprietarii “ICRAL” cu legitimitate discutabila, proprietari care au cumparat in vremurile de tranzitie dominate de relativitate si preturi  “neasezate” si in sfarsit “uzurpatorii”, bieti oameni saraci, locatari ilegali de cladiri parasite.

Daca ar fi sa judec la nivel etic , pot doar plange vremurile care au dus la distrugerea primei generatii de proprietari. Tot la nivel etic deplang lipsa de initiativa a primariei in a informa comunitatea asupra schimbarilor ce vor avea loc si de a organiza evenimente culturale care sa marcheze despartirea de un fragment de istorie ce se va sterge ireversibil odata cu aceasta demolare.

Daca este sa sa judec dupa o judecata umana nu pot sa accept situatia actuala in care oameni saraci si fara posibilitati sunt aruncati in strada fara a se gasi vreo solutie pentru situatia lor. Nu pot sa accept ideea lipsei de protectie sociala in care niste batrani fara venituri locuiesc in constructii improvizate cu toate retelele debransate, in prag de demolari pentru simplul motiv ca nu au unde pleca.
anunt demolari berzei

anunt demolari berzei

Daca ar fi sa judec la nivel legal as zice ca este lamentabil modul in care exproprierile s-au facut – cu anunturi cu termen de evacuare de 48 de ore.  Nu a fost normala situatia in care zeci de familii au trebuit sa-si asigure singure transportul lucrurilor din casa intr-un termen atat de scurt (mai ales in conditiile in care accesul masinilor pe portiuni de strazi nu a fost posibil tocmai din cauza lucrarilor). Nu a fost acceptabil ca procesul de mutare sa nu aiba asigurata suficiente masuri de securitate in care fostii proprietari sa nu fie pagubiti de lucruri.

Tot la nivel legal, consider total lipsita de legitimitate intreaga operatiune de demolare desfasurata in absenta detinerii tuturor avizelor necesare autorizarii lucrarilor de demolare. Autorizatia de demolare a fost anterioara obtinerii avizului de declasare ca monument istoric a multora dintre cladirile demolate.

Si pentru ca vorbim despre o zona veche a Bucurestiului ce includea monumente de arhitectura ar fi fost poate necesar ca inainte de demolarea caselor  sa se extraga cat mai multe dintre elementele valoroase pe care cladirile le contineau: elemente de tamplarie, elemente de feronerie, mobilier, cahle de sobe.

Camerele in care am intrat si in care toate aceste lucruri au ramas sa se distruga odata cu caderea caselor? Portale catre realitati straine  mie, iata mai jos cateva dintre ele:

Continue reading

Cronica unei morti ne-autorizate (cinema Feroviar si hotel Marna)

Printre primele mele plimbari in Bucurestiul in care m-am mutat acum aproape 10 ani au fost cele in zona Garii de Nord. Pe vremea respectiva zona imi parea asa cum iti par orice strazi semi-cunoscute – ca un fel de “buzunar” al timpului in care spatiul se multiplica la infinit si pare imposibil de parcurs integral. Integrarea in reteaua mare a orasului parea o improbabilitate, zona imi aparea ca o insula bine izolata de rest, plutind atemporal.

Cam in perioada aia incepusem si plimbarile prin oras cu aparatul foto. Era desigur un aparat cu film. Spun asta pentru ca asa cum tehnologia a schimbat raportul intre cel care fotografiaza si peisajul fotografiat si atitudinea multora fata de oras s-a schimbat ( nu neaparat din aceleasi motive dar dupa un proces similar). La momentul respectiv, sesiunile foto trebuiau sa se incadreze in lungimea unui film cu maxim 36 pozitii (plus uneori un bonus de 2-3 pozitii). Multe poze nu ieseau, aparatul se bloca uneori tragand filmul cand imi era lumea mai draga. Emotiile tineau pana la developarea care uneori compromitea definitiv culorile peliculei sau releva poze voalate. De multe ori treceau luni pana ajungeam sa developez pozele, surpriza era cu atat mai mare atunci cand imaginile ieseau la iveala pe formatul mic si lucios. Poate tocmai din acest motiv pe atunci fiecare poza si cadru surprins erau indelung cantarite iar spatiul era “consumat” cu grija, nu atat de “risipitor” ca acum.
Pastrez mai toate pozele facute in acea perioada. Dintre ele de departe cea mai draga mie imi este o poza cu cinema feroviar. Era probabil prima data cand il vedeam, desi dupa cum am mai scris si in alte posturi Bucurestiul nu imi era deloc strain.
Poza pe care am facut-o atunci imi e si azi foarte clara in minte desi probabil mi-ar fi imposibil s-o mai gasesc prin sertarele cu lucruri vechi. Incadrasem unul din vechile geamuri ale cladirii – geam care la randul sau incadra perfect cerul de un albastru desavarsit, cel putin considerand perioada de iarna in care fusese facuta poza. La momentul respectiv intitulasem mental (cel putin) poza “framing the sky”.
Doar mult mai tarziu am descoperit ca marea majoritate a oamenilor care treceau pe langa cladire mai curand observau mizeria trotuarului si cersetorii adormiti de nevoie in pozitii contorsionate in ganguri sau peste capace de canal. Probabil era o realitate de o durere mult mai apasatoare decat moartea iminenta a casei.
Unul din cersetorii ghemuiti pe strada, poate unul dintre cei mai neajutorati, stiu acum ca era insasi cladirea. Auzisem doar din vorbe despre incendiul de dupa ’89 suferit de cladire iar puterea imaginatiei nu reusea sa suplineasca atunci fragmente lipsa din realitatea vechii fatade.
Cladirea a continuat ani de zile sa fie o masca inghetata in ras isteric sau plans tragic asemeni mastilor de teatru, functie de umbrele lungi sau scurte ale anotimpurilor si orelor orasului. Am trecut de multe ori absenta pe langa cladire, ca pe langa o ruda batrana a carei prezenta este considerata de la sine inteleasa, in timp ce treptat treptat se evapora spre a nu mai exista deloc material, intr-o zi, desi greu previzibila, inevitabila. Zidurile goale de tamplarie si continut erau pentru mine mai ales un reper cunoscut si asumat iar ziua in care naruirea lor se va fi finalizat parea ca toate despartirile definitive mult prea departe pentru a fi luata in considerare.
Chiar si stirea de mult vehiculata privitoare la demolarea zidurilor erodate avea mai putina substanta in constiinta mea decat greutatea zidurilor ce se mai tineau in picioare. Cunosteam prea bine umbrele si anotimpurile strazii ca sa pot crede ca ele vor inceta vreodata sa existe.
Totusi m-am gasit in una din serile trecute pusa in fata unei evidente pe cat de triste pe atat de neanuntate.
Buldozerele demolasera déjà peretii catre strada ai cinema-ului feroviar ( constructiile anexe din spate fusesera déjà maturate de la sfarsitul anului trecut).
Prin norii de praf se vedeau macarale escaladand acum maldare de caramizi sparte si tencuiala care pana acum cateva ore fusesera peretii cladirii. Din hotel Marna abia de se mai tinea pe picioare un fragment ingust de front din care toate armaturile planseelor se rupeau in luminile strazii.
Mi s-a parut nedreapt nu atat destinul cladirilor, cat sfarsitul prea putin demn sau legitim. Demolarea ne-anuntata si ilegala, intr-o seara de iarna cu doar 2-3 spectatori intamplatori uitandu-se cu o stupoare lipsita de revolta la spectacolul neasteptat intalnit. Masinile treceau in continuare nestingherite pe calea Grivitei. Spectacolul era probabil la fel de deprimant ca moartea unui batran printre straini, cand nimeni nu mai stie identitatea persoanei decedate iar in absenta unor mostenitori raman intinse in strada bagaje (pline de amintiri nesolicitate si inutile) fara adrese trecute.
In cazul de fata , inafara de resturile de moloz mi-am dat seama ca nicaieri nu gasisem consemnata o istorie a cladririlor. Foarte probabil lumea si le va aminti doar drept ruinele insalubre de la intersectia Grivitei-Buzesti care intr-un moment imprecis determinat au disparut fara urma si urmasi, fara amintiri si fara consecinte. Ca o placa tectonica definitiv scufundata in istorie, alaturi de restul cladirilor cazute in ‘80 .
Probabil sfarsiturile abrupte de genul asta ne stau in gene, este modul nostru de a pune un punct trecutului printr-un proces de distrugere ce cheama uitarea definitiva. Periodic ne taiem legaturile cu orice inseamna trecut fie din ignoranta fie de teama revendicarilor ce pot fi impuse de o judecata morala ce transcende timpul si trecerea sa.
Suntem generatia nascuta ieri, care va dura pana maine traind intens putinele ore dintre intr-o amnezie totala. Suntem generatia care cu un orgoliu ne-egalat viseaza sa anihileze un trecut (si asa) precar si peticit ( restant in valori fata de vecini) prin ambitii nefondate si nevalidate de valoare. Probabil cei ce ne vor urma ne vor sterge la fel de fara regrete.
Nu judec necesitatea urbanistica a demolarii acestor cladiri, cred insa ca locuitorii orasului aveau dreptul sa-si ia la revedere de la o parte din ceea ce a fost parte a orasului pentru atata timp. Eu imi voi lua la revedere prin pozele facute in acea seara.

Despre morti numai de bine…..

Un scurt istoric in date referitoare la cladirile care din seara zilei de 14.01.2011 nu mai sunt si care chiar si reconstruite conform promisiunilor ( desi ma indoiesc ca aceasta se va intampla) vor fi doar o butaforie trista , un kitsch pus in scena in vederea unei false legitimari a noului (vezi cazul Novotel) care nu va mai insemna nimic pentru nimeni.
demolare feroviar

cinema feroviar

demolare cinema feroviar  Continue reading

camere cu vedere (berzei 32)

Acum ceva destul de mult timp, la un curs din facultate , profesorul ne-a prezentat in sustinerea sa doua slide-uri. Primul infatisa un peisaj de deal, cu pesisajul valurit specific, peticit intre campii si zone de padure. Al doilea slide prezenta acelasi peisaj in care insa era decupata o casa construita pe unul din dealuri. Al doilea slide era o mica marturie despre cum simplul gest de edificare a unei case blocheaza pe un termen greu de determinat vederea catre un peisaj altfel existent. Morala, déjà inutil de pus in cuvinte, era ca atunci cand construiesti ceva trebuie sa fii suficient de responsabil incat sa suplinesti aceasta “ciuntire” a cadrului existent cu ceva cel putin la fel de frumos si legitim.

Reversul acestei povesti apare atunci cand vine vorba de demolare. Ceea ce se pierde in urma daramarii sunt spatii si legaturi intre spatii. Legaturi nu doar intre spatii interioare ci si legaturi intre spatiile interioare si cele exterioare. Iar interfata care marcheaza al doilea tip de relatii sunt ferestrele.

In cazul casei la care ma voi referi am cunoscut toate aceste ferestre cu putin inainte de demolarea ei. Am ajuns insa suficient de devreme pentru a gasi casa cu toti ochii orbi deschisi larg spre strada in plin cataclism.

berzei 24

perspectiva strada berzei
feronerie geam fatada
ferestre fatada principala

Continue reading

case vechi pe calea Grivitei

Este greu sa aperi cladiri vechi fara a parea retrograd , un trist aparator al unui trecut inutil. E greu sa admiri case decrepite de inceput de secol care nu inglobeaza subansamble interesante sau unicat de arhitectura. Sunt case ce nu se incadreaza ca monument istoric, case in care nimeni important nu a trait vreodata, niciun act istoric nu s-a semnat vreodata.

In acelasi timp viitorul incropit si peticit are carente de legitimitate pentru a se putea impune in sufletele si viata locuitorilor orasului. Este un viitor nascut prin nestiinta si ignoranta ochilor inchisi (cu forta sau din nepasare incurajata) peste abuzuri vechi si promiscuitate recenta.

Lumea se imparte in general intre oameni indiferenti si oameni care se pozitioneaza vehement de o parte sau alta a baricadei in lupta dintre nou si vechi. Am remarcat asta cu tristete la ultimul post facut de mine despre situatia fondului vechi construit al Bucurestiului. Am primit mesaje care reprosau atasamentul de vechi sinonimizandu-l cu un refuz al progresului iminent. Daca ar fi sa ma pozitionez in aceasta lupta (cu miza falsa dealtfel) eu cred ca as fi insasi baricada. Dar o baricada comunicativa ce-si permite luxul sa deschida usi atunci cand ele se cer ca fiind necesare si isi gasesc argumentele legitimitatii.

Am gasit aceasta introducere ca fiind necesara pentru acest post in care vreau sa prezint ceea ce eu numesc nu o casa veche cat o interesanta casa cu povesti. Nu toate povestile caselor pot fi decelate din zidurile cu tencuiala cazuta ( multe povesti pot fi doar rescrise din imaginatie si generozitatea privirii atente) . Nu toate casele cu povesti trebuie sa fie pastrate. Memoria lor insa trebuie sa fie inregistrata undeva inainte ca valurile modernitatii sa niveleze pamantul peste ele si peste toti oamenii care le-au locuit si construit.

Am trecut de nenumarate ori pe langa casa la care ma refer acum fara macar sa o observ. Cum drumurile m-au dus destul de des in ultimii ani in zona Grivita (catre curtea “cautarii timpului pierdut” despre care am mai scris) am trecut deseori pe langa ea fara macar sa o observ. Tot ce-am remarcat in primele mele multe drumuri au fost mirosul de covrigi si pateuri cu branza de la patiseria din zona si cainii amenintatori ce patrulau pe trotuarul de pe partea cealalta a strazii.

Pana sa o observ insa, casa marca doar mijlocul drumului pe care il aveam de traversat. Prima jumatate era construita de stradute ingust, deseori cu asfaltul spart din cauza lucrarilor din zona. Mici zone pastrate printr-un miracol intr-o capsula anacronica in care timpul subiectiv inca mai este masurat de strigatul cocosilor si pasii pisicilor cu blana plina de praf si soare. Jumatatea aceasta de drum, traversata mereu in jurul orei in care vine seara de vara, cand caldura cade brusc pe umerii trecatorilor odata cu apusul soarelui, era pentru mine un fel de cub rubik. Eram si sunt inca destul de convinsa ca exista o infinitate de moduri de a strabate aceasta zona. In unul dintre drumuri am descoperit o casa cu povesti pe strada Petru Maior. Ma invinovatesc insa adesea ca poate am ratat povesti ce pana la primavara vor fi demolate.

A doua jumatate a drumului incepea dupa intersectia Grivitei-Buzesti si se asternea in fata la fel de linistita ca mesele intinse de femei in haine pestrite, direct in trotuar. Pentru a putea stradabate trotuarul ingust trebuia sa mergi serpuit printre copii cu trotinete subrede, oameni maturi cu mainile bine arcuite in talie, caini fantomatici si bancute improvizate. Uneori din adancimea subsolurilor probabil nefolosite dar sigilate prin grilaje perforate direct la nivelul de calcare razbatea un curent de aer rece cu trasee ciudate. Intre case stranse intre ele, prin curti de acces inguste si baricadate de porti de fier forjat razbateau zgomote si lumini secventiale bine ritmate cu viteza pasilor .

Intre cele doua zone descrise, despartite mai ales printr-un fel diferit de intimitate oferit de tesatura urbana mostenita, se afla scurta portiune din calea Grivitei inca bordata de case vechi. Printre ele se afla si casa “mea” pe care am remarcat-o prima data prin balconul (singurul dealtfel) orientat catre strada. Obisnuiesc sa traversez orasul urmarind traseele strazilor proiectate la nivelul stresinilor, rareori observand trotuarele si doar norocul m-a salvat de mici accidente pe langa care am trecut cu toata candoarea neatentiei. Astfel am ajuns sa observ mai inainte de orice decoratiile extrem de interesante ale balconului cat si starea de degradare a planseului sau prin care se vedea toata osatura armaturilor iesite la iveala si ruginite.
casa pe calea grivitei

Ce era specific acestei case erau decoratiile ceramice ale balconului ce nu rimau cu nimic altceva pe tot lungul strazii (judecand dupa casele pastrate cel putin) . Ele trimiteau la un curent arhitectural mai rar intalnit la noi, mai specific “secession”, trimiterile in acest sens fiind facute atat de decoratiunile ceramice cat si de basoreliefurilor decorative si elementelor decorative din fier forjat folosite pentru fatada.
calea grivitei
casa pe calea grivitei
casa pe calea grivitei
Continue reading

Cum moare o casa (numarul 7 strada Buzesti)

Ii ia mult unei case sa ia viata. Se naste incet si in etape, in directa legatura si cu puterea financiara a investitorului. Piatra cu piatra zidurile se ridica  – pozitia ficarei usi, a fiecarui perete si a fiecarui geam fiind rezultatul multor negocieri intre proiectanti, executanti si proprietar. Ceea ce vedem si admiram azi ca ancadrament decorativ la o fereastra poate la fel de bine sa fi fost conditionat in dimensionare la un moment dat de un calcul bine chibzuit al proprietarului fata de resursele sale banesti, sub sfaturile arhitectului, vis-à-vis de decoratii. Totusi cate generatii au vazut lumea prin fereastra aceasta!

Finalizarea constructiei nu este mereu cea mai importanta in relevarea personalitatii unei case. Un drum intreg plin de schimbari se deschide in fata vietii nou nascute a casei. Casa incepe sa traiasca pe masura ce se impregneaza cu  viata traita in interiorul zidurilor sale. Timpul si mai ales viata petrecuta inlauntrul sau sunt cele ce o transforma intr-un martor viu al unor vieti, un organism ce sufera cand cade in uitare si este rupt de viata ce l-a insufletit. Sunt fericite si intelepte casele ce au norocul sa strabata vremea calauzind pasii aceleiasi familii crescute odata cu ea.

Nimic nu ma intristeaza mai mult decat o casa ce moare incet si pe tacute. Odata cu moartea ei mor (de data aceasta definitiv) toate franturile de viata adapostite in ea.

Pe strada Buzesti casele ramase stau singuratice intre goluri bine netezite de buldozere. Pe fundal se profileaza blocurile de sticla ce vin dinspre piata Victoriei. Raportul strivitor era evident déjà de mult timp, moartea iminenta a bietelor casute era previzibila pentru oricine. A fost o cronica a unei morti asteptate si amanate. Mai mult decat atat, a fost o moarte premeditata de zeci de ani – cam din perioada in care casele ar fi putut sa fie retrocedate proprietarilor de drept, alegandu-se insa varianta incurajarii unui provizorat perpetuu care a erodat si consumat substanta caselor dincolo de orice limita. Si ma indoiesc ca totul se va opri aici – probabil toata aria intre Buzesti si Gara de Nord va avea aceeasi soarta.

buzesti case vechi

casa buzesti4

strada buzesti noiembrie 2010

cladire modernista buzesti

detalii fatada buzesti

Am intrat sovaielnic in curtea casei prin gangul intunecos cu plafon pe jumatate cazut. In stanga am vazut o cutie de scrisori probabil inutila ultimelor doua generatii care au ocupat casa. O scara intunecoasa serpuia in coridorul al carui acces era situat imediat langa cutia de scrisori. Fosnete se auzeau de mai sus asa ca am decis sa mergem mai departe. Continue reading

la plimbare prin centrul vechi

Dupa cum probabil am mai scris si in alte posturi identitatea cladirilor (si pastrarea identitatii cladirilor vechi) este in mare parte dependenta de felul in care ele sunt locuite. Exista prin urmare o mare asemanare intre felul in care oamenii aleg sa-si croiasca personalitatea si infatisarea si felul in care cladirile se transforma prin procesul de locuire si insusire a spatiului de catre ocupantii lor.

Arhitectura actuala seamana oamenilor de pe strada – asa cum gasesc de cuviinta sa se prezinte pe sine in acelasi fel sunt si cladirile in care ei aleg sa traiasca. Hainele ieftine cu sclipiciuri si croi dupa tipare de duzina sunt o alta manifestare a sufletului ce locuieste blocurile triste si colorate strident. Asa cum o pereche de manusi de dantela ar fi o subtilitate inutila pentru majoritatea femeilor moderne ,mici detalii de arhitectura sunt retezate ca inutile si desuete. Intocmai cum vederea decolteurilor adanci nu mai face pe nimeni sa roseasca , vederea aparatelor de aer conditionat labartate pe fatade nu incomodeaza estetic pe nimeni. La fel cum hainele de pe strada sunt copii dupa copii de haine de firma afisate zi de zi in reviste glossy la fel fatadele caselor se imbraca cu sclipiciuri imprumutate , modeste dar cu pretentii de parvenire uriase. Continue reading

Intruziuni si completari in tesutul urban vechi al Brasovului

Una din problemele ridicate de zonele vechi ale orasului , parte din patrimoniul istoric protejat prin reglementari urbanistice, este insertia cladirilor noi acolo unde spatiul o permite (si o cere), sau, intr-o abordare si mai drastica demolarea cladirilor vechi in vederea construirii altora noi.

Un exemplu in acest sens este Praga unde centrul vechi este un tesut urban palimpsest in care la un loc se gasesc (putine) cladiri medievale , multe cladiri art-nouveau, eclectice, exemple de arhitectura modernista , brutalista dar si multa arhitectura contemporana. La noi insertia de nou in vechi e un subiect tabu, in mare parte si pentru ca exemplele date pana in acest moment au jignit orice gand adresat ideii de comunitate si de continuitate.

Povestea despre care este vorba aici incepe cu Ulita Vamii din Brasov, actuala strada Muresenilor. Ulita in vremurile vechi ale cetatii Brasov, pe cand zidurile cetatii inca mai rezistau, se intindea pana la Poarta Vamii. Poarta Vamii includea un bastion cu forma cilindrica ce iesea in profil inafara zidurilor cetatii medievale Brasov si era dotat cu un pod mobil cu lanturi. Poarta vamii este insa distrusa in urma cutremurului din 1745 iar dupa un lung interval ea este demolata total in 1836. In locul Portii Vamii se construieste in 1838 o noua poarta ce are insa dimensiuni mai reduse fata de poarta originala. Noua poarta ia ca model , dupa cum afirma Sextil Puscariu in “Brasovul de altadata”, poarta Brandenburg din Berlin, fiind insa “ mai mica si fara valoare artistica”. Poarta are doua treceri boltite pentru masini si doua pentru pietoni si este flancata de doua pavilioane. Odata cu infiintarea liniei de tramvai pe ulita vamii se impune insa demolarea acesteia intrucat tramvaiul nu incapea pe sub arcadele portii.

Continue reading

Trellick tower

Devenita cu trecerea timpului o imagine emblematica a Londrei , oras in care se situeaza ,cladirea este cel mai inalt ansamblu de locuit din Europa avand o inaltime de 98  de metri si 32 de nivele construite.

Date tehnice:

Constructia a  inceput in anul 1968 si a fost finalizata in 1972. Arhitectul care a proiectat blocul este  Ernö  Goldfinger, membru al unui grup de arhitecti europeni emigrati in Anglia in jurul anilor ‘30. Constructia insumeaza 217 locuinte in care sunt incluse apartamente de 1,2,3 camere (o parte in regim duplex) si garsoniere. Finisajele folosite sunt din lemn, beton si metal iar curentul in care poate fi inscrisa estetica fatadelor constructiei este cel brutalist.

Apartamentele sunt proiectate cu foarte mare grija si sunt separate intr-un corp distinct fata de cel care reuneste circulatiiile verticale. Exista coridoare care leaga cele doua volume din trei in trei etaje.Volumul cu functiune rezidentiala este conceput in simplu tract- in capatul culoarului este prevazut un duplex cu tratare speciala in fatada. Apartamentele duplex au la nivelul superior dubla orientare. O particularitate a turnului destinat circulatiilor verticale o reprezinta camera boiler-elor de la ultimul nivel al volumului. In present ea nu mai este in uz iar Consiliul Local a refuzat oferte de a o vinde pe post de apartament penthouse.

Istoric:

La momentul aparitiei sale in cadrul urban londonez turnul a fost receptat ca o demonstratie a tot ceea ce era gresit in curentul modernist.

Contextul in care acest turn de locuinte a fost ridicat nu a fost unul favorabil: arhitectul proiectant , un mare adept al principiilor lui Le Corbusier , proiectase deja 2 alte turnuri de locuit similare. Din motive de publicitate a incercat sa locuiasca timp de 2 luni intr-unul din apartamentele blocuilui Balfron. A avut astfel ocazia sa descopere greseli de proiectarea precum proiectarea a prea putine lifturi fata de necesarul impus de numarul de locatari si defecte in functionarea sistemului de incalzire. Al doilea bloc,la Rowan Point, a fost foarte grav avariat in urma unei explozii intr-o bucatarie la etajul 18.Toate acestea precedand punerea in folosinta a apartamentelor din Trellick Tower au creeat un curent de opinie nefavorabila.

Un alt factor negativ a fost amplasarea turnului de locuinte pe un teren – mahala neamenajat. Securitatea nu a fost asigurata la intrarea in blocul de locuinte iar ternul inconjurator a ramas neamenajat si dezolant fapt ce a dus la supranumirea turnului :”turnul terorii”. Trellick Tower a fost multa vreme o prezenta constanta in presa londoneza semnaland cazuri de violuri, atacuri de copii si trafic de droguri. Existau articole care aratau ca in apartamentele ramase goale din turn vagabonzii se adunau gasindu-si refugiu. Deosebit de periculoase erau mai ales garajele din subsol. Climaxul a fost atins in iarna anului 1972 cand un grup de vandali a provocat un incendiu la etajul 12 in urma caruia curentul si caldura au fost blocate timp de cateva zile.

La inceput constructia a fost comandata de Consiliul Superior al Londrei. Apartamentele erau porprietatea consiliului si au fost date spre inchiriere ca locuinte sociale.  Dupa terminarea constructiei , cladirea a fost transferata in proprietatea consiliului local. In perioada de inceput sus-amintita multe persoane au solicitat o locuinta in alta parte. Consiliul local a incarcat sa stopeze tendinta dand dreptul la cumparare chiriasilor.

Parte a insuccesului initial al turnului de locuinte se datoreaza nerespecarii de catre consiliul local a prevederilor impuse de arhitect. Astfel la proiectarea blocului arhitectul prevazuse existenta unui portar care sa pazeasca accesul in cladire non-stop. Din motive de economie dar si in virtutea ideilor proliferate de comunism paza cladirii a fost considerate inutila.

Schimbarea renumelui prost al turnului a inceput in anii 80’ dicatata de asociatia locatarilor care a facut presiuni pentru mentinerea sigurantei locatarilor.Acestia au luptat sistematic pentru schimbarea imaginii blocului in care locuiau si incet incet au obtinut de la Consiliul local dreptul la un portar care sa pazeasca intrarea, cresterea fondului pentru intretinerea cladirii si poate cel mai important au convins Consiliul sa-si schimbe politica de acordare de locuinte sociale. Astfel Consiliul urma sa acorde locuinte in blocul respective doar aplicantilor care solicitasera in mod specific o locuinta in acel bloc.

In anii care au urmat asociatia locatarilor a obtinut finantare pentru constrirea unor facilitati pe terenul din jurul blocului de apartamente. Incet incet a fost construita o cladire cu functiune de relaxare si loisir pe un teren din imediata vecinatate ramas inca neconstruit. A urmat amenajarea unui teren de joaca pentru copii si realizarea unui perete de graffiti toate insumand in mod simbolic faptul ca locul si-a gasit identitatea

In urma reconditionarii din anii 90  calitatea conditiilor de locuit a crescut. Pretul unui apartament cu un dormitor ajunge in prezent la 225 000 lire sterline in timp ce un apartament cu trei dormitoare costa 350.000 lire sterline.

Practic cladirea si-a castigat statutul de icon al culturii pop. In general proprietarii de apartamente nu isi pun la vanzare proprietatile fiind multumiti de conformarea planimetrica a apartamentelor cat si de privelistea spectaculoasa de care beneficiaza. Dar probleme precum supravegherea copiilor, lipsa locurilor de parcare , balcoanele sinistre nu au cum sa nu persiste.

Ce ar putea urma ?

Odata ce problema securitatii a fost rezolvata lumea poate sa aprecieze la adevarata valoare calitatea spatiilor de locuit proiectate. Un pas inainte ar putea fi reprezentat de investitii in parcari multietajate subterane , spatii destinate comunitatii si amenajarea de spatii deschise.

In cazul constructiei Trellick Tower nu avem de-a face cu schimbari majore ale functiunii si nici cu mutatii in aspectul exterior. Constructia a inceput sub auspicii triste, demodarea curentului modern producand-se practic inainte de terminarea executiei constructiei. Avem de-a face cu o constructie care a fost uzata moral inca de la punerea in functiune.

Reabilitarea ei a inceput prin pasul strategic de punere in vanzarea a locuintelor sociale continute. Aceasta a intarit in timp sentimental de apartententa a locatarilor care singuri au reusit sa schimbe atitudinea societatii fata de blocul de locuinte si sa construiasca o identitate a locului. Prezenta unui grup social stabil a atras investitori care au construit functiuni auxiliare in imediata vecinatate iar prin aceasta valoarea imobiliara a locuintelor a crescut.

Concluzia fireasca ar fi ca desi gustul in materie de design de locuinte colective poate fluctua ceea ce influenteaza cel mai mult fixarea valoarii pe piata a locuintelor sunt investitiile, implicarea locatarilor si un bun management. Se poate spune ca Trellick Tower este un exemplu fericit de reciclare a unei vechi cladiri de locuinte prin faptul ca a reusit sa-si conserve functiunea rezidentiala nealterata.

rememorari (secunde)

Povestea cimitirului Bellu poate fi usor pusa cap la cap din insemnarile referitoare la el din volumul “Cronologia Bucurestilor” intocmit de Gheorghe Parusi. Conform acestor insemnari in jurul anului 1830 incep sa se faca inhumari in gradina lui Barbu Bellu, situata la acel moment inafara orasului. Cea mai veche cruce din cimitir se pare ca dateaza din 18 septembrie 1831. Tot in aceasta perioada incepe sa intre in discutia publica problema scoaterii cimitirelor inafara oraselor : ” Se infiinteaza o comisie pentru infrumusetarea capitalei. Printre hotararile ei se afla si aceea referitoare la infiintarea unor cimitire noi, inafara oraselor”. Este vorba de cimitirele Bellu, Sfanta Vineri si Ghencea , iar in anul 1864 “primaria cumpara terenul din sudul orasului pe care se intindeau mai inainte gradinile baronului Barbu Bellu”.

Prima biserica din interiorul cimitirului este construita in anul 1850 dupa proiectul arhitectului Alexandru Orascu si pe locul pe care existase in trecut o capela mai veche apartinand familiei Bellu. In anul 1890 capela este reconstruita dupa planurile arhitectului Paul Petricu iar picturile au fost realizate de catre Misu Popp. Ulterior picturile au fost refacute de catre Dimitrie Baltasarie si Arthur Verona.

In acelasi an tot dupa planurile arhitectului Paul Petricu se realizeaza si capela din cimitirul Ghencea civil , in stil neoclassic. Pentru cei curiosi, tot “Cronologia Bucurestilor” dezvaluie si alte proiecte ale respectivului architect, marea majoritate fiind asemeni celor déjà enumerate cladiri de cult. Astfel dupa planurile arhitectului Paul Petricu se realizeaza capela cimitirului Sfanta Vineri, capela cimitirului Izvorul Nou , biserica Sfantul Silvestru si capela institutului medico-legal Mina-Minovici (demolata impreuna cu institutul medico-legal in anul 1985).

Revenind acum la Cimitirul Bellu , ceea ce il face atat de deosebit este existenta in interiorul sau a unor monumente funerare realizate de arhitecti sau sculptori de renume: Ion Mincu, Grigore Cerchez, Carol si Friederich Storck, Ion Georgescu, Milita Petrascu , Oscar Spathe.

Dincolo de numele acestor personalitati ale culturii nationale o privire mai atenta poate descopri si urme mai modeste ale existentei si contribuitiei altor oameni intrati si ei intre timp in trecut. Astfel de urme sunt placute mici de piatra purtand numele constructorului (cel mai adesea si adresa si uneori si anul constructiei) pozitionate discret la baza soclului constructiei. Judecand dupa nume ( Pietro Vechiarutti, Rudolf Zafaranici, G. Ferrari, E. Mazzolini ) multi dintre ei e probabil sa fi facut parte din valul de imigranti veniti la inceput de secol XX in tara pentru a lucra in constructii. Una dintre placute are si o data -1936 care pare sa confirme ipoteza. Si adresele marcate pe placute sunt astazi  inexistente – Strada Fratii Bratulescu si strada General Traian Mosoiu existau in ghidul SOCEC de la 1934 (ambele in proximitatea Cimitirului Bellu) dar astazi fie nu mai exista fie si-au schimbat denumirea. Este posibil ca strada general Traian Mosoiu sa corespunda strazii Pieptanari insa nu am nici o confirmare in acest sens.

Se mai observa in plus o grupare a atelierelor pe zone : o zona ar fi cea “centrala” (atelierul din strada Fecioarei, cel din strada Tunari si cel de pe Calea Mosilor) si cel din apropierea cimitirului (atelierul din strada Fratii Bratulescu, cel din Traian Mosoiu, cel din soseaua Oltenitei).

Foarte probabil cele mai multe dintre cladirile ce adaposteau atelierele nu mai exista. Curiozitatea m-a facut purtat pe strazile Tunari si Fecioarei. Strada Fecioarei este o strada cu un aspect semi-rural , cu casute micute si modeste pe ale caror frontoane e posibil sa fi fost trecuti ani dar renovarile successive i-au sters. La fel de modesta si anonima este si casa de la numarul 17 unde respectivul constructor trebuie sa fi existat. Adresa atelierului de pe strada Tunari este undeva dedesubtul blocurilor ce vin din soseaua Stefan cel Mare.

Ceea ce pare insa cel mai ciudat privind din perspective prezentului este ca placutele de mai sus au devenit un fel de obiect al rememorarii secunde. Momumentele funerare insele devin din aceasta perspective nu doar un loc al memoriei celor pentru care au fost ridicate ci si un loc de memorie al celor ce le-au ridicat.