Category archives: demolari berzei-buzesti

inapoi pe berzei 32

Despre casa care a fost pana de curand pe strada Berzei nr. 32 am mai scris. Vizitasem casa intamplator , in zilele din preajma demolarii – zile cand evacuarile erau in toi iar (unii dintre ) vechii proprietari ne-au invitat pe noi, cei veniti sa fotografiem zona inainte de finalizarea demolarilor, sa vizitam casa. A fost un “noroc” ( in masura in care imprejurari triste de acest fel permit folosirea cuvantului) intalnirea cu proprietarii – la doar o saptamana dupa parasirea casei de catre ei, lucrarile de daramare nu incepusera insa distrugerile sistematice practicate de cei veniti sa fure lemn/fier sau orice alt bun lasat in urma erau suficient de grave incat casa sa fie de nerecunoscut. La inca vreo cateva saptamani mai tarziu, in frigul unei sambete de decembrie eram alaturi de alti cativa curiosi ,martorul demolarii casei. Zidurile cadeau greu, strada era plina de praf si parasita. Prin gangul de la intrare se vedea molozul cazand. Rand pe rand peretii cadeau, destramand cu fiecare lovitura spatii interioare ce obisnuiau sa fie acasa pentru cineva.
gang acces
gang acces
demolare berzei 32
demolare berzei 32
fatada demolare berzei 32 Continue reading

in loc de concluzii (…sau in asteptarea lor)

Atunci cand eram mica am invatat sa deosebesc stanga de dreapta cu ajutorul funditei rosii prinsa la orele de gimnastica de glezna stanga. Cand cresti insa nu e la fel de usor sa inveti sa deosebesti adevarul de fals sau raul de bine. Problema , ca si atunci cand esti mic, e punctul de reper. Si tot ca atunci cand esti mic, raspunsul si punctul de reper sta in tine, chiar si daca tii in ambele maini cate o jumatate rupta de panglica decolorata.

Este greu sa judeci adevarurile, dreptatea si viitorul visat sau dorit de ce din jur. Ce este insa usor de reconsiderat si cantarit este imaginea trecutului si concluziile sale de la care pornind trebuie sa-ti construiesti valorile si prezentul.

Am inceput de ceva timp un set de articole ce se refera la zona Berzei-Buzesti. Am incercat pe cat posibil sa ma axez mai mult pe detalii si mai putin pe consideratii generale, sa nu pun in discutie proiectul de sistematizare urbana ci sa pun sub lumina fragmente de prezent si trecut ce cad sub buldozere.

Daca situatia zonei este similara multor altor locuri din oras ce se pregatesc incet si sigur de un sfarsit la fel de trist, ceea ce se poate insa salva, ceea ce trebuie insa salvat sunt fragmente de memorie.

Iar memoriile respective stau conservate in poze decolorate sau carti ravasite pe pardoseli de la care imaginatia poate sa inceapa sa teasa drumul catre intregul pierdut.

In ultimele luni am vazut multe incaperi din zona Berzei-Buzesti. In unele proprietarii ne-au invitat sa intram, in tristetea disperata a evacuarii. In altele am intrat ulterior evacuarii. In unele n-am reusit sa intram. Pe altele le-am vazut doar in timpul demolarii, prin nori de praf si maldare de caramizi sparte.

Nu rareori plimbarile din timpul zilei s-au continuat in vise in care alte usi se deschideau catre coridoare intunecoase si incaperi valurite de amintiri de vieti trecute.

Nu rareori realitatea a fost insa mai spectaculoasa decat ce as fi putut vreodata visa. Toate amanuntele realitatii mi-au relevat noi si noi falduri de tristete ale unei istorii de perpetue pierderi si irosiri. Si exista ceva ironie in istoria bietelor case pierdute succesiv de generatii diferite de proprietari: proprietarii initiali- oamenii care le-au pus temelia , proprietarii “ICRAL” cu legitimitate discutabila, proprietari care au cumparat in vremurile de tranzitie dominate de relativitate si preturi  “neasezate” si in sfarsit “uzurpatorii”, bieti oameni saraci, locatari ilegali de cladiri parasite.

Daca ar fi sa judec la nivel etic , pot doar plange vremurile care au dus la distrugerea primei generatii de proprietari. Tot la nivel etic deplang lipsa de initiativa a primariei in a informa comunitatea asupra schimbarilor ce vor avea loc si de a organiza evenimente culturale care sa marcheze despartirea de un fragment de istorie ce se va sterge ireversibil odata cu aceasta demolare.

Daca este sa sa judec dupa o judecata umana nu pot sa accept situatia actuala in care oameni saraci si fara posibilitati sunt aruncati in strada fara a se gasi vreo solutie pentru situatia lor. Nu pot sa accept ideea lipsei de protectie sociala in care niste batrani fara venituri locuiesc in constructii improvizate cu toate retelele debransate, in prag de demolari pentru simplul motiv ca nu au unde pleca.
anunt demolari berzei

anunt demolari berzei

Daca ar fi sa judec la nivel legal as zice ca este lamentabil modul in care exproprierile s-au facut – cu anunturi cu termen de evacuare de 48 de ore.  Nu a fost normala situatia in care zeci de familii au trebuit sa-si asigure singure transportul lucrurilor din casa intr-un termen atat de scurt (mai ales in conditiile in care accesul masinilor pe portiuni de strazi nu a fost posibil tocmai din cauza lucrarilor). Nu a fost acceptabil ca procesul de mutare sa nu aiba asigurata suficiente masuri de securitate in care fostii proprietari sa nu fie pagubiti de lucruri.

Tot la nivel legal, consider total lipsita de legitimitate intreaga operatiune de demolare desfasurata in absenta detinerii tuturor avizelor necesare autorizarii lucrarilor de demolare. Autorizatia de demolare a fost anterioara obtinerii avizului de declasare ca monument istoric a multora dintre cladirile demolate.

Si pentru ca vorbim despre o zona veche a Bucurestiului ce includea monumente de arhitectura ar fi fost poate necesar ca inainte de demolarea caselor  sa se extraga cat mai multe dintre elementele valoroase pe care cladirile le contineau: elemente de tamplarie, elemente de feronerie, mobilier, cahle de sobe.

Camerele in care am intrat si in care toate aceste lucruri au ramas sa se distruga odata cu caderea caselor? Portale catre realitati straine  mie, iata mai jos cateva dintre ele:

Continue reading

Cronica unei morti ne-autorizate (cinema Feroviar si hotel Marna)

Printre primele mele plimbari in Bucurestiul in care m-am mutat acum aproape 10 ani au fost cele in zona Garii de Nord. Pe vremea respectiva zona imi parea asa cum iti par orice strazi semi-cunoscute – ca un fel de “buzunar” al timpului in care spatiul se multiplica la infinit si pare imposibil de parcurs integral. Integrarea in reteaua mare a orasului parea o improbabilitate, zona imi aparea ca o insula bine izolata de rest, plutind atemporal.

Cam in perioada aia incepusem si plimbarile prin oras cu aparatul foto. Era desigur un aparat cu film. Spun asta pentru ca asa cum tehnologia a schimbat raportul intre cel care fotografiaza si peisajul fotografiat si atitudinea multora fata de oras s-a schimbat ( nu neaparat din aceleasi motive dar dupa un proces similar). La momentul respectiv, sesiunile foto trebuiau sa se incadreze in lungimea unui film cu maxim 36 pozitii (plus uneori un bonus de 2-3 pozitii). Multe poze nu ieseau, aparatul se bloca uneori tragand filmul cand imi era lumea mai draga. Emotiile tineau pana la developarea care uneori compromitea definitiv culorile peliculei sau releva poze voalate. De multe ori treceau luni pana ajungeam sa developez pozele, surpriza era cu atat mai mare atunci cand imaginile ieseau la iveala pe formatul mic si lucios. Poate tocmai din acest motiv pe atunci fiecare poza si cadru surprins erau indelung cantarite iar spatiul era “consumat” cu grija, nu atat de “risipitor” ca acum.
Pastrez mai toate pozele facute in acea perioada. Dintre ele de departe cea mai draga mie imi este o poza cu cinema feroviar. Era probabil prima data cand il vedeam, desi dupa cum am mai scris si in alte posturi Bucurestiul nu imi era deloc strain.
Poza pe care am facut-o atunci imi e si azi foarte clara in minte desi probabil mi-ar fi imposibil s-o mai gasesc prin sertarele cu lucruri vechi. Incadrasem unul din vechile geamuri ale cladirii – geam care la randul sau incadra perfect cerul de un albastru desavarsit, cel putin considerand perioada de iarna in care fusese facuta poza. La momentul respectiv intitulasem mental (cel putin) poza “framing the sky”.
Doar mult mai tarziu am descoperit ca marea majoritate a oamenilor care treceau pe langa cladire mai curand observau mizeria trotuarului si cersetorii adormiti de nevoie in pozitii contorsionate in ganguri sau peste capace de canal. Probabil era o realitate de o durere mult mai apasatoare decat moartea iminenta a casei.
Unul din cersetorii ghemuiti pe strada, poate unul dintre cei mai neajutorati, stiu acum ca era insasi cladirea. Auzisem doar din vorbe despre incendiul de dupa ’89 suferit de cladire iar puterea imaginatiei nu reusea sa suplineasca atunci fragmente lipsa din realitatea vechii fatade.
Cladirea a continuat ani de zile sa fie o masca inghetata in ras isteric sau plans tragic asemeni mastilor de teatru, functie de umbrele lungi sau scurte ale anotimpurilor si orelor orasului. Am trecut de multe ori absenta pe langa cladire, ca pe langa o ruda batrana a carei prezenta este considerata de la sine inteleasa, in timp ce treptat treptat se evapora spre a nu mai exista deloc material, intr-o zi, desi greu previzibila, inevitabila. Zidurile goale de tamplarie si continut erau pentru mine mai ales un reper cunoscut si asumat iar ziua in care naruirea lor se va fi finalizat parea ca toate despartirile definitive mult prea departe pentru a fi luata in considerare.
Chiar si stirea de mult vehiculata privitoare la demolarea zidurilor erodate avea mai putina substanta in constiinta mea decat greutatea zidurilor ce se mai tineau in picioare. Cunosteam prea bine umbrele si anotimpurile strazii ca sa pot crede ca ele vor inceta vreodata sa existe.
Totusi m-am gasit in una din serile trecute pusa in fata unei evidente pe cat de triste pe atat de neanuntate.
Buldozerele demolasera déjà peretii catre strada ai cinema-ului feroviar ( constructiile anexe din spate fusesera déjà maturate de la sfarsitul anului trecut).
Prin norii de praf se vedeau macarale escaladand acum maldare de caramizi sparte si tencuiala care pana acum cateva ore fusesera peretii cladirii. Din hotel Marna abia de se mai tinea pe picioare un fragment ingust de front din care toate armaturile planseelor se rupeau in luminile strazii.
Mi s-a parut nedreapt nu atat destinul cladirilor, cat sfarsitul prea putin demn sau legitim. Demolarea ne-anuntata si ilegala, intr-o seara de iarna cu doar 2-3 spectatori intamplatori uitandu-se cu o stupoare lipsita de revolta la spectacolul neasteptat intalnit. Masinile treceau in continuare nestingherite pe calea Grivitei. Spectacolul era probabil la fel de deprimant ca moartea unui batran printre straini, cand nimeni nu mai stie identitatea persoanei decedate iar in absenta unor mostenitori raman intinse in strada bagaje (pline de amintiri nesolicitate si inutile) fara adrese trecute.
In cazul de fata , inafara de resturile de moloz mi-am dat seama ca nicaieri nu gasisem consemnata o istorie a cladririlor. Foarte probabil lumea si le va aminti doar drept ruinele insalubre de la intersectia Grivitei-Buzesti care intr-un moment imprecis determinat au disparut fara urma si urmasi, fara amintiri si fara consecinte. Ca o placa tectonica definitiv scufundata in istorie, alaturi de restul cladirilor cazute in ‘80 .
Probabil sfarsiturile abrupte de genul asta ne stau in gene, este modul nostru de a pune un punct trecutului printr-un proces de distrugere ce cheama uitarea definitiva. Periodic ne taiem legaturile cu orice inseamna trecut fie din ignoranta fie de teama revendicarilor ce pot fi impuse de o judecata morala ce transcende timpul si trecerea sa.
Suntem generatia nascuta ieri, care va dura pana maine traind intens putinele ore dintre intr-o amnezie totala. Suntem generatia care cu un orgoliu ne-egalat viseaza sa anihileze un trecut (si asa) precar si peticit ( restant in valori fata de vecini) prin ambitii nefondate si nevalidate de valoare. Probabil cei ce ne vor urma ne vor sterge la fel de fara regrete.
Nu judec necesitatea urbanistica a demolarii acestor cladiri, cred insa ca locuitorii orasului aveau dreptul sa-si ia la revedere de la o parte din ceea ce a fost parte a orasului pentru atata timp. Eu imi voi lua la revedere prin pozele facute in acea seara.

Despre morti numai de bine…..

Un scurt istoric in date referitoare la cladirile care din seara zilei de 14.01.2011 nu mai sunt si care chiar si reconstruite conform promisiunilor ( desi ma indoiesc ca aceasta se va intampla) vor fi doar o butaforie trista , un kitsch pus in scena in vederea unei false legitimari a noului (vezi cazul Novotel) care nu va mai insemna nimic pentru nimeni.
demolare feroviar

cinema feroviar

demolare cinema feroviar  Continue reading

camere cu vedere (berzei 32)

Acum ceva destul de mult timp, la un curs din facultate , profesorul ne-a prezentat in sustinerea sa doua slide-uri. Primul infatisa un peisaj de deal, cu pesisajul valurit specific, peticit intre campii si zone de padure. Al doilea slide prezenta acelasi peisaj in care insa era decupata o casa construita pe unul din dealuri. Al doilea slide era o mica marturie despre cum simplul gest de edificare a unei case blocheaza pe un termen greu de determinat vederea catre un peisaj altfel existent. Morala, déjà inutil de pus in cuvinte, era ca atunci cand construiesti ceva trebuie sa fii suficient de responsabil incat sa suplinesti aceasta “ciuntire” a cadrului existent cu ceva cel putin la fel de frumos si legitim.

Reversul acestei povesti apare atunci cand vine vorba de demolare. Ceea ce se pierde in urma daramarii sunt spatii si legaturi intre spatii. Legaturi nu doar intre spatii interioare ci si legaturi intre spatiile interioare si cele exterioare. Iar interfata care marcheaza al doilea tip de relatii sunt ferestrele.

In cazul casei la care ma voi referi am cunoscut toate aceste ferestre cu putin inainte de demolarea ei. Am ajuns insa suficient de devreme pentru a gasi casa cu toti ochii orbi deschisi larg spre strada in plin cataclism.

berzei 24

perspectiva strada berzei
feronerie geam fatada
ferestre fatada principala

Continue reading