Category archives: istorie

Douăzeci de ani în România (1889-1911)

Recent apărut la editura Humanitas, volumul “Douăzeci de ani în România 1889-1911” este o colecţie de amintiri scrise în 1921 de către domnişoara Maude Parkinson. Domnişoara Maude Parkinson, născută în 1860 în Irlanda, era o bună cunoascatoare a limbilor franceză şi germană. Pasionată de călătorii, ea a traversat Europa ajungând mai curând conjunctural să se stabilească în România la sfârşitul secolului XIX, unde a lucrat ca profesoară. Situaţia ei nu este singulară, multe tinere au fost atrase în acea perioadă în România datorită cererii mari şi a condiţiilor bune de salarizare:

“Gândul meu era să mă stabilesc în Bucureşti ca profesoară de limbi străine. Simţeam că sunt destul de bine pregătită pentru asta, în plus, mi se spusese că ocazii se iveau nenumărate, iar salariul era cu mult mai generos decât aş fi găsit mai aproape de patrie ”  

Exceptând acest volum de memorii, care este şi singura încercare literară a domnişoarei Parkinson, nu găsim decât puţine alte mărturii ale trecerii sale prin ţară. Una dintre ele apare în „Anuarul Bucurescilor” pentru anul 1904 unde domnişoara Maude Rea Parkinson este menţionată ca profesoară la şcoala evanghelică engleză de fete din Strada Negustori nr. 8.

Amintirile despre România de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX sunt structurate în 33 capitole cu subiecte tematice, uşor de parcurs şi scrise cu oarecare umor. Autoarea se axează pe subiecte suficient de generale (relieful ţării,  trecerea în revistă a bogăţiilor subsolului ţării, o istorie extrem de sumară a ţării) iar tratarea subiectelor rareori trece de nivelul superficial al clişeelor şi generalizărilor grosolane.

Spre a ilustra mai sugestiv aproximările şi generalizările cu care volumul de memorii operează să luăm un exemplu. Avem astfel mai jos un fragment extras din carte în care se face referire la procedura legală în cazul căsătoriei la români.

Continue reading

trei surori

A luat mult timp să îmi dau seama că cele mai frumoase poveşti pe care le-am întâlnit sunt istorii modeste ce nu-şi aroga alt titlu decât cel de realitate. Povesti fără poleială şi fără povestitor, bucăţi de realitate din care lipsesc de multe ori fragmente întregi sau uneori chiar finalul. Poveşti ce de multe ori rămân nespuse, nescrise şi neştiute.

Îmi place să cred însă că pentru orice poveste nespusă există mereu cineva gata să caute şi cineva gata să asculte, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru un exerciţiu de modestie şi smerenie în faţa trecutului.

Povestea care m-a găsit zilele trecute şi-a început drumul din Focşani către Bucureşti la sfârşitul anului 1929. A ajuns aici pe 30 octombrie 1929 în forma unei cărti poştale acoperită toată de rânduri strânse scrise cu cerneală neagră. Cartea postală era scrisă de către fratele grijuliu al celor trei surori proaspăt venite în capitală: Alina, Valerica şi Marietta Popovici.

carte postala 1930

Fratele rămas acasă în Focşani este de vârsta liceului iar din rândurile scrise de el aflăm că urmează liceul Unirea din oraş şi că „Eu deocamdată sunt bibliotecarul şi casierul societatii Gr. Alexandrescu căci s-a deschis societatea sub preşedenţia maestrului Ghita Dimitriu. Carevasazică eu sunt casierul societăţii.”

carti postale 1929

Din anuarul Societăţii Literare Gr. Alexandrescu a elevilor de curs superior din liceul B „Unirea” din Focşani anul scolar 1930-1931 citim mai multe lămuriri scrise de profesorul menţionat de băiat: Continue reading

O oglindă (retrospectivă) fidelă

Proaspăt publicat la editura Humanitas în colecţia Vintage, volumul “Călătorie în România” oferă şansa unei incursiuni imaginare în România anului 1937.

România pe care Sir Sitwell o vizitează cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial nu suferise încă pierderi teritoriale – astfel drumul scriitorului englez parcurge inclusiv teritoriul Basarabiei şi al Basarabiei istorice, nordul Bucovinei şi Cadrilaterul.
Călătoria începe din Ardeal, drumul coborând apoi către sud până în Bucureşti, continuă în Deltă urcând apoi către nordul Basarabiei şi Moldovei. Finalul excursiei îl reprezintă Bucovina – şi mănăstirile pictate din nordul Moldovei. Sitwell alege special drumul cu maşina, aceasta traducându-se prin pagini minunate de descriere a drumului, cât şi printr-un ritm mai lent de consumare a spaţiului şi o analiză mai atentă.

Jurnalul scris cu umor şi erudiţie prezintă fără menajamente, dar extrem de expresiv şi plin de o înţelegere ce depăşeşte suprafaţa lucrurilor, oamenii şi locurile întâlnite. Toate lucrurile sunt analizate prin prisma şi în contextul condiţionărilor istorice, analogiilor culturale şi nu rareori rezultatul sunt speculaţii spumoase, bazate pe intuiţie şi simţ estetic. Continue reading

despre morminte

Cum arată lucrurile din jur când închizi lumina? Cele câteva secunde până când ochii se obişnuiesc cu întunericul din jur, lucrurile sunt libere să răsufle uşurate de greutatea privirilor şi să dispară pentru câteva momente.

cimitirul bellu

cimitirul bellu
cimitirul bellu

Noaptea oraşul respiră uşurat şi se ascunde în umbre. Iar umbrele cele mai bătrâne se strâng în colţuri de alei şi răspântii uitate. Le-am regăsit pe toate, cu ocazia Nopţii Muzeelor, bine refugiate pe alei nepietruite din cimitirul Bellu, speriate de mulţimea ce se revarsă în jur. Continue reading

in cautarea stellei

Am început s-o caut pe Stella în noiembrie 1929 , atunci când prima carte poştala ajungea probabil din Ploieşti în Bucureşti la Elisabeta, Vetuţa, sora plecată la studii. Elisabeta stătea pe strada Buzeşti nr. 50, apartament 13, camera no.4, etaj III. Cartea poştala face specificaţia “Drei. Elisabeta Teodorescu Studentă”. Iar sublinierea nu e întâmplătoare în condiţiile în care la 1929 statutul de studentă era puţin diferit faţa de prezent şi nu orice familie îşi putea permite să-şi trimită copilul la facultate în capitală. Clădirea în care sora Vetuţa locuia este o construcţie demolată între timp,  pe locul ei se află una dintre cladirile de birouri nou construite.

Scrisul celui care transmite ultimele veşti din Ploieşti este elegant şi elastic întins pe rândurile de cerneală neargă. Realitatea Ploieştiului pe timp de iarnă este cea a patinoarelor şi a balurilor în cadru intim ”tocmai vroiam să-ţi trimet ceva în plic şi îmi pare bine ca n-am trimes-o că te privea (o poză de la un bal) (…) aici nu-i nimic nouă şi-n special n-am ieşit în oraş de când ai plecat decât o singură dată aşa că nu ştiu ce mai e nou în oraş, scrie-mi ceeace doreşti să ştii ”„astăzi după masă am fost la patinaj şi  ca la început am patinat vreo două ore şi sunt acuma mort de oboseală” Continue reading

in loc de concluzii (…sau in asteptarea lor)

Atunci cand eram mica am invatat sa deosebesc stanga de dreapta cu ajutorul funditei rosii prinsa la orele de gimnastica de glezna stanga. Cand cresti insa nu e la fel de usor sa inveti sa deosebesti adevarul de fals sau raul de bine. Problema , ca si atunci cand esti mic, e punctul de reper. Si tot ca atunci cand esti mic, raspunsul si punctul de reper sta in tine, chiar si daca tii in ambele maini cate o jumatate rupta de panglica decolorata.

Este greu sa judeci adevarurile, dreptatea si viitorul visat sau dorit de ce din jur. Ce este insa usor de reconsiderat si cantarit este imaginea trecutului si concluziile sale de la care pornind trebuie sa-ti construiesti valorile si prezentul.

Am inceput de ceva timp un set de articole ce se refera la zona Berzei-Buzesti. Am incercat pe cat posibil sa ma axez mai mult pe detalii si mai putin pe consideratii generale, sa nu pun in discutie proiectul de sistematizare urbana ci sa pun sub lumina fragmente de prezent si trecut ce cad sub buldozere.

Daca situatia zonei este similara multor altor locuri din oras ce se pregatesc incet si sigur de un sfarsit la fel de trist, ceea ce se poate insa salva, ceea ce trebuie insa salvat sunt fragmente de memorie.

Iar memoriile respective stau conservate in poze decolorate sau carti ravasite pe pardoseli de la care imaginatia poate sa inceapa sa teasa drumul catre intregul pierdut.

In ultimele luni am vazut multe incaperi din zona Berzei-Buzesti. In unele proprietarii ne-au invitat sa intram, in tristetea disperata a evacuarii. In altele am intrat ulterior evacuarii. In unele n-am reusit sa intram. Pe altele le-am vazut doar in timpul demolarii, prin nori de praf si maldare de caramizi sparte.

Nu rareori plimbarile din timpul zilei s-au continuat in vise in care alte usi se deschideau catre coridoare intunecoase si incaperi valurite de amintiri de vieti trecute.

Nu rareori realitatea a fost insa mai spectaculoasa decat ce as fi putut vreodata visa. Toate amanuntele realitatii mi-au relevat noi si noi falduri de tristete ale unei istorii de perpetue pierderi si irosiri. Si exista ceva ironie in istoria bietelor case pierdute succesiv de generatii diferite de proprietari: proprietarii initiali- oamenii care le-au pus temelia , proprietarii “ICRAL” cu legitimitate discutabila, proprietari care au cumparat in vremurile de tranzitie dominate de relativitate si preturi  “neasezate” si in sfarsit “uzurpatorii”, bieti oameni saraci, locatari ilegali de cladiri parasite.

Daca ar fi sa judec la nivel etic , pot doar plange vremurile care au dus la distrugerea primei generatii de proprietari. Tot la nivel etic deplang lipsa de initiativa a primariei in a informa comunitatea asupra schimbarilor ce vor avea loc si de a organiza evenimente culturale care sa marcheze despartirea de un fragment de istorie ce se va sterge ireversibil odata cu aceasta demolare.

Daca este sa sa judec dupa o judecata umana nu pot sa accept situatia actuala in care oameni saraci si fara posibilitati sunt aruncati in strada fara a se gasi vreo solutie pentru situatia lor. Nu pot sa accept ideea lipsei de protectie sociala in care niste batrani fara venituri locuiesc in constructii improvizate cu toate retelele debransate, in prag de demolari pentru simplul motiv ca nu au unde pleca.
anunt demolari berzei

anunt demolari berzei

Daca ar fi sa judec la nivel legal as zice ca este lamentabil modul in care exproprierile s-au facut – cu anunturi cu termen de evacuare de 48 de ore.  Nu a fost normala situatia in care zeci de familii au trebuit sa-si asigure singure transportul lucrurilor din casa intr-un termen atat de scurt (mai ales in conditiile in care accesul masinilor pe portiuni de strazi nu a fost posibil tocmai din cauza lucrarilor). Nu a fost acceptabil ca procesul de mutare sa nu aiba asigurata suficiente masuri de securitate in care fostii proprietari sa nu fie pagubiti de lucruri.

Tot la nivel legal, consider total lipsita de legitimitate intreaga operatiune de demolare desfasurata in absenta detinerii tuturor avizelor necesare autorizarii lucrarilor de demolare. Autorizatia de demolare a fost anterioara obtinerii avizului de declasare ca monument istoric a multora dintre cladirile demolate.

Si pentru ca vorbim despre o zona veche a Bucurestiului ce includea monumente de arhitectura ar fi fost poate necesar ca inainte de demolarea caselor  sa se extraga cat mai multe dintre elementele valoroase pe care cladirile le contineau: elemente de tamplarie, elemente de feronerie, mobilier, cahle de sobe.

Camerele in care am intrat si in care toate aceste lucruri au ramas sa se distruga odata cu caderea caselor? Portale catre realitati straine  mie, iata mai jos cateva dintre ele:

Continue reading

Cronica unei morti ne-autorizate (cinema Feroviar si hotel Marna)

Printre primele mele plimbari in Bucurestiul in care m-am mutat acum aproape 10 ani au fost cele in zona Garii de Nord. Pe vremea respectiva zona imi parea asa cum iti par orice strazi semi-cunoscute – ca un fel de “buzunar” al timpului in care spatiul se multiplica la infinit si pare imposibil de parcurs integral. Integrarea in reteaua mare a orasului parea o improbabilitate, zona imi aparea ca o insula bine izolata de rest, plutind atemporal.

Cam in perioada aia incepusem si plimbarile prin oras cu aparatul foto. Era desigur un aparat cu film. Spun asta pentru ca asa cum tehnologia a schimbat raportul intre cel care fotografiaza si peisajul fotografiat si atitudinea multora fata de oras s-a schimbat ( nu neaparat din aceleasi motive dar dupa un proces similar). La momentul respectiv, sesiunile foto trebuiau sa se incadreze in lungimea unui film cu maxim 36 pozitii (plus uneori un bonus de 2-3 pozitii). Multe poze nu ieseau, aparatul se bloca uneori tragand filmul cand imi era lumea mai draga. Emotiile tineau pana la developarea care uneori compromitea definitiv culorile peliculei sau releva poze voalate. De multe ori treceau luni pana ajungeam sa developez pozele, surpriza era cu atat mai mare atunci cand imaginile ieseau la iveala pe formatul mic si lucios. Poate tocmai din acest motiv pe atunci fiecare poza si cadru surprins erau indelung cantarite iar spatiul era “consumat” cu grija, nu atat de “risipitor” ca acum.
Pastrez mai toate pozele facute in acea perioada. Dintre ele de departe cea mai draga mie imi este o poza cu cinema feroviar. Era probabil prima data cand il vedeam, desi dupa cum am mai scris si in alte posturi Bucurestiul nu imi era deloc strain.
Poza pe care am facut-o atunci imi e si azi foarte clara in minte desi probabil mi-ar fi imposibil s-o mai gasesc prin sertarele cu lucruri vechi. Incadrasem unul din vechile geamuri ale cladirii – geam care la randul sau incadra perfect cerul de un albastru desavarsit, cel putin considerand perioada de iarna in care fusese facuta poza. La momentul respectiv intitulasem mental (cel putin) poza “framing the sky”.
Doar mult mai tarziu am descoperit ca marea majoritate a oamenilor care treceau pe langa cladire mai curand observau mizeria trotuarului si cersetorii adormiti de nevoie in pozitii contorsionate in ganguri sau peste capace de canal. Probabil era o realitate de o durere mult mai apasatoare decat moartea iminenta a casei.
Unul din cersetorii ghemuiti pe strada, poate unul dintre cei mai neajutorati, stiu acum ca era insasi cladirea. Auzisem doar din vorbe despre incendiul de dupa ’89 suferit de cladire iar puterea imaginatiei nu reusea sa suplineasca atunci fragmente lipsa din realitatea vechii fatade.
Cladirea a continuat ani de zile sa fie o masca inghetata in ras isteric sau plans tragic asemeni mastilor de teatru, functie de umbrele lungi sau scurte ale anotimpurilor si orelor orasului. Am trecut de multe ori absenta pe langa cladire, ca pe langa o ruda batrana a carei prezenta este considerata de la sine inteleasa, in timp ce treptat treptat se evapora spre a nu mai exista deloc material, intr-o zi, desi greu previzibila, inevitabila. Zidurile goale de tamplarie si continut erau pentru mine mai ales un reper cunoscut si asumat iar ziua in care naruirea lor se va fi finalizat parea ca toate despartirile definitive mult prea departe pentru a fi luata in considerare.
Chiar si stirea de mult vehiculata privitoare la demolarea zidurilor erodate avea mai putina substanta in constiinta mea decat greutatea zidurilor ce se mai tineau in picioare. Cunosteam prea bine umbrele si anotimpurile strazii ca sa pot crede ca ele vor inceta vreodata sa existe.
Totusi m-am gasit in una din serile trecute pusa in fata unei evidente pe cat de triste pe atat de neanuntate.
Buldozerele demolasera déjà peretii catre strada ai cinema-ului feroviar ( constructiile anexe din spate fusesera déjà maturate de la sfarsitul anului trecut).
Prin norii de praf se vedeau macarale escaladand acum maldare de caramizi sparte si tencuiala care pana acum cateva ore fusesera peretii cladirii. Din hotel Marna abia de se mai tinea pe picioare un fragment ingust de front din care toate armaturile planseelor se rupeau in luminile strazii.
Mi s-a parut nedreapt nu atat destinul cladirilor, cat sfarsitul prea putin demn sau legitim. Demolarea ne-anuntata si ilegala, intr-o seara de iarna cu doar 2-3 spectatori intamplatori uitandu-se cu o stupoare lipsita de revolta la spectacolul neasteptat intalnit. Masinile treceau in continuare nestingherite pe calea Grivitei. Spectacolul era probabil la fel de deprimant ca moartea unui batran printre straini, cand nimeni nu mai stie identitatea persoanei decedate iar in absenta unor mostenitori raman intinse in strada bagaje (pline de amintiri nesolicitate si inutile) fara adrese trecute.
In cazul de fata , inafara de resturile de moloz mi-am dat seama ca nicaieri nu gasisem consemnata o istorie a cladririlor. Foarte probabil lumea si le va aminti doar drept ruinele insalubre de la intersectia Grivitei-Buzesti care intr-un moment imprecis determinat au disparut fara urma si urmasi, fara amintiri si fara consecinte. Ca o placa tectonica definitiv scufundata in istorie, alaturi de restul cladirilor cazute in ‘80 .
Probabil sfarsiturile abrupte de genul asta ne stau in gene, este modul nostru de a pune un punct trecutului printr-un proces de distrugere ce cheama uitarea definitiva. Periodic ne taiem legaturile cu orice inseamna trecut fie din ignoranta fie de teama revendicarilor ce pot fi impuse de o judecata morala ce transcende timpul si trecerea sa.
Suntem generatia nascuta ieri, care va dura pana maine traind intens putinele ore dintre intr-o amnezie totala. Suntem generatia care cu un orgoliu ne-egalat viseaza sa anihileze un trecut (si asa) precar si peticit ( restant in valori fata de vecini) prin ambitii nefondate si nevalidate de valoare. Probabil cei ce ne vor urma ne vor sterge la fel de fara regrete.
Nu judec necesitatea urbanistica a demolarii acestor cladiri, cred insa ca locuitorii orasului aveau dreptul sa-si ia la revedere de la o parte din ceea ce a fost parte a orasului pentru atata timp. Eu imi voi lua la revedere prin pozele facute in acea seara.

Despre morti numai de bine…..

Un scurt istoric in date referitoare la cladirile care din seara zilei de 14.01.2011 nu mai sunt si care chiar si reconstruite conform promisiunilor ( desi ma indoiesc ca aceasta se va intampla) vor fi doar o butaforie trista , un kitsch pus in scena in vederea unei false legitimari a noului (vezi cazul Novotel) care nu va mai insemna nimic pentru nimeni.
demolare feroviar

cinema feroviar

demolare cinema feroviar  Continue reading

camere cu vedere (berzei 32)

Acum ceva destul de mult timp, la un curs din facultate , profesorul ne-a prezentat in sustinerea sa doua slide-uri. Primul infatisa un peisaj de deal, cu pesisajul valurit specific, peticit intre campii si zone de padure. Al doilea slide prezenta acelasi peisaj in care insa era decupata o casa construita pe unul din dealuri. Al doilea slide era o mica marturie despre cum simplul gest de edificare a unei case blocheaza pe un termen greu de determinat vederea catre un peisaj altfel existent. Morala, déjà inutil de pus in cuvinte, era ca atunci cand construiesti ceva trebuie sa fii suficient de responsabil incat sa suplinesti aceasta “ciuntire” a cadrului existent cu ceva cel putin la fel de frumos si legitim.

Reversul acestei povesti apare atunci cand vine vorba de demolare. Ceea ce se pierde in urma daramarii sunt spatii si legaturi intre spatii. Legaturi nu doar intre spatii interioare ci si legaturi intre spatiile interioare si cele exterioare. Iar interfata care marcheaza al doilea tip de relatii sunt ferestrele.

In cazul casei la care ma voi referi am cunoscut toate aceste ferestre cu putin inainte de demolarea ei. Am ajuns insa suficient de devreme pentru a gasi casa cu toti ochii orbi deschisi larg spre strada in plin cataclism.

berzei 24

perspectiva strada berzei
feronerie geam fatada
ferestre fatada principala

Continue reading

case vechi pe calea Grivitei

Este greu sa aperi cladiri vechi fara a parea retrograd , un trist aparator al unui trecut inutil. E greu sa admiri case decrepite de inceput de secol care nu inglobeaza subansamble interesante sau unicat de arhitectura. Sunt case ce nu se incadreaza ca monument istoric, case in care nimeni important nu a trait vreodata, niciun act istoric nu s-a semnat vreodata.

In acelasi timp viitorul incropit si peticit are carente de legitimitate pentru a se putea impune in sufletele si viata locuitorilor orasului. Este un viitor nascut prin nestiinta si ignoranta ochilor inchisi (cu forta sau din nepasare incurajata) peste abuzuri vechi si promiscuitate recenta.

Lumea se imparte in general intre oameni indiferenti si oameni care se pozitioneaza vehement de o parte sau alta a baricadei in lupta dintre nou si vechi. Am remarcat asta cu tristete la ultimul post facut de mine despre situatia fondului vechi construit al Bucurestiului. Am primit mesaje care reprosau atasamentul de vechi sinonimizandu-l cu un refuz al progresului iminent. Daca ar fi sa ma pozitionez in aceasta lupta (cu miza falsa dealtfel) eu cred ca as fi insasi baricada. Dar o baricada comunicativa ce-si permite luxul sa deschida usi atunci cand ele se cer ca fiind necesare si isi gasesc argumentele legitimitatii.

Am gasit aceasta introducere ca fiind necesara pentru acest post in care vreau sa prezint ceea ce eu numesc nu o casa veche cat o interesanta casa cu povesti. Nu toate povestile caselor pot fi decelate din zidurile cu tencuiala cazuta ( multe povesti pot fi doar rescrise din imaginatie si generozitatea privirii atente) . Nu toate casele cu povesti trebuie sa fie pastrate. Memoria lor insa trebuie sa fie inregistrata undeva inainte ca valurile modernitatii sa niveleze pamantul peste ele si peste toti oamenii care le-au locuit si construit.

Am trecut de nenumarate ori pe langa casa la care ma refer acum fara macar sa o observ. Cum drumurile m-au dus destul de des in ultimii ani in zona Grivita (catre curtea “cautarii timpului pierdut” despre care am mai scris) am trecut deseori pe langa ea fara macar sa o observ. Tot ce-am remarcat in primele mele multe drumuri au fost mirosul de covrigi si pateuri cu branza de la patiseria din zona si cainii amenintatori ce patrulau pe trotuarul de pe partea cealalta a strazii.

Pana sa o observ insa, casa marca doar mijlocul drumului pe care il aveam de traversat. Prima jumatate era construita de stradute ingust, deseori cu asfaltul spart din cauza lucrarilor din zona. Mici zone pastrate printr-un miracol intr-o capsula anacronica in care timpul subiectiv inca mai este masurat de strigatul cocosilor si pasii pisicilor cu blana plina de praf si soare. Jumatatea aceasta de drum, traversata mereu in jurul orei in care vine seara de vara, cand caldura cade brusc pe umerii trecatorilor odata cu apusul soarelui, era pentru mine un fel de cub rubik. Eram si sunt inca destul de convinsa ca exista o infinitate de moduri de a strabate aceasta zona. In unul dintre drumuri am descoperit o casa cu povesti pe strada Petru Maior. Ma invinovatesc insa adesea ca poate am ratat povesti ce pana la primavara vor fi demolate.

A doua jumatate a drumului incepea dupa intersectia Grivitei-Buzesti si se asternea in fata la fel de linistita ca mesele intinse de femei in haine pestrite, direct in trotuar. Pentru a putea stradabate trotuarul ingust trebuia sa mergi serpuit printre copii cu trotinete subrede, oameni maturi cu mainile bine arcuite in talie, caini fantomatici si bancute improvizate. Uneori din adancimea subsolurilor probabil nefolosite dar sigilate prin grilaje perforate direct la nivelul de calcare razbatea un curent de aer rece cu trasee ciudate. Intre case stranse intre ele, prin curti de acces inguste si baricadate de porti de fier forjat razbateau zgomote si lumini secventiale bine ritmate cu viteza pasilor .

Intre cele doua zone descrise, despartite mai ales printr-un fel diferit de intimitate oferit de tesatura urbana mostenita, se afla scurta portiune din calea Grivitei inca bordata de case vechi. Printre ele se afla si casa “mea” pe care am remarcat-o prima data prin balconul (singurul dealtfel) orientat catre strada. Obisnuiesc sa traversez orasul urmarind traseele strazilor proiectate la nivelul stresinilor, rareori observand trotuarele si doar norocul m-a salvat de mici accidente pe langa care am trecut cu toata candoarea neatentiei. Astfel am ajuns sa observ mai inainte de orice decoratiile extrem de interesante ale balconului cat si starea de degradare a planseului sau prin care se vedea toata osatura armaturilor iesite la iveala si ruginite.
casa pe calea grivitei

Ce era specific acestei case erau decoratiile ceramice ale balconului ce nu rimau cu nimic altceva pe tot lungul strazii (judecand dupa casele pastrate cel putin) . Ele trimiteau la un curent arhitectural mai rar intalnit la noi, mai specific “secession”, trimiterile in acest sens fiind facute atat de decoratiunile ceramice cat si de basoreliefurilor decorative si elementelor decorative din fier forjat folosite pentru fatada.
calea grivitei
casa pe calea grivitei
casa pe calea grivitei
Continue reading

Cum moare o casa (numarul 7 strada Buzesti)

Ii ia mult unei case sa ia viata. Se naste incet si in etape, in directa legatura si cu puterea financiara a investitorului. Piatra cu piatra zidurile se ridica  – pozitia ficarei usi, a fiecarui perete si a fiecarui geam fiind rezultatul multor negocieri intre proiectanti, executanti si proprietar. Ceea ce vedem si admiram azi ca ancadrament decorativ la o fereastra poate la fel de bine sa fi fost conditionat in dimensionare la un moment dat de un calcul bine chibzuit al proprietarului fata de resursele sale banesti, sub sfaturile arhitectului, vis-à-vis de decoratii. Totusi cate generatii au vazut lumea prin fereastra aceasta!

Finalizarea constructiei nu este mereu cea mai importanta in relevarea personalitatii unei case. Un drum intreg plin de schimbari se deschide in fata vietii nou nascute a casei. Casa incepe sa traiasca pe masura ce se impregneaza cu  viata traita in interiorul zidurilor sale. Timpul si mai ales viata petrecuta inlauntrul sau sunt cele ce o transforma intr-un martor viu al unor vieti, un organism ce sufera cand cade in uitare si este rupt de viata ce l-a insufletit. Sunt fericite si intelepte casele ce au norocul sa strabata vremea calauzind pasii aceleiasi familii crescute odata cu ea.

Nimic nu ma intristeaza mai mult decat o casa ce moare incet si pe tacute. Odata cu moartea ei mor (de data aceasta definitiv) toate franturile de viata adapostite in ea.

Pe strada Buzesti casele ramase stau singuratice intre goluri bine netezite de buldozere. Pe fundal se profileaza blocurile de sticla ce vin dinspre piata Victoriei. Raportul strivitor era evident déjà de mult timp, moartea iminenta a bietelor casute era previzibila pentru oricine. A fost o cronica a unei morti asteptate si amanate. Mai mult decat atat, a fost o moarte premeditata de zeci de ani – cam din perioada in care casele ar fi putut sa fie retrocedate proprietarilor de drept, alegandu-se insa varianta incurajarii unui provizorat perpetuu care a erodat si consumat substanta caselor dincolo de orice limita. Si ma indoiesc ca totul se va opri aici – probabil toata aria intre Buzesti si Gara de Nord va avea aceeasi soarta.

buzesti case vechi

casa buzesti4

strada buzesti noiembrie 2010

cladire modernista buzesti

detalii fatada buzesti

Am intrat sovaielnic in curtea casei prin gangul intunecos cu plafon pe jumatate cazut. In stanga am vazut o cutie de scrisori probabil inutila ultimelor doua generatii care au ocupat casa. O scara intunecoasa serpuia in coridorul al carui acces era situat imediat langa cutia de scrisori. Fosnete se auzeau de mai sus asa ca am decis sa mergem mai departe. Continue reading