Recent apărut la editura Humanitas, volumul “Douăzeci de ani în România 1889-1911” este o colecţie de amintiri scrise în 1921 de către domnişoara Maude Parkinson. Domnişoara Maude Parkinson, născută în 1860 în Irlanda, era o bună cunoascatoare a limbilor franceză şi germană. Pasionată de călătorii, ea a traversat Europa ajungând mai curând conjunctural să se stabilească în România la sfârşitul secolului XIX, unde a lucrat ca profesoară. Situaţia ei nu este singulară, multe tinere au fost atrase în acea perioadă în România datorită cererii mari şi a condiţiilor bune de salarizare:
“Gândul meu era să mă stabilesc în Bucureşti ca profesoară de limbi străine. Simţeam că sunt destul de bine pregătită pentru asta, în plus, mi se spusese că ocazii se iveau nenumărate, iar salariul era cu mult mai generos decât aş fi găsit mai aproape de patrie ”
Exceptând acest volum de memorii, care este şi singura încercare literară a domnişoarei Parkinson, nu găsim decât puţine alte mărturii ale trecerii sale prin ţară. Una dintre ele apare în „Anuarul Bucurescilor” pentru anul 1904 unde domnişoara Maude Rea Parkinson este menţionată ca profesoară la şcoala evanghelică engleză de fete din Strada Negustori nr. 8.
Amintirile despre România de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX sunt structurate în 33 capitole cu subiecte tematice, uşor de parcurs şi scrise cu oarecare umor. Autoarea se axează pe subiecte suficient de generale (relieful ţării, trecerea în revistă a bogăţiilor subsolului ţării, o istorie extrem de sumară a ţării) iar tratarea subiectelor rareori trece de nivelul superficial al clişeelor şi generalizărilor grosolane.
Spre a ilustra mai sugestiv aproximările şi generalizările cu care volumul de memorii operează să luăm un exemplu. Avem astfel mai jos un fragment extras din carte în care se face referire la procedura legală în cazul căsătoriei la români.
Povestea casei a început probabil în 1897, dată (vizibilă şi astăzi) marcată pe faţada casei. Nu ştiu cine a pus temelia casei şi nici secretul asemănării între casa de la numarul 13 şi cea de la numarul 15, case ce la prima vedere par chiar identice. Ceea ce poate fi spus fără urmă de îndoială este că atât ea cât şi casele învecinate din front fac parte dintr-o insulă relativ omogenă ca vechime. Toate au o particularitate ce le face încă şi mai interesante – deschiderea parcelelor către două străzi : Bulevardul Ferdinand şi Strada Olari.
Viaţa casei de la numarul 13 s-a schimbat în anul 1947, dată începând de la care povestea ei este consemnată în volumul de memorii al lui Annie Bentoiu“Timpul ce ni s-a dat- Memorii 1947-1959”. Astfel 1947 este anul în care o mătuşă a compozitorului Pascal Bentoiu, “tante Aline” o cumpără : “Simţind schimbarea vremurilor, tante Aline îşi vânduse în 1947 moşia şi-şi investise banii în această casă. Ochiul ei apreciase corect soliditatea şi stilul clădirii, dar mai puţin exact uriaşele cheltuieli care ar fi fost necesare ca să-i redea frumuseţea iniţială, şi cu atât mai puţin evoluţia normelor locative în Bucureşti.” Continue reading
Ne-am petrecut vara pe drumuri uitate de ţară, încercând să unim prin trasee inedite, obiective bine stabilite în prealabil şi majoritar plasate în vestul ţării. Aproape toate obiectivele ratate din traseul (mult prea ) ambiţios de anul trecut, în care nu am reuşit decât să (re)vedem fragmente de Ardeal, erau incluse; o parte, desigur, nu a fost inclusă din cauza unor puncte de interes neprevăzute, apărute de-a lungul drumului.
Unul dintre ele a apărut pe drumul dinspre Timişoara spre Deva, la intrarea în satul Margina : o construcţie părăsită – după toate aparenţele o fabrică veche, construită la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Construcţia masivă, din cărămida, era construită in sistem P+1, având însă un corp central cu sistem de înăltime diferit. Inăltimea celor două niveluri pare destul de generoasă – lucru vizibil mai ales observând că la corpul central cele două niveluri suplimentare au o înălţime considerabil mai mică , direct proporţională şi cu dimensiunea vitrajelor. Continue reading
România pe care Sir Sitwell o vizitează cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial nu suferise încă pierderi teritoriale – astfel drumul scriitorului englez parcurge inclusiv teritoriul Basarabiei şi al Basarabiei istorice, nordul Bucovinei şi Cadrilaterul.
Călătoria începe din Ardeal, drumul coborând apoi către sud până în Bucureşti, continuă în Deltă urcând apoi către nordul Basarabiei şi Moldovei. Finalul excursiei îl reprezintă Bucovina – şi mănăstirile pictate din nordul Moldovei. Sitwell alege special drumul cu maşina, aceasta traducându-se prin pagini minunate de descriere a drumului, cât şi printr-un ritm mai lent de consumare a spaţiului şi o analiză mai atentă.
Jurnalul scris cu umor şi erudiţie prezintă fără menajamente, dar extrem de expresiv şi plin de o înţelegere ce depăşeşte suprafaţa lucrurilor, oamenii şi locurile întâlnite. Toate lucrurile sunt analizate prin prisma şi în contextul condiţionărilor istorice, analogiilor culturale şi nu rareori rezultatul sunt speculaţii spumoase, bazate pe intuiţie şi simţ estetic. Continue reading
Am început s-o caut pe Stella în noiembrie 1929 , atunci când prima carte poştala ajungea probabil din Ploieşti în Bucureşti la Elisabeta, Vetuţa, sora plecată la studii. Elisabeta stătea pe strada Buzeşti nr. 50, apartament 13, camera no.4, etaj III. Cartea poştala face specificaţia “Drei. Elisabeta Teodorescu Studentă”. Iar sublinierea nu e întâmplătoare în condiţiile în care la 1929 statutul de studentă era puţin diferit faţa de prezent şi nu orice familie îşi putea permite să-şi trimită copilul la facultate în capitală. Clădirea în care sora Vetuţa locuia este o construcţie demolată între timp, pe locul ei se află una dintre cladirile de birouri nou construite.
Scrisul celui care transmite ultimele veşti din Ploieşti este elegant şi elastic întins pe rândurile de cerneală neargă. Realitatea Ploieştiului pe timp de iarnă este cea a patinoarelor şi a balurilor în cadru intim ”tocmai vroiam să-ţi trimet ceva în plic şi îmi pare bine ca n-am trimes-o că te privea (o poză de la un bal) (…) aici nu-i nimic nouă şi-n special n-am ieşit în oraş de când ai plecat decât o singură dată aşa că nu ştiu ce mai e nou în oraş, scrie-mi ceeace doreşti să ştii ”„astăzi după masă am fost la patinaj şi ca la început am patinat vreo două ore şi sunt acuma mort de oboseală” Continue reading
Arhitectura incepe de la un gand frumos infasurat in materialitate. Un suflet frumos se defineste prin locul geometric catre care converg ganduri sensibile, loc inscris in spatiul demarcat de limitele fiintei.
Spatiul sufletului este un teren cu topografie greu de inregistrat si imaginat. Sunt sufletele goale in care gandurile ricoseaza intre aceeasi pereti stramti, similari cu cei ai unui apartament confort 2 fara vedere – alta decat in curtea interioara a unor idei preconcepute. Lumina e murdara si compromisa de vecinatatea zidurilor cenusii din care viata isi trage seva. Si sunt suflete care creeaza nemarginitul prin subterfugii ale ingeniozitatii ca intr-o eterna banda moebius. Suflete ce reusesc sa deschida prin cateva cuvinte ferestre si usi improbabile catre noi spatii pline de frestre si usi ce la randul lor se multiplica la nesfarsit.
Astfel de suflete sunt cele evocate prin scrisorile din volumul ce frumos reuneste sub titlul de “Minunea timpului trait” corespondenta cu Pia Pillat purtata de Monica Pillat si Lily Teodoreanu. In scrisorile incluse in volum sunt relevate suflete de varste diferite care se regasesc in bogatie si generozitate printr-un unificator sentiment de iubire.
Unele dintre aceste suflete se povestesc (sau “deapana” dupa cum alege termenul Monica Pillat) pe ele insele prin scrisori (Monica Pillat, Lily Teodoreanu) , altele sunt re-inviate si reinterpretate ca esenta prin scrisori (manana, Dinu Pillat si Cornelia Pillat) si mai este in plus un suflet care face toata aceasta spovedanie ( drum din sine si catre sine) posibila – Pia Pillat. Pia Pillat este pentru ele asemeni unui turnesol ce le releva adevarata esenta, le da ocazia realizarii unui drum intiatic a carui vocatie era déjà innascuta.
Inceputul acestui drum initiatic se citeste in scrisorile Monicai Pillat – ea parcurge distanta de la copilarie catre adolescenta si maturitate etica si sufleteasca pe un drum ghidat sinuos asemeni drumului spre casa dus de Dorothy pe cararea de caramizi galbene. Drumul incepe prin descoperirea cu bucurie candida a lumii si continua prin cunoasterea prin iubire a oamenilor ce compun lumea in varianta mininiaturala reprezentata prin familie.
Drumul isi schimba directia de la exterior catre interior (transformandu-se intr-o adancire telescopica in sine) in momentul in care ea realizeaza ca existenta sa in lume este o extensie in timp a unei experiente consumate si insumate a familiei din care face parte iar drumurile parcurse individual de fiecare nu se separa niciodata ci ce innadesc ca un fir de sfoara ce infasoara timpul. Acelasi suflet traieste in toti si se transmite si decanteaza cu fiecare generatie care trece iar timpul pierdut este doar cel neasumat si parcurs cu ochii legati fata de identitatea proprie.
Spatiul interior al sufletului Monicai Pillat rezoneaza perfect cu frumusetea pe care stie sa o vada in exterior, atat in oameni cat si in natura. Sufletul sau are acces direct catre spatiile fanteziei personale dar si catre spatiile altor imaginatii rude ca nivel de complexitate, catre vistieriile de ganduri sensibile mostenite si catre prezentul etern surprinzator prin fragilitatea si evanescenta frumusetilor ce le ofera. Dupa cum foarte frumos spune ea insasi, viata sa nu este o viata a evenimentelor exterioare ci una a dezlegarii minutioase a micilor minuni accesibile in viata:
“viata mea nu a fost plina de evenimente spectaculoase, ci de fapte invizibile aparent, care mi-au relevant direroasa frumusete de a fi vie”.
La celalt capat al drumului initiatic sta Lily Teodoreanu (Stefana Velisar ca pseudonim literar). Portretele facute ei de catre Pia Pillat (in Zbor spre libertate) si de Cornelia Pillat par sa se suprapuna intre ele dar si peste gandurile notate in scrisorile ei. Lily Teodoreanu creaza o lume interioara plina de memorie ca o casa batraneasca, plina de colturi umbrite si amintiri depuse in straturi de praf si foi ingalbenite scrise de mana, inchise intre perdea grele de catifea. Ea reprezinta probabil prototipul esentei feminine (in varianta idealizata) dominate de iertare generoasa, vesnica daruire prin sacrificiu de sine si nobila blandete. Pentru toti pe care ii cunoaste ea este acel “acasa” a carui simpla existenta genereaza siguranta si liniste sufleteasca. Lily Teodoreanu are acces direct prin blandetea firii sale catre lumea incremenita a trecutului din care isi culege si in care isi cultiva credinta in bine si in corectitudine morala. Masa sa este o masa a umbrelor, casa un camin al iertarii si impacarii cu sine si cu lumea. Din acest motiv si iesirea sa din scena vietii este treptata si discreta ca a unei umbre delicate ce nu se desprinde de cei dragi inainte de a se asigura ca a lasat toate cheile de intoarcere si toate cuvintele de care vor avea nevoie la un moment dat in viata.
……………………………….
Intorsi in prezent ne regasim rupti intre zile distonante , franti intre ganduri ce nu apuca sa se desavarseasca din cauza schimbarilor ce ne repozitioneaza constant in lume, intr-o vesnica asteptare crispata in fata agresiunilor venite din mediul imediat . Ascenza pare negata intr-o lume in care viata publica e guvernata de agresivitate, parvenire materiala si culturala, lipsa de autenticitate a trairii si valorii. Bornele normalitatii inca ramase sunt persoane impinse in umbra si neputinta de majoritatea aflate in goana catre agonisiri facile.
Este usor sa-ti uiti identitatea , esti incurajat chiar sa o faci, sa te lepezi de memorie in schimbul unor straie de imprumut stralucitoare si livrate in marimi standard.
In cele mai multe cazuri pentru a te putea imbraca cu noile straie trebuie sa deprinzi sa uiti ce pretuiesti si sa te ascunzi si rusinezi de ce visezi, timp in care esti invatat care sunt visele corecte si asteptarile potrivite. Rareori ai insa ocazia sa dai de camere fermecate in care gandurile comprimate se despletesc si (re)invata sa fie line. Simti caldura patrunzandu-te ca lumina unui foc de vatra intr-o casa batraneasca in care vesnicia nu pare imposibila. Este o casa de imprumut, dar totusi un “acasa” pe care nu il sperai. Te gasesti intr-o camera cu mii de ferestre catre toate colturile de trecut uitate catre care esti indemnat sa privesti cu seriozitate, intelegere si responsabilitate . Pe pereti vegheaza pozele tuturor sufletelor care te-au facut sa fii ceea ce esti sau ar trebui sa fii. Iar usile optiunilor sunt toate deschise desi stii prea bine ca tot ce-ti poti dori este déjà inauntru, acolo unde nimeni niciodata nu poate distruge nimic daca tu alegi asta.
Sufletul unor personae ca Monica Pillat si Lily Teodoreanu sunt astfel de camere fermecate , spatii interioare nesperate si totusi atat de necesare. Exista suflete care se pot ridica in zbor singure indiferent de vremuri avand in vistieria sufletului suficiente bogatii decelate in generatii de viata intelectuala incat sa poata strabate singuri si fara indoieli orice pustiu. Pentru noi restu este nevoie de astfel de persoane si de certitudinea existentei lor spre a ne putea ridica dupa fiecare eventuala prabusire si visa departe.
