Ani de zile am trecut pe lângă hala Matache fără să am curiozitatea să intru înăuntru. Dealtfel şi dacă aş fi făcut asta pe vremea când ea încă funcţiona, n-aş fi avut ocazia să văd mult mai mult decât nişte spaţii închise fragmentate, cu finisaje pestriţe şi plafoane false.
Treceam deseori cu maşina pe lângă hală în drum către piaţa Victoriei. Mergeam cu maşina în ritmul lent al vechii străzi – maşina înainta încet în şirul de maşini ce stăteau blocate aşa că aveam timp să privesc imaginile din jur într-o clipa dilatată ce părea să fie echivantă cu veşnicia.
„apropo? Ştii că se va dărâma nu?”
Cred ca n-am luat în seamă replica nici atunci şi în anii care au urmat. Până în toamna când totul a început. Una dupa alta casele din jur se goleau, apoi cădeau într-o ordine aparent aleatorie. Printre şirurile de maşini ce încă traversau strada, norii de praf rămaşi în urma demolărilor şi pâlcurile de curioşi veniţi să vadă ce se întâmplă hala încă rezista şi funcţiona. A luat ceva până cand magazinele s-au închis unul dupa altul iar clădirea a fost închisă. Din acel moment lucrurile s-au precipitat. Strada rămăsese deja ştirbă de aproape toate clădirile , devenise singură şi pustie – şovielinică îşi retrăgea umbrele şi amintirile mai departe în ungherele rămase pe Griviţei către Sfinţii Voievozi.
Acela a fost momentul în care Hala Matache a rămas singură. Prima iarna i-a fost mai grea decât toată greutatea anilor trecuţi. Primavara a găsit-o pustiită şi golită de conţinut. De semnificaţii fusese golită în prealabil.
Singură stă şi astazi, ca o mască dezolată a unei tristeţi pe care nimeni nu vrea sa şi-o asume. Hala Matache e aproape de finalul de poveste, un final impus arbitrar şi inutil. În asemenea momente, când argumentele logice şi-au pierdut orice utilitate singurul lucru care se mai poate face este să deschidem ochii larg, să avem rabdare să ascultăm şi să păstram tot ceea ce se mai poate salva- povestea.
Povestea e aproape ştearsă de uitare şi pe mari porţiuni are piese lipsă. Stim însă că ea începe în anul 1887.
Însemnările lui Frederic Dame ne fac o bună introducere în atmosfera vremii, ele ilustrându-ne un oraş în care comerţul se practica în mod improvizat şi pitoresc pentru privitorul de azi :
„negustorii stăteau aici sub cerul liber, iar aceste pieţe aduceau mai mult a târguri decât a pieţe moderne, fiindcă nu se vindeau aici doar carne, legume, fructe, păsări şi oua, ci şi stofe, bibelouri şi alimente” (1)
Existenţa pieţelor are deja tradiţie la început de secol XIX, prima însemnare care menţionează existenţa uneia este „cartea din 13 mai 1563 a judeţului Necula al lui Bobanea” care ” pomeneşte pazarul de langă biserica domnească unde se aflau „negustorii”.Termenul e turcesc şi înseamnă „piaţă, târg, locul unde se ţine târgul”.Poporul zicea în mod obişnuit târg- prin extensiune cuvântul va însemna întreaga aglomeraţie umană unde avea loc târgul; pentru târgul de vite şi de furaje se întrebuinţa un cuvânt deosebit, obor, care are şi înţelesul de „ocol de vite, loc îngrădit lângă casă, unde se ţin vitele”.” (1)
imagine luata de 
imagine luata de 
