“Ma crestine, unde e strada Cheia Roseti?”
Asa incepe incursiunea imaginara a lui Marin Preda in Bucurestiul interbelic din romanul “Delirul”. Pe parcursul ei zone de mahala si cladiri pe atunci noi si impunatoare se scutura de praf si se pregatesc din nou pentru socul trecerii prin istoria recenta ce ni le-a lasat asa cum sunt si astazi – triste anacronice si parasite.
Fragmente minunate din roman descriu surpriza privitorului in fata tranzitiei de la mahalalele marginase catre centrul Bucurestiului in care cladirile moderniste, imobile de raport ale lui Marcel Iancu si Horia Creanga incepusera sa croiasca spatiul urban:
”in curand cladirile se facura foarte mari si caruta patrunse pe un bulevard lat, abia ii puteai zari partea cealalta si care era in intregime plin cu lumini, de jos de la vitrine pana pe varful blocurilor inalte… “
Printre blocurile nou construite e si blocul Algiu in care locuieste si munceste ca portar Nila Moromete. Cladirea are 11 nivele , este dotata cu un lift si are asigurata apa curenta, dar conditiile de salubritate lasa inca de dorit;
“ dupa care a urmat o foarte interesanta istorie cu un sobolan…si asta merita o relatare cat mai detaliata , dar nu e acum timp de ea…in tot cazul era vorba de un sobolan dotat cu o mare vitalitate, daca reusise el sa urce pana la etajul al unsprezecelea, si tocmai intr-un bloc nou si sa-si faca o gaura in cimentul proaspat”
Blocul Algiu a fost construit in jurul anului 1930 dupa planurile arhitectului Emil Nadejde. Dupa cum apare in :“Cronologia Bucurestilor” : ’blocul caruia ii fusesera inlaturati doi stalpi de sustinere din subsol, se va prabusi la cutremurul in 1977”.
Viata bucurestiului interbelic pulseaza prin localurile sale de noapte dintre care cel ales ca emblematic de catre Preda este “Tunelul Norvegian”. exista un pasaj ce descrie zona Elisabeta – Universitate pe timp de noapte:
“cateva ore mai tarziu cei doi ziaristi iesisera in frigul de afara al orasului si o luara spre bulevardul Elisabeta, unde se afla bomba numita Tunelul Norvegian”. Orasul arata feeric in jocul de lumini al reclamelor si al cinematografelor, numeroase si aici si care tasneau albastre si rosii prin noaptea albicioasa facand sa se vada ninsoarea sus, in inaltul cerului.Tramvaiele urcau spre Universitate si coborau la vale spre Cotroceni (…)
Coborasera printr-o hruba in acest local pe niste scari nesfarsite si abia luminate pe care daca se intalneau doua persoane se striveau pana sa poata trece. Jos insa deodata aparea, la acea adancime unde n-ai fi crezut ca e ceva , un bar circular, spatios si plin de candelabre orbitoare de lumini. In mijlocul lui orchestra de jazz iti spargea urechile, iar pe pista de dans se dansa, in timp ce la mesele care o inconjurau se beau bauturi tari, coctailuri care se pregateau indelung undeva in spate.Deasupra si jur imprejurul salii se vedeau un fel de loji, separeurile , cu perdele de catifea rosie desfacute, lasand sa se zareasca domni eleganti, la mese cu femei in rochii de seara decoltate, sau cu spinarile goale.”
Descrierea localului ar putea face trimitere catre localul de noapte “Tunel de France” existent la subsolul cladirii Grand Hotel Lafayette ( fost Hotel de France) construit dupa planurile arhitectilor Ioan I. si George Rosnoveanu (Cronologia Bucurestilor – Gheorge Parusi). Spatiul ocupat de localul “Tunel de France” a functionat initial (in jurul anului 1905) ca cinematograf ( de unde probabil si descierea lui Preda a spatiului neasteptat de amplu ) iar in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a transformat in local de noapte “cu o faima nu prea buna, dar cautat de un anumit gen de petrecareti”. In “Bucuresti-povestea unei geografii umane” Adrian Majuru completeaza “Intre cele doua razboaie mondiale, restaurantul de aici era frecventat de scriitori si actori, ba mai mult, personalul, chelnerii si piccolo erau angajati de o “comisie” in fruntea careia se afla celebrul actor G. Timica.Dupa 1948, Hotelul a fost rebotezat Victoria, insa avariat fiind de un cutremur din 4 martie 1977, a fost demolat in anul 1979.”
Bucurestiul Interbelic inseamna insa si o viata culturala activa, un simbol al acesteia fiind “Casa Anticarilor” evocata si ea in ‘Delirul”:
“in centrul pietei, descoperise o cladire in forma de chiosc, numita Casa Anticarilor. Alta in Bucuresti asemanatoare nu mai vazuse. Se aflau inauntru, fiecare cu mica lui incapere intesata cu carti, sase anticari, pe care ii puteai vizita circular si gasi la ei orie carte ai fi dorit”
Tot “Cronologia Bucurestilor” ne arata ca aceasta constructie a fost ridicata in anii ‘30 la insistentele lui N. Iorga in piata ovala dintre Vama Postei si Grand Hotel de France dupa planurile arhitectului Edmond van Saanen. Cladirea a rezistat pana in anii 40 cand a fost daramata.
Locuintele bucurestene sunt reprezentate si ele :
Avem pe de-o parte frumoase resedinte construite in stil eclectic ale familiilor instarite – liberi profesionisti sau familii boieresti:
“Niki Dumitrescu locuia pe strada Banu Mnata, intr-o casa care din poarta si de la distanta pe care o crea o curte lunga semana cu un mic castel: avea ferestre cu tot felul de cornise si fatada cu tot felul de balcoane, iar acoperisul cu mici turnulete tuguiate. Impresia pe care ti-o crea era ca trebuia sa fi avut multe camere, cand de fapt nu avea decat patru mai mari si doua odai mai mititele, sufrageria, holul si biroul formau o singura incapere, e drept foarte spatioasa si care la nevoie putea fi despartita prin glasvandurile care insa stateau date la perete iar deasupra erau dormitoarele.”
Insa si aspecte mai modeste si uneori dramatice ale locuirii in periferie sunt foarte bine surprinse: Achim Moromete locuieste in chirie intr-o casa modesta din Calea Vacaresti iar Paraschiv Moromete viseaza sa isi construiasca o casa in Colentina in timp ce locuieste intr-o casa saracacioasa cu pamant batatorit pe jos. Periferia pare locuita de muncitori la a doua generatie si tarani atrasi la oras de mirajul unei vieti mai bune. O parte dintre ei fara studii (asemeni fiilor lui Moromete) sunt departe de a fi exponentii categoriei bine integrate a colectivitatii satesti. Pentru ei sansele sunt modeste : pot ajunge paznici, sudori-autogeni, maturatori de strada de unde si dezamagirea si durerea celor lasati acasa in sat :” Fi-meu Paraschiv , uite asa a taiat Bucurestiul pe din doua: jumatate e al lui”. Iar un destin realizat e de tipul :” ca zestre primise o casuta cu doua odai si cu o curte mica intr-o fundatura pe langa podul Caramidari, care da chiar in Lemetru.Cu anii si dupa moartea socrilor Gica reusise din leafa lui sa darame complet aceasta cocioaba si sa ridice in locul ei o adevarata casa cu ciment la intrare si cu trepte, mai inalta, cu trei odai in loc de doua, cu bucatarie de vara in curte si antenna de radio pe acoperis.”
Modest sau stralucitor, dramatic sau seducator Bucurestiul perioadei respective traia precum incearca sa sublinieze si Preda un delir al schimbarii si al iminentei caderi. Probabil o parte dintre geografiile umane (si urbane) descrise sunt iremediabil pierdute asa cum altele “au infestat” “cetatea” si au cucerit-o sistematic. Ceea ce reuseste Preda este sa arate felul in care populatia capitalei s-a “adunat” pentru a forma o comunitate mai mult sau mai putin coerenta si felul in care oamenii au fost invinsi de timpuri. Iar incongruentele puse in lumina par mult prea mari pentru a fi dizolvate curand .
