Category archives: Uncategorized

Mahalaua Caimata

Istoria mahalalei Caimata începe în anul 1731, an în care este ridicată biserica Caimata de către Niculae Bozianu ceauşul împreună cu soţia sa Stanca.  Pisania, datată 23 octombrie 1731, înscrisă pe o piatră cu dimensiunea de 78/151 cm, s-a păstrat:

“ Această sfânta şi dumnezeiască biserică, cu ajutorul lui Dumnezeu, iaste făcută şi zidită den temeliia ei de dumnealui jupân Necula biv ceauş ză aprozi, Boziianul, cu jupâneasa dumnealui, Stanca, ajutorind şi alţi creştini mahalagii I neguţători cu cât s-a putut, care-I s-au pusu numele loru în pomelnicu sfintei biserici, că să fie pomeniţi în veci; şi infrumusetandu-se pă denauntru şi pă denafara cu toate podoabele, precum se vede, unde să cinsteşte si s a praznuiaste hramul Adormirei Preasfintei stăpânii noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, începându-se în zilele răposatului domni Ion Nicolae Alixandru voevod şi savarsindu-să în zilele prealuminatului domnului nostrum Ion Mihai voevod, în anul de la zidirea lumii 7240 în luna lui octomvrie în zile 23”  (1)

Pisania biserica Caimata

Geneza numelui a născut mai multe ipoteze, ipoteza istoricului Nicole Iorga este că termenul se trage din limba greacă, semnificaţia rădăcinii fiind “nenorocită” sau “sărmană”.(2)

Alte ipoteze sugerează că numele s-ar datora unui al doilea nume dat de localnici Bucureştioarei, ale cărei ape treceau prin mahalaua respectivă până la început de secol 18.(3),(12)

Bucureştioara este prima dată menţionată în documente în 1609 (14). Bazinul din care aceasta îşi aduna apele se pare că era în zona grădinii Icoanei, zonă în care terenul era mai jos decât restul împrejurimilor. De aici încolo începea Bucureştioara care “ din cauza slabei înclinări nu putea fi decât un şir de Bălţi cu margini nehotărâte, pline de trestii şi papură, ocolite de sălcii”.

O imagine a apelor Bucureştioarei o avem păstrată în acuarelele lui Preziosi (13).

plansa 2

Despre traseul efectiv parcurs de Bucureştioară aflăm că:

“străbătea cu o parte din apă străvechea mahala a Săpunarilor, apoi mahalaua Oţetari trecea în Batişte şi mai departe în vechea mahala a Scaunelor, numită şi “Caravasara””. Mahalaua Scaunelor vechi era una dintre cele mai vechi din mahalalele Bucureştilor, ea datorându-şi numele scaunelor de carne puse pe malurile gârliţei Bucureştioara. Totuşi, ştim că “Mahalaua Scaunelor a fost complet pârjolită la 27 februarie 1739, de un foc, care a distrus vre-o 40 de scaune de măcelari şi în urmă căruia, toate scaunele măcelarilor s-au mutat lângă Dâmboviţa.”

plan bucuresti

Despre finalul poveştii Bucureştioarei aflăm dintr-o scrisoare semnată de vornicul Istrate Creţulescu şi vornicul Constantin Filipescu în 19 iulie 1824:

“ au fost o matcă veche ce s-au numit Bucureştioara (…) acea matcă astupându-se după vremi, cu gunoaie I nămestii şi împrejmuiri, şi inăltându-se locurile, să vede că au fost pusă într-o rânduiala printr-aceste hotărâri din vechime de s-au răsuflat scurgerea apii cu şanţuri. Şi unde au fost trebuinţă s-au făcut şi şanţuri podite, îndatorându-se fieşticare că în coprinsul locului sau să-şi ţie şanţul totdeauna curat. Şi acestea s-au păzit mai nainte, iar în urmă vânzând dumnealui vornic Bălăceanu casele ce le-au avut în pescărie şi căzând în stăpânirea unor greci Costea şi Nicola, aceştia întâi au stricat şi au astupat şanţul ce era în curtea acelor case,vânzând din locul caselor pe la unii pe la alţii de au făcut binale. Precum şi sardarul Matache Clucerescu, ce are han lângă acele case, s-au pus acum de au astupat şanţul cu totul, înălţând locul, din care pricina nemaiavând putinţă să răsufle apă a merge la firească ei scurgere, rămâne că să îi înece cu totul” (6).

Continue reading

Roata Lumii

La începutul secolului XX şoseaua pe care astăzi o cunoaştem sub numele de Iancu de Hunedoara se numea Şoseaua Bonaparte.  Zona în care aceasta se intersecta cu Calea Dorobanţilor era, la nivel de oraş, o periferie în mică măsură construită.

“De la această intersecţie, până la Piaţa Aviatorilor, Calea Dorobanţilor era, pe la începutul secolului al XX-lea , o uliţă de ţară, cu case mici acoperite cu stuf. Ulterior a devenit una dintre cele mai selecte artere ale capitalei (aici a locuit şi liderul conservator P.P. Carp).” (*)

Într-adevăr, dacă ne uităm pe planul oraşului din 1911 putem observa că, înafară de o serie de parcele de dimensiuni medii, nu foarte dens construite, există terenuri întinse, fie libere fie ocupate cu funcţiuni industriale. Casele sunt construite în general din zidărie şi au un  regim mic de înălţime. Planul indică prezenţa multor clădiri anexă. Observăm suprafaţă generoasă ocupată de proprietatea Elenei Cornescu cât şi prezenţa unor fabrici precum: Fabrica de cărămidă Tonola, Fabrica de vopsele Assan  şi fabrica de frânghierie şi ţesătorie. În rest, mai există o Staţie de pompieri (Cometul), Moara State Stancovici.

plan 1911

Atmosfera zonei este bine redată de Victor Eftimiu în volumul “Portrete şi amintiri”:

 “Între Bariera Griviţei şi a Dorobanţilor e o bună depărtare. Casele şi prăvăliile de pe marginea şoselei amintesc de târgurile de provincie, câte o cherestea cu scânduri şi stâlpi uriaşi se înalţă deasupra streşinilor pitice.

În zare se desluşesc coşuri de fabrică.”(**)

Conform planului, parcela de la intersecţia şoselei Bonaparte cu calea Dorobanţilor aparţine lui Gh. Ghedu în anul 1911. Se remarcă prezenţa unei construcţii pe colţ, în restul parcelei  există o serie de construcţii anexă. Cel mai probabil clădirea de pe plan este renumitul restaurant cunoscut în epoca sub numele de “Roata Lumii”.

Despre geneza acestui nume aflăm mai multe în volumul “Străzi vechi din Bucureştiul de azi” al lui Alexandru Ofrim:

“La intersecţia cu bulevardul Ştefan cel Mare, se afla o grădină de vară numită Roata Lumii, deoarece pe firmă erau reprezentate diversele etape din viaţa unui om: copilăria, tinereţea, vârsta adultă şi bătrâneţea. “(*)

În Bucureştiul începutului de secol XX existau multe berarii, cârciumi şi restaurante. “Roata Lumii” se încadra în categoria restaurantelor mai modeste, după cum aflăm din volumul “Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre “ de Constantin C. Giurescu.

“dacă numărul berăriilor creşte, el nu poate însă nici pe departe concura numărul cârciumilor sau, cu preţiosul termen tehnic, al “debitelor de băuturi spirtoase” . (…) Doar restaurantele, cu variată lor gama, de la localurile de lux din centru şi de la Şosea – “Cina”, “Mon jardin”, “Colonnade”, – la mai puţin pretenţioasele grădini de pe strada 11 iunie, de pe diferitele şosele şi căi -  un “Roşianu”, un “Răcaru”, “Roata Lumii”, “Coana Victoriţa” etc.- şi până la puzderia de consumuri, ospătării, locante şi birturi populare pot să se apropie de ele că număr. De altfel, în multe cârciumi se iau şi gustări, “mezelicuri”. O categorie de localuri care se dezvoltă mult în primul deceniu după război sînt bodegile sau localurile de aperitive; speţa existase si mai înainte şi avusese în “Tripcovici” un exemplar de soi, bine cunoscut şi apreciat în capitală.”

ghid bucuresti 1934- Roata Lumii.pdf

Continue reading

Douăzeci de ani în România (1889-1911)

Recent apărut la editura Humanitas, volumul “Douăzeci de ani în România 1889-1911” este o colecţie de amintiri scrise în 1921 de către domnişoara Maude Parkinson. Domnişoara Maude Parkinson, născută în 1860 în Irlanda, era o bună cunoascatoare a limbilor franceză şi germană. Pasionată de călătorii, ea a traversat Europa ajungând mai curând conjunctural să se stabilească în România la sfârşitul secolului XIX, unde a lucrat ca profesoară. Situaţia ei nu este singulară, multe tinere au fost atrase în acea perioadă în România datorită cererii mari şi a condiţiilor bune de salarizare:

“Gândul meu era să mă stabilesc în Bucureşti ca profesoară de limbi străine. Simţeam că sunt destul de bine pregătită pentru asta, în plus, mi se spusese că ocazii se iveau nenumărate, iar salariul era cu mult mai generos decât aş fi găsit mai aproape de patrie ”  

Exceptând acest volum de memorii, care este şi singura încercare literară a domnişoarei Parkinson, nu găsim decât puţine alte mărturii ale trecerii sale prin ţară. Una dintre ele apare în „Anuarul Bucurescilor” pentru anul 1904 unde domnişoara Maude Rea Parkinson este menţionată ca profesoară la şcoala evanghelică engleză de fete din Strada Negustori nr. 8.

Amintirile despre România de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX sunt structurate în 33 capitole cu subiecte tematice, uşor de parcurs şi scrise cu oarecare umor. Autoarea se axează pe subiecte suficient de generale (relieful ţării,  trecerea în revistă a bogăţiilor subsolului ţării, o istorie extrem de sumară a ţării) iar tratarea subiectelor rareori trece de nivelul superficial al clişeelor şi generalizărilor grosolane.

Spre a ilustra mai sugestiv aproximările şi generalizările cu care volumul de memorii operează să luăm un exemplu. Avem astfel mai jos un fragment extras din carte în care se face referire la procedura legală în cazul căsătoriei la români.

Continue reading

Casele vieţilor noastre

O apariţie editorială de ne-ratat pentru orice pasionat de zona fină în care literatura se întrepătrunde cu arhitectura şi istoria, condensându-se în poveşti despre case şi mici antropologii urbane, este volumul “Casele vieţilor noastre” lansat de editura Humanitas. Volumul, un proiect iniţiat de Gabriela Tabacu,  reuneşte o serie de poveşti având că numitor comun casa, sau mai exact definirea termenului de “acasă” dată de scriitori şi oameni de cultură renumiţi.

casele vietilor noastre

casele vietilor noastre

Primul lucru la care m-a trimis cu gândul numele şi coperta cărţii a fost un volum editat acum câţiva ani de editura Simetria: “Povestea caselor” . Respectiva carte reuşea să strângă (sau mai bine zis să recupereze din amintiri, poze  şi alte documente de arhivă – planuri şi acte ale proprietarilor) povestea unor familii şi a caselor zidite de ele. Parte din casele amintite fuseseră între timp demolate dar amintirea lor rămânea încă vie pentru membrii supravieţuitori ai familiilor ce le puseseră piatra de temelie. După cum menţiona şi numele cărţii, toate poveştile se centrau exclusiv pe case (sau imobile de raport dar niciodată doar apartamente), cea mai mare parte a lor fiind construite în perioada interbelică. În mod evident acest lucru limita poveştile la o clasa destul de restrânsa şi net definită a societăţii: istoriile erau poveşti ale micii şi marii burghezii dintre cele două războaie, categorie în care intrau familii vechi, mici întreprinzători şi intelectuali.

povestea-caselor

Paranteza din paragraful de mai sus şi comparaţia făcută nu au fost întâmplătoare. Pentru că, revenind la volumul proaspăt lansat la editura Humanitas, se observă marea diferenţa şi probabil marele merit al volumului. “Casele vieţilor noastre” da o imagine (mai ) completă asupra societăţii: avem lalolalta persoane cu poveşti de viaţă ce au rar asemănări , provenind din familii şi paturi sociale  foarte diferite, ei fiind în ultimă instanţă uniţi doar prin talent şi prin pasiunea pentru cultură.

Continue reading

Lipscani 55

Povestea caselor din Strada Lipscani, anul construcţiei, vechile lor funcţiuni precum şi succesiunea proprietarilor şi chiriaşilor ce le-au folosit este destul de greu de aflat astăzi. Multe din case au fost de-a lungul timpului demolate iar parcelele au fost reconstruite astfel că astăzi cea mai mare parte a caselor vechi de pe stradă datează de la mijlocul secolului XIX.

Şi casa de la numărul 55 a fost construită tot în acea perioadă. Nu cunoaştem proprietarul iniţial, dar la începutul secolului XX ea a ajus în proprietatea familiei Chrissoveloni. Pe planul cadastral din 1911 găsim numele lui N. Chrissoveloni trecut pe parcela pe care este construită casa, aflată pe atunci la numărul 41. Aceasta nu este singura proprietate Chrissoveloni de pe stradă Lipscani – şi parcela nr. 17, situată pe segmentul străzii Lipscani dintre străzile Smârdan şi Intrarea Blănari aparţine familiei.
lipscani 55

(plan 1911 – este marcată proprietatea Chrissoveloni la nr. 41)

lipscani 55

(astăzi clădirea se află la nr. 55)

Pentru a afla mai multe despre ce s-a întâmplat în această casă înainte de momentul în care a devenit proprietatea familiei Chrissoveloni putem consulta ziarele vremii şi mai ales anuarele editate în preajma începutului secolului XX.

Continue reading

Casa bombonieră ( în lumea Miţei Biciclista)

De la distanţă casa arată întrocmai unei bomboniere desuete, exact cum o descria atât de sugestiv doamna Silvia Colfescu într-unul din articolele sale. Încadrată într-un front stradal în care se interpune între o clădire construită în stil neoromânesc (Biblioteca Artiştilor Plastici din România ) şi o cladire în stil eclectic ( sediul ambasadei franceze), casa de la intersecţia străzii Christian Tell şi Biserica Amzei surprinde prin decoratia încărcată a faţadelor ce o transformă într-o apariţie inedita, greu de ignorat chiar şi de către trecătorul grăbit.

casa mita biciclista

casa mita biciclista

casa mita biciclista

casa mita biciclista

casa mita biciclista

O plăcuţă discret poziţionată pe faţadă ne anunţă că aceasta este casa legendarei Miţa Biciclista, casă construită la început de secol de către arhitectul Nicolae C. Mihăescu. Adevărul istoric, puţin diferit, consemnat în volumul  Cronologia Bucureştilor de Gheoghe Parusi – 20 septembrie 1459 -31 decembrie 1989 ( editura compania 2007)  este că în jurul anului 1900 respectivul arhitect este însărcinat de către doamna Maria Mihăescu ( cunoscută în epocă prin porecla de Miţa Biciclista) să refacă faţadele casei în stil Art Nouveau. E greu de spus ce anume l-a recomandat pe respectivul arhitect în faţa doamnei Mihăescu pentru această comandă – arhitectul, făcând parte din şcoala lui Ion Mincu a rămas cunoscut pentru o arhitectură de altă factură dacă este să menţionăm câteva exemple: Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim (construit în stil neoromânesc ) sau biserica (Bradu) Boteanu.

casa mita biciclista

casa mita biciclista

Continue reading

atelierul doamnei A. (cum se nasc şi mor poveştile)

Nu mai am azi desenele care m-au dus acum foarte mulţi ani la doamna A. Țin minte că erau niste desene abstracte în care forme geometrice se jucau într-o mare de galben şi negru la care meşterisem cu mult entuziasm în dezordinea camerei mele plină de foi colorate.

Atelierul doamnei A era la ultimul nivel al unui bloc cenuşiu şi înalt, identic celorlalte blocuri ce bordau bulevardul. Nu mă uităsem niciodată cu multă atenţie la ele, observasem doar mozaicul monocrom şi cu geometrie simplă cu care erau placate laturile oarbe ale blocurilor prisme. Nu m-am uitat niciodata în sus, înşiruirea etajelor era repetitivă şi lipsită de surprize.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

Cunoşteam însă merii care bordau bulevardul şi care ascundeau primele niveluri ale tuturor blocurilor. Era drumul către casa bunicilor pe care mergeam uneori la prânz de mâna cu bunicul meu, dupa ce plecam de la şcoală. Sub soarele de vară se deschideau umbrelele copacilor în care luceau, la o privire atentă, micile globuri roşiatice ale merelor sălbatice.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a. Continue reading

Hala Matache

hala matache

Ani de zile am trecut pe lângă hala Matache fără să am curiozitatea să intru înăuntru. Dealtfel şi dacă aş fi făcut asta pe vremea când ea încă funcţiona, n-aş fi avut ocazia să văd mult mai mult decât nişte spaţii închise fragmentate, cu finisaje pestriţe şi plafoane false.

Treceam deseori cu maşina pe lângă hală în drum către piaţa Victoriei. Mergeam cu maşina în ritmul lent al vechii străzi – maşina înainta încet în şirul de maşini ce stăteau blocate aşa că aveam timp să privesc imaginile din jur într-o clipa dilatată ce părea să fie echivantă cu veşnicia.

hala matache

hala matache

hala matache

hala matache

 

„apropo? Ştii că se va dărâma nu?”

 Cred ca n-am luat în seamă replica nici atunci şi în anii care au urmat. Până în toamna când totul a început. Una dupa alta casele din jur se goleau, apoi cădeau într-o ordine aparent aleatorie. Printre şirurile de maşini ce încă traversau strada, norii de praf rămaşi în urma demolărilor şi pâlcurile de curioşi veniţi să vadă ce se întâmplă hala încă rezista şi funcţiona. A luat ceva până cand magazinele s-au închis unul dupa altul iar clădirea a fost închisă. Din acel moment lucrurile s-au precipitat. Strada rămăsese deja ştirbă de aproape toate clădirile , devenise singură şi pustie – şovielinică îşi retrăgea umbrele şi amintirile mai departe în ungherele rămase pe Griviţei către Sfinţii Voievozi.

Acela a fost momentul în care Hala Matache a rămas singură. Prima iarna i-a fost mai grea decât toată greutatea anilor trecuţi. Primavara a găsit-o pustiită şi golită de conţinut. De semnificaţii fusese golită în prealabil.

Singură stă şi astazi, ca o mască dezolată a unei tristeţi pe care nimeni nu vrea sa şi-o asume. Hala Matache e aproape de finalul de poveste, un final impus arbitrar şi inutil. În asemenea  momente, când argumentele logice şi-au pierdut orice utilitate singurul lucru care se mai poate face este să deschidem ochii larg, să avem rabdare să ascultăm şi să păstram tot ceea ce se mai poate salva- povestea.

 

Povestea e aproape ştearsă de uitare şi pe mari porţiuni are piese lipsă. Stim însă că ea începe în anul 1887.

 

Însemnările lui Frederic Dame ne fac o bună introducere în atmosfera vremii, ele ilustrându-ne un oraş în care comerţul se practica în mod improvizat şi pitoresc pentru privitorul de azi :

„negustorii stăteau aici sub cerul liber, iar aceste pieţe aduceau mai mult a târguri decât a pieţe moderne, fiindcă nu se vindeau aici doar carne, legume, fructe, păsări şi oua, ci şi stofe, bibelouri şi alimente” (1)

Existenţa pieţelor are deja tradiţie la început de secol XIX, prima însemnare care menţionează existenţa uneia este „cartea din 13 mai 1563 a judeţului Necula al lui Bobanea” care  ” pomeneşte pazarul de langă biserica domnească unde se aflau „negustorii”.Termenul e turcesc şi înseamnă „piaţă, târg, locul unde se ţine târgul”.Poporul zicea în mod obişnuit târg- prin extensiune cuvântul va însemna întreaga aglomeraţie umană unde avea loc târgul; pentru târgul de vite şi de furaje se întrebuinţa un cuvânt deosebit, obor, care are şi înţelesul de „ocol de vite, loc îngrădit lângă casă, unde se ţin vitele”.”  (1)

  Continue reading

La Şcoala Centrala de Fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Unul dintre cele mai emblematice proiecte realizate de către arhitectul Ion Mincu este Şcoala Centrala de Fete. Situată pe strada Icoanei nr.3-5, Şcoala Centrală de Fete este pe lista de monumente categoria A (cod  B-II-m-A-18924).

Înfiinţarea Şcolii Centrale de Fete este legată de numele lui Barbu Ştirbei – astfel aflăm din „Cronologia Bucureştilor 20 septembrie 1459-31 decembrie 1989 Zilele, faptele, oamenii capitalei de-a lungul a 530 de ani” ( Gheorghe Parusi- editura Compania 2007):

„Barbu Ştirbei hotarăşte înfiinţarea unui pensionat domnesc pentru fete, care va funcţiona în primii trei ani (1852-1855) într-o casă particulară de pe podul Târgului de Afară, iar din 1892 în localul propriu, care s-a păstrat până astăzi.”

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Vom lăsa însă la o parte ( pentru moment) istoria în date a clădirii pentru a reconstitui câteva perspective asupra interioarelor ei şi a tipului de învăţămant care era pe vremuri practicat în Şcoala Centrala.

Mărturiile vremii, consemnate în volume de memorii, ne indică faptul că tinerele care urmau Şcoala Centrala de fete aparţineau clasei de mijloc a României de atunci.

„Componenţa socială, dat fiind aportul masiv al provinciei, era reprezentativă pentru clasa mijlocie: părintii internelor noastre erau funcţionari, agricultori (mici si mari), preoţi, învăţători, comercianţi, ingineri, militari, avocaţi şi medici de provincie; marea burghezie, câtă era, prefera internatele cu predare în franceză (Notre-Dame) sau germană (Pitar Mos).” (Annie Bentoiu – „Timpul ce ni s-a dat – memorii 1944-1947”-editura Humanitas 2007).

Continue reading

ferdinand nr.13

Povestea casei a început probabil în 1897, dată (vizibilă şi astăzi) marcată pe faţada casei. Nu ştiu cine a pus temelia casei şi nici secretul asemănării între casa de la numarul 13 şi cea de la numarul 15, case ce la prima vedere par chiar identice. Ceea ce poate fi spus fără urmă de îndoială este că atât ea cât şi casele învecinate din front fac parte dintr-o insulă relativ omogenă ca vechime. Toate au o particularitate ce le face încă şi mai interesante – deschiderea parcelelor către două străzi : Bulevardul Ferdinand şi Strada Olari.

bulevardul ferdinand nr.13

bulevardul ferdinand nr.13

 

bulevardul ferdinand nr.13

Viaţa casei de la numarul 13 s-a schimbat în  anul 1947, dată începând de la care  povestea ei este consemnată în volumul de memorii al lui Annie Bentoiu “Timpul ce ni s-a dat- Memorii 1947-1959”. Astfel 1947 este anul în care o mătuşă a compozitorului Pascal Bentoiu, “tante Aline” o cumpără : “Simţind schimbarea vremurilor, tante Aline îşi vânduse în 1947 moşia şi-şi investise banii în această casă. Ochiul ei apreciase corect soliditatea şi stilul clădirii, dar mai puţin exact uriaşele cheltuieli care ar fi fost necesare ca să-i redea frumuseţea iniţială, şi cu atât mai puţin evoluţia normelor locative în Bucureşti.” Continue reading