Category archives: Uncategorized

În camera mea

Prima imagine pe care o am în memorie legată de camera mea este un perete plin de cărţi. Nu mai ţin minte culoarea pereţilor şi nici mobila, în măsura în care exista altceva înafară de pătuţul meu cu grilaj. Cunoşteam însă coperţile tuturor cărţilor din bibliotecă – culoare, mărime, mirosul foilor tipărite, textura cartonului coperţilor cu mult timp înainte să ştiu să le citesc.

Când am crescut, camera s-a schimbat, rafturile de cărţi au început să fie umplute suplimentar cu alte cărţi şi obiecte achiziţionate de mine. Pe măsură ce copilăria mea se apropia de sfârşit, camera începea să fie tot mai sufocată de lucrurile pe care le păstram , probabil intr-o incercare de a mă asigura că îmi voi găsi mereu drumul înapoi daca voi avea vreodată nevoie.

Apoi, într-o vară o uşă imaginară s-a închis, sau aşa cred acum. Camera mea s-a golit de tot, mai putin de peretele meu de cărţi. Pereţii au devenit albastri, geamul s-a lepădat de perdele (spre satisfacţia celor câteva flori de pe pervaz) şi camera de (mare parte din) mobilă. În locul lucrurilor exilate în debara, în cameră a pătruns muzica iar patul s-a (re)orientat după lumină. Zilele se deschideau cu felia de cer ce mi se desfăşura ca o hartă, net, în faţă la trezire iar norii curgeau ceva mai încet decât timpul.

interioare

interioare

pe fereastra

pe fereastra

pe fereastra

Când toţi norii s-au scurs din geamul meu albastru am plecat să-i caut mai departe. Camera ce m-a primit era tot albastră, dar cerul prins in fereastra ei era puţin diferit de cel pe care îl lăsasem în urmă. Camera m-a primit ca orice cameră străină, în coordonatele ei neprietenos de strict geometrice, îngustă şi cu colţuri ascutite. Încet încet însă pereţii au prins grosime şi consistenţă pe măsură ce i-am învelit cu straturi succesive de poveşti suprapuse.
Continue reading

Alte drumuri, alte încăperi

În prima mea toamnă bucureşteană am început să explorez oraşul cautând strada Eforie şi cinemateca la care doream să-mi fac abonament. Am găsit strada într-o zi ploioasă cu frunze galbene lipite de trotuare. Am regăsit-o într-o altă zi aurie în care am plecat mai departe şi am traversat ceea ce acum ştiu că e strada Franceză. M-am simtit „spirited away” într-o nişă a timpului uitată în miez de oraş, la vedere , ca toate lucrurile bine ascunse. Îmi amintesc surpriza străzilor în pantă ascunse în spatele marilor bulevarde şi imaginea lor în înserarea prăfuita şi portocalie în care începeam să cunosc pentru prima dată oraşul. Am iubit de la prima vedere ghicita capacitatea a oraşului de a surprinde mereu, vocaţia sa de turnesol şi de a te îndemna la (auto)descoperire. Eram însă atunci abia la început de drum, drum pe care nici azi, la zece ani distanţă nu cred să-l fi străbătut în procent satisfăcător faţă de aşteptările mele şi faţă de ceea ce orasul ştie încă să-mi ascundă.

Totul era diferit faţă de „acasă”. Străzile, casele, oamenii, orele străzilor. Nu puteam înţelege punctul în care firul vieţii acestei porţiuni de oraş se rupsese şi de unde irupea toata tristeţea tăcută a caselor ce păreau să se scufunde în uitare. Uneori când îmi era dor de acasă mă plimbam pe Intrarea Şelari şi încercam să-mi aduc aminte de strada Sforii. Totuşi era o diferenţă netă între tăcerea mândră a caselor din Braşovul vechi, case care mai bine şi-ar închide toate obloanele decât să plângă, şi tristeţea nostalgică a caselor din Bucureşti. Aşa am început să fac diferenţa între uitarea tăcută şi uitarea dureroasă.

1 copy

3 copy

34 copy

Continue reading

Despre arhitectură ( arhitect Gheorghe Simotta)

Era penultima zi de târg de carte Gaudeamus când, traversând mulţimea zgomotoasă şi agitată, am ajuns în cele din urmă în zona mai retrasă unde se afla standul editurii Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. Frunzăream cărţile expuse de editură, când am auzit urmatoarea întrebare adresată domnului de la stand :” bună ziua, eu sunt elev în clasa a 9-a şi mi-aş dori să mă fac arhitect. Puteţi să-mi recomandaţi o carte ca să înţeleg despre ce este meseria aceasta?”. Am zambit cu simpatie în timp ce mi-am ridicat privirea către cel care vorbise, un băiat înăltuţ cu figura isteaţă.

Nu ştiu în ce măsură cărţile achizitionate de băiat îl vor ajuta dându-i răspunsurile dorite, totuşi nu pot să nu remarc valabilitatea întrebării lui. Sunt meserii, iar cea de arhitect este doar una dintre ele, pentru care niciuna dintre materiile predate în cursul liceului nu oferă o fereastră către domeniul profesiei viitoare. Recursul se face în aceste cazuri la eforturi individuale şi norocul unor întâlniri providenţiale cu persoanele potrivite.

De un real ajutor sunt în acest sens volume precum cel editat de editura Simetria şi dedicat arhitectului Gheorghe Simotta. Volumul a fost editat în 2003 cu un tiraj modest ( 1000 exemplare) cu prilejul deschiderii expozitiei închinate lucrărilor de arhitectură şi desen ale arhitectului Simotta. El reuneşte o serie de texte printre care unul scris de arhitect in 1965 ca răspuns la invitaţia lansată de Institutului de Istorie a Artei de a-şi întocmi memoriile de activitate profesională. Impreună cu notele şi textele adăugate, cât şi anexele cu ilustraţii, volumul oferă o viziune complexă şi completă asupra unei profesii şi a modului în care ea era practicată la început de secol XX.

 

Continue reading

La Cetate (2) – Moara şi conacul Barbu Drugă

Ne-am întors pe drumul ce ducea şerpuind către sat, depărtându-ne de fâşia de rai pusă la cale de d-l Dinescu. Din drumul principal am văzut un drum pietruit ce se pierdea în câmpie, drum paralel cu linia Dunării. Drumul conducea către o construcţie masivă, ascunsă parţial de copaci. Curiozitatea ne-a făcut să ne apropiem pentru a vedea mai bine despre ce este vorba.

la Cetate

drum acces moara Barbu Druga

Continue reading

lectii despre oras (plimbari urbane)

Acolo unde proiectarea isi declara neputinta in fata dezvoltarii orasului drumul catre solutii incepe printr-o analiza atenta a evolutiei urbane cautand explicatii si radacini ale problemelor legate de istoria orasului si cantarind implicatiile la nivel social. Pornind de la aceasta premiza Andrei Popescu, de profesie urbanist, coboara in strada pentru a explica orasul simplu, convingator si inarmat cu planse grafice menite sa ilustreze transformarea si evolutia in timp a orasului.

Intr-un recent articol autorul “ideilor urbane” pune punctul pe “i” si evidentiaza scopul ultim al plimbarilor: cultivarea spiritului civic. Atunci cand proiectarea este in impas recursul este normal sa se faca la locuitorii cetatii. Iar atunci cand ei vor intelege de ce si in ce fel orasul a ajuns la forma sa actuala , atunci probabil isi vor  putea clarifica gandurile si cristaliza o idee despre cum isi doresc ca el sa functioneze si in ce chip doresc sa arate. Alaturi de o calauza plina de optimism si ganduri frumoase pentru oras, drumul este inca posibil. Eu ii doresc mult succes lui si orasului .

Nota:

Sunt organizate 3 tururi cu tematica diferita dar complementara:

-          Orasul dezvoltarii : traseu 1: Foiesor –Traian

-         Evolutia locuirii: traseu 2: Mihai Bravu-Titan

-          Noul centru civic: Unirii- Mihai Voda

Am participat la o excursie pilot pe traseul 2 alaturi de alti colegi din grupul “Bucurestii vechi si noi”. Impresii despre plimbare au fost deja publicate de catre Vlahul, Raiden, Ioana si Marius. Ma voi solidariza cu restul colegilor indemnandu-i pe toti cei interesati sa cunoasca si sa inteleaga mai bine Bucurestiul sa participle la plimbarile organizate de “idei urbane”.

Mai jos cateva poze facute de mine.

Fabrici vechi (fabrica din Margina)

Ne-am petrecut vara pe drumuri uitate de ţară, încercând să unim prin trasee inedite, obiective bine stabilite în prealabil şi majoritar plasate în vestul ţării. Aproape toate obiectivele ratate din traseul (mult prea ) ambiţios de anul trecut, în care nu am reuşit decât să (re)vedem fragmente de Ardeal, erau incluse; o parte, desigur, nu a fost  inclusă din cauza unor puncte de interes neprevăzute, apărute de-a lungul drumului.

fabrica de otet margina

fabrica de otet margina

fabrica de otet margina

Unul dintre ele a apărut pe drumul dinspre Timişoara spre Deva, la intrarea în satul Margina : o construcţie părăsită – după toate aparenţele o fabrică veche, construită la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Construcţia masivă, din cărămida, era construită in sistem P+1, având însă un corp central cu sistem de înăltime diferit. Inăltimea celor două niveluri pare destul de generoasă – lucru vizibil mai ales observând că la corpul central cele două niveluri suplimentare au o înălţime considerabil mai mică , direct proporţională şi cu dimensiunea vitrajelor. Continue reading

Feţele sărăciei

ferentari

Sărăcia din Ferentari stă bine ascunsă faţa de şoselele principale. Ea este despărţită de restul oraşului de străzi prăfuite, nepăsare şi idei preconcepute, ce trasează bariere nete între fâşii de oraş şi mai ales între oameni.

Dacă totuşi eşti curios într-o zi însorită de toamnă să priveşti dincolo de  imaginara barieră, ai şanse mari să rămâi surprins. Există atitudinea confortabilă de “salvare” a imaginii sărăciei prin epitetul “pitoresc”, care de cele mai multe ori mascheaza cea mai profundă si intransigentă detaşare şi respingere. Sărăcia e urâtă, feţele ei n-au nevoie niciodată de pomada cuvintelor, iar daca vrei să înţelegi spectacolul pe care ţi-l aşterne în faţă, trebuie să o priveşti cu ochii larg deschişi şi atenţi la detaliu, nu doar cu curiozitatea turistului de weekend.

Întreaga zonă de case a Ferentariului şi străzile sale labirintice, cu nume fabuloase, pare o insulă a cărei existenţă pare improbabilă pentru cei ce se plimbă seara pe străzile centrale ale capitalei. O insulă de soare, sărăcie, dar cu o dorinţă viguroasă de viaţă şi o încăpăţânată orientare spre supravieţuire. La fel ca această insulă mai există multe, şi aici dar şi pe tot cuprinsul ţării. Toate se încăpăţânează să reziste, sfidând şansele (sau mai exact lipsa lor) şi încercând să-şi construiască un colţ de “acasă” din puţinul ce este oferit.

ferentari

Continue reading

inapoi pe berzei 32

Despre casa care a fost pana de curand pe strada Berzei nr. 32 am mai scris. Vizitasem casa intamplator , in zilele din preajma demolarii – zile cand evacuarile erau in toi iar (unii dintre ) vechii proprietari ne-au invitat pe noi, cei veniti sa fotografiem zona inainte de finalizarea demolarilor, sa vizitam casa. A fost un “noroc” ( in masura in care imprejurari triste de acest fel permit folosirea cuvantului) intalnirea cu proprietarii – la doar o saptamana dupa parasirea casei de catre ei, lucrarile de daramare nu incepusera insa distrugerile sistematice practicate de cei veniti sa fure lemn/fier sau orice alt bun lasat in urma erau suficient de grave incat casa sa fie de nerecunoscut. La inca vreo cateva saptamani mai tarziu, in frigul unei sambete de decembrie eram alaturi de alti cativa curiosi ,martorul demolarii casei. Zidurile cadeau greu, strada era plina de praf si parasita. Prin gangul de la intrare se vedea molozul cazand. Rand pe rand peretii cadeau, destramand cu fiecare lovitura spatii interioare ce obisnuiau sa fie acasa pentru cineva.
gang acces
gang acces
demolare berzei 32
demolare berzei 32
fatada demolare berzei 32 Continue reading

suprapuneri

Cam pe vremea asta anul trecut, mergeam spre birou intr-o dimineata egal innorata ca si astazi. Vantul isi schimba directia dupa fiecare colt taindu-mi fata dupa planuri netede si taios definite ca-ntr-un portret cubist, iar fulgii alergau haotic intre maldare de zapada murdara.

Ascultam in casti teatru radiofonic “Sfarsit de veac in Bucuresti”  – in casti era toamna iar  Urmatecu alaturi de familie si rude ciocneau pahare de vin. Pana ajungeam in tramvai, in casti déjà suiera vantul si viforul in care Pauna pleaca in urma confruntarii cu Urmatecu. Parca frigul din casti ma facea sa ma zgribulesc si mai mult decat viforul de afara pe care oricum nu-l auzeam din cauza celui din inregistrare, mai real decat ce ma inconjura.

In aerul rece de afara ziua de atunci si cea de azi par sa se suprapuna intr-o eterna iarna de ganduri si asteptari. Ca si atunci, prin crengile rahitice si noduroase de copaci, planurile definite de blocuri sunt tot cenusii , doar vag diferentiate de cerul murdar. Intre grilaje ruginite se vad petece de iarba uscata peste care zapada nu a reusit sa-si intinda complet patura murdara. Din cand in cand, din colturi gri de umbre se despletesc contururi alergande de caini fantomatici. De nicaieri catre nicaieri.

Ma dezechilibrez peste cateva coame de gheata sapate de pasii trecatorilor si observ tardiv ca mi-am uitat manusile acasa. Imi afund capul in fularul gros iar ochelarii se aburesc pe jumatate de la respiratie. Prin petecul ramas neaburit apuc sa mai vad clanul portocaliu de pisici ce locuiesc la subsolul blocului din apropiere luandu-si micul dejun pe cartoanele de langa ferestrele subsolului.

Din viteza tramvaiului imaginile se succed in ritmul obisnuit cu aceleasi cladiri cu tencuieli jerpelite. Cainii alearga in zgomote pierdute in goana masinilor si dincolo de interfetele reci de sticla. Chipurile celor ce urca si coboara la fiecare statie par mereu aceleasi sau poate sunt doar intersanjabile in tristetea si uniformitatea lor garbovita de griji. Tacerea tuturor pare doar o asteptare agresiva a propriei riposte, intr-un sentiment de furie mocninda, stinsa doar de nepasarea in care toate isi gasesc in final raspunsul.

In calupul gri de oameni, minunile sunt improbabile, rare si dureaza putin. Dar uneori cand, intr-un troleu burdusit la maxim, la cativa centimetri de umarul tau , pe un ecran luminos, mic, de telefon, un “te iubesc” se naste sub perechile de ochi, martori involuntari din jur, crescand consecvent litera cu litera indiferent la blocaje de trafic, hurducaturile inevitabile si agitatia din jur, simti ca totusi ele sunt o optiune.

Ma uit pe geam la insiruirea trista de masini – caserole metalice in care indivizi stau blocati la stopuri inventate de logica urbana. Unii citesc ziare imprastiate pe bord, tapetand cu ele parbrizul. Altii privesc in gol, altii vorbesc la telefon agitand mainile in aer. Majoritatea stau incruntati, doar unele femei isi rotunjesc buzele colorate de ruj, in oglinzile retrovizoare. Rupandu-ma de imaginea lor, revin periodic la paginile pe care mi le deschid singura in fata si in care inaintez cu viteza constanta intre statiile din care mi se insaileaza drumul.

Seara, prin intunericul gros si laptos, incepe drumul in revers catre casa. Clipesc des printre fulgi mici si taiosi  si imi simt fata inghetata in ultimele cuvinte rostite inainte de a iesi afara.  Tramvaiul are aceleasi lumini stinse si murdare ca si cele care lumineaza vag strazile. Strazile par goale de oameni si-si calculeaza traficul in kilogramele de metal alunecande pe glodul transformat in gheata.

Intunericul si frigul iti cad pe umeri, grele, de indata ce iesi afara. Buimac incerci sa-ti amintesti incotro este ‘acasa’. Printre oamenii cenusii despre care nu stii si nu-ti poti imagina nimic , cei cu care iti imparti drumul, chiar si numai ideea de acasa pare improbabila, un vis infasurat in jurul unei cesti inexistente de ceai de culoarea portocalei. Acasa pare un loc imposibil de definit geometric in coordonate x, y, z, accesibil doar prin introducerea unui cod secret pe care ai datoria sa-l tii minte indiferent de divagatiile la care te supune rutina zilnica. E datoria memoriei sa regaseasca  ‘acasa’, seara de seara.

Imi masor mereu drumul spre casa in functie de rutele adoptate. Rutele variaza dupa anotimp si dispozitie, sunt  mereu o bucla ocolitoare, in care incerc sa-mi protejez timpul de scufundat in ganduri si de citit furat. Acest timp de tranzit se transforma insidios in spatiu de trazit – un spatiu secret in care revenirea se face natural si din care despartirea pe timp de zi e partiala si insotita de pareri de rau.

Ultima portiune a drumului spre casa, indiferent de ruta aleasa, se masoara in pasi mari, iuti si apasati – nu din graba ci din convingere. De indata ce patrund pe strazi micute de cartier, zgomotele se pierd si raman doar eu si scartaitul zapezii de sub cizmele mele. Pana si pisicile cartierului sunt demult retrase pana la ora asta. Tacerea amplifica scartaitul zapezii iar aerul taios de rece al serii se asterne peste strazile luminate de sferele portocalii de lumina palpainda a felinarelor.

Ocolesc cu atentie proiectiile de turturi de gheata atarnati de stresini ruginite si peticele de gheata lucioasa de langa jgheaburi. Toate casele par adormite, doar fum cu miros greu de plastic incins vine de deasupra acoperisurilor de tigle sparte. Mai toate geamurile oglindesc doar luminile strazii, o bezna opaca stand bine baricadata in spate.

Te simti singur pe strazile inguste in care doar arar, din spatele gardurilor subrede de lemn, voci ragusite de caini treziti din somn se mai aud.

Straduta e atat de pustie incat poti juca sotron pe petice de zapada in timp ce o traversezi catre casa iar gandul ca esti singurul om ramas nu pare contrazis nici de cele cateva lumini din geamuri. Drumul catre ‘acasa’ a fost inca o data gasit iar odata inchisa usa, tacerea ramane zavorata afara iar eu ma gasesc inconjurata de caldura si toate sunetele dragi. Tot viforul si frigul de afara ramane incapsulat in inregistrarea radiofonica pe care nu o voi asculta in casti pana maine dimineata.

watch?v=anAOM-23uYA

in loc de concluzii (…sau in asteptarea lor)

Atunci cand eram mica am invatat sa deosebesc stanga de dreapta cu ajutorul funditei rosii prinsa la orele de gimnastica de glezna stanga. Cand cresti insa nu e la fel de usor sa inveti sa deosebesti adevarul de fals sau raul de bine. Problema , ca si atunci cand esti mic, e punctul de reper. Si tot ca atunci cand esti mic, raspunsul si punctul de reper sta in tine, chiar si daca tii in ambele maini cate o jumatate rupta de panglica decolorata.

Este greu sa judeci adevarurile, dreptatea si viitorul visat sau dorit de ce din jur. Ce este insa usor de reconsiderat si cantarit este imaginea trecutului si concluziile sale de la care pornind trebuie sa-ti construiesti valorile si prezentul.

Am inceput de ceva timp un set de articole ce se refera la zona Berzei-Buzesti. Am incercat pe cat posibil sa ma axez mai mult pe detalii si mai putin pe consideratii generale, sa nu pun in discutie proiectul de sistematizare urbana ci sa pun sub lumina fragmente de prezent si trecut ce cad sub buldozere.

Daca situatia zonei este similara multor altor locuri din oras ce se pregatesc incet si sigur de un sfarsit la fel de trist, ceea ce se poate insa salva, ceea ce trebuie insa salvat sunt fragmente de memorie.

Iar memoriile respective stau conservate in poze decolorate sau carti ravasite pe pardoseli de la care imaginatia poate sa inceapa sa teasa drumul catre intregul pierdut.

In ultimele luni am vazut multe incaperi din zona Berzei-Buzesti. In unele proprietarii ne-au invitat sa intram, in tristetea disperata a evacuarii. In altele am intrat ulterior evacuarii. In unele n-am reusit sa intram. Pe altele le-am vazut doar in timpul demolarii, prin nori de praf si maldare de caramizi sparte.

Nu rareori plimbarile din timpul zilei s-au continuat in vise in care alte usi se deschideau catre coridoare intunecoase si incaperi valurite de amintiri de vieti trecute.

Nu rareori realitatea a fost insa mai spectaculoasa decat ce as fi putut vreodata visa. Toate amanuntele realitatii mi-au relevat noi si noi falduri de tristete ale unei istorii de perpetue pierderi si irosiri. Si exista ceva ironie in istoria bietelor case pierdute succesiv de generatii diferite de proprietari: proprietarii initiali- oamenii care le-au pus temelia , proprietarii “ICRAL” cu legitimitate discutabila, proprietari care au cumparat in vremurile de tranzitie dominate de relativitate si preturi  “neasezate” si in sfarsit “uzurpatorii”, bieti oameni saraci, locatari ilegali de cladiri parasite.

Daca ar fi sa judec la nivel etic , pot doar plange vremurile care au dus la distrugerea primei generatii de proprietari. Tot la nivel etic deplang lipsa de initiativa a primariei in a informa comunitatea asupra schimbarilor ce vor avea loc si de a organiza evenimente culturale care sa marcheze despartirea de un fragment de istorie ce se va sterge ireversibil odata cu aceasta demolare.

Daca este sa sa judec dupa o judecata umana nu pot sa accept situatia actuala in care oameni saraci si fara posibilitati sunt aruncati in strada fara a se gasi vreo solutie pentru situatia lor. Nu pot sa accept ideea lipsei de protectie sociala in care niste batrani fara venituri locuiesc in constructii improvizate cu toate retelele debransate, in prag de demolari pentru simplul motiv ca nu au unde pleca.
anunt demolari berzei

anunt demolari berzei

Daca ar fi sa judec la nivel legal as zice ca este lamentabil modul in care exproprierile s-au facut – cu anunturi cu termen de evacuare de 48 de ore.  Nu a fost normala situatia in care zeci de familii au trebuit sa-si asigure singure transportul lucrurilor din casa intr-un termen atat de scurt (mai ales in conditiile in care accesul masinilor pe portiuni de strazi nu a fost posibil tocmai din cauza lucrarilor). Nu a fost acceptabil ca procesul de mutare sa nu aiba asigurata suficiente masuri de securitate in care fostii proprietari sa nu fie pagubiti de lucruri.

Tot la nivel legal, consider total lipsita de legitimitate intreaga operatiune de demolare desfasurata in absenta detinerii tuturor avizelor necesare autorizarii lucrarilor de demolare. Autorizatia de demolare a fost anterioara obtinerii avizului de declasare ca monument istoric a multora dintre cladirile demolate.

Si pentru ca vorbim despre o zona veche a Bucurestiului ce includea monumente de arhitectura ar fi fost poate necesar ca inainte de demolarea caselor  sa se extraga cat mai multe dintre elementele valoroase pe care cladirile le contineau: elemente de tamplarie, elemente de feronerie, mobilier, cahle de sobe.

Camerele in care am intrat si in care toate aceste lucruri au ramas sa se distruga odata cu caderea caselor? Portale catre realitati straine  mie, iata mai jos cateva dintre ele:

Continue reading