Secretul vieţii consumate în încăperile apartamentului se decela în patina mobilei şi rafinamentul detaliilor. Am observat cu atenţie mici detalii ce împreună formau întregul: fereastra bandă ce se întindea pe toata lăţimea încăperii, dintr-un perete în altul, biroul de lemn masiv, tocul vechi de pe birou, rafturile înguste de lemn pline de cărţi poziţionate deasupra ferestrei bandă. Casa era în fapt încă extrem de vie prin toate cărţile ce îi tapetau pereţii tuturor încăperilor : dormitor, living-room, dining-room sau birou. Holul de acces părea abia părăsit de cei ce locuiseră casa iar garderoba mesteşugit mascată într-o nişă părea doar accidental goală. Chipurile tuturor celor ce trecuseră prin casă erau încă păstrate în schiţe în tuş şi cărbune înrămate în generosul hol de la intrare.

Vizitând asemenea locuinţe nu-i greu să-ţi dai seama că viaţa şi sufletul locului ţine nu atât de substanţa zidurilor clădirii cât de straturi de istorie subiectivă depusă în şi prin lucrurile celor ce au locuit-o, de alăturarea lor si de chimia rezultată între ele în urma folosirii lor de către cei ce au fost. Din acest motiv casa memorială la care m-am referit mai sus era mai vie decât o casă locuită astăzi de o familie oarecare. Şi mai vie decât orice amenajare interioară etalată în revistele de profil, amenajare gândită funcţie de mode şi tendinte de sezon, impersonală si accesibilă funcţie de buget.

Nişte gânduri sensibile şi adânci în nuanţe, gânduri ce reuşesc să surprindă esenţa acestui „acasă” le-am găsit in volumul de memorii scris de Cornelia Pillat („Ofrande”-editura Humanitas) într-un pasaj referitor la experienţa trăită la prima vizită în casa familiei Ion Pillat din strada Pia Bratianu nr. 9 :

„M-am întrebat în ce constă ambianţa de neuitat a acelui interior care m-a vrăjit de cum l-am văzut, căci înăuntru casei lui Ion Pillat eram supusă, fără să ştiu, unei incantaţii rezultate din aranjamentul obiectelor corespunzând unor cerinţe artistice vii, tălmăcind nu preferinţele unui colecţionar de artă sau ale vreunui calcul material, ci unei necesităţi sufleteşti şi unei psihologii creatoare. Fiecare obiect avea destul de mult spaţiu în jur pentru a putea fi privit în sine, dar părea cerut de ideea sau aspectul celui alăturat, care-l punea in valoare şi fără de care şi-ar fi pierdut din frumuseţe, iar subtilele acorduri ale culorii lor alcătuiau o discretă, dar pătrunzătoare seducţie.
(…) Revenind la acea primă vizită în casa Pillat, îmi amintesc că m-am simţit absorbită până la anihilare de atmosfera acelor odăi în care lucrurile păreau să şoptească între ele şi mi se părea că aud, îngânate, melodii vrăjite. Eram pierdută ca într-o pădure fermecată şi auzeam zvonurile unor suflete străine de mine, care mă ademeneau în lumea lor ca nişte sirene.”

Recent am avut ocazia să mă uit la o serie de anunţuri ( publicate pe portale de imobiliare) ce ofereau spre vanzare case vechi din Bucureşti. M-am pierdut ore în şir pe încrengătura de anunţuri înlănţuite prin termeni cheie referitori la vechimea caselor, locaţia lor şi sistemul constructiv. În câteva cuvinte neîndemânatic mânuite (şi nerelevant alese) de către agenţi imobiliari casele erau descrise succint şi în tuşe groase. Nu toate erau case valoroase din punct de vedere arhitectural, marea majoritate probabil nu se încadrau în categoria de monument istoric. Erau totuşi case şi case, fiecare traversând istorii triste (şi probabil de multe ori nedrepte) de familie. Iar tot dramatismul destinului celor ce le-au pus temelia era vizibil mai ales în pozele de interior, nu rareori adaugate la anunţuri.

Am privit case care plâng în tăcerea zidurilor cu tencuiala căzută. Case în care camere stau închise de ani de zile, nelocuite şi ascunse în spatele obloanelor de lumina zilei. Parchetul scârţaie sub umbrele franjurate de felii de lumina prin jaluzele vechi de lemn iar ochiurile de geam şuiera sparte în bătaia vântului. Puţinele camere încă locuite sunt încălzite cu reşouri electrice iar pereţii sunt tapetaţi cu petice de ziare. Sunt case locuite acum de oameni fara adăpost, acceptaţi ca prezenţă în casă de către proprietari ce pun casa spre vânzare în anunţuri care nu uită să menţioneze „ casă ce necesită lucrări de renovare, alternativ demolabilă”, mizând pe atractivitatea zonei în care casa este poziţionată.

Am descoprit case care au fost purtate de vremuri pe drumuri ciudate şi sunt azi locuite de către oameni diferiţi de cei care le-au clădit. Mobila veche desperecheată stă jupuită şi tocită printre scaune de plastic şi mochete în culori tari. Uşile masive de lemn şi glasvandurile au rămas prea mari pentru viaţa care are acum loc aici. Logica planului a fost redusă la cea a unui apartament confort 2 dintr-un bloc din prefabricate. Acesta este motivul pentru care unele uşi au fost improvizate din materiale ieftine iar ale compartimentări de sticlă au fost blocate cu dulapuri. Zidurile sunt pline de urmele de tencuială viu colorată lăsate sub tablouri de mult timp vândute.Uneori urmele sunt (re)acoperite de covoare sau carpete. Alteori ele apar ca geometrii abstracte pe tencuiala camerelor, marcând un trecut demult trecut.

Majoritatea caselor găsite s-au rezumat la a supravieţui. Odata cu dispariţia (provocată şi încurajată de regimul comunist) a primilor proprietari ele au început o nouă viaţă sub semnul resemnării şi al compromisului. Oameni diferiţi de cei care le croisera pe vremuri s-au trezit brusc în situaţia de a a fi responsabili pentru ele. Iar viaţa ce a umplut înaltele camere ale vechilor case a fost diferita de cea de odinioară. Spaţiul s-a umplut la fel de greu ca o bibliotecă de cărţi colecţionate cu grijă cale de generaţii golită şi re-umplută cu ziare şi cărti de duzină. Geamurile s-au ofilit de perspective, încăperile s-au uscat de aşteptări iar casa a supravieţuit pe principii contabile ce rând pe rând au retezat şi nivelat toate încolţirile de vise. La modul practic aceasta s-a tradus în schimbări de funcţiune ale încăperilor, renovări inabile şi modificari de partiu grosolane. Relicve ale vietii ce obişnuia sa aibă loc între vechile ziduri au ajuns sa coexiste cu urme ale noii vieţi. Contrastul e crud şi releva fragilitatea supravieţuirii unui trecut care, deşi recent, se află in perpetuu pericol de scufundare în uitare.

Replica, reprezentând perspectiva asupra prezentului a celor care au construit şi au iubit aceste case, am găsit-o tot in volumul Corneliei Pillat. Astfel în rândurile de mai jos este prezentată experienţa reîntalnirii sale cu casa familiei Pillat ( casa Nicolae Pillat şi Mariuca Bratianu din strada Nicolae Iorga nr. 8 ) după zeci de ani de la data la care ea fusese naţionalizată :

„După revoluţia din 1989, am vrut să revăd interiorul casei, ocupate de şaptesprezece locatari. Fiecare – după gustul său- şi-a facut culcuşul în odăi. Când am intrat în holul devenit întunecat şi ostil, cu parchetul cenuşiu, am văzut în fundul încăperii, improvizată, o bucătărie. In bibliotecă rămăsese vechiul mobilier, acoperind pereţii. Nişele bibliotecii erau goale ca niste orbite de ochi scoşi. Salonul adiacent se afla împărţit de un paravan. Sera fusese transformată în odaie de baie si cada fusese aşezată sub peretele din ceramică turcoaz creată de Andre Methe, operă ce ar fi făcut fala Muzeului Metropolitan din New York sau a celui de artă decorativă din Paris. Am renunţat să mai intru în celelalte odăi.
Sufletul meu balansa între durerea distrugerii ambianţei acelei arhitecturi interioare, reprezentativă pentru arta sfarsitului de secol al XIX-lea, şi înţelegerea nevoii locatarilor care de fapt trăiau în promiscuitate şi se certau între ei, dar aveau de orgoliul de a locui într-o fostă casă boiereasca din centrul oraşului.”

Din păcate azi casele de patrimoniu nu-şi găsesc un cadru legislativ de natură să le apere eficient. Din acest motiv ultima redută a luptei ajung să fie obiectele ce le locuiesc şi însufletesc. Iar, pe masură ce ele pierd luptă după luptă şi sunt înlocuite cu corespondentele lor moderne şi accesibile, trecutul este şters din interior către exterior pe tăcute într-o luptă lipsită de glorie şi fără şansă de câştig.

Într-o lume în care trecutul nu este asumat (sau măcar cunoscut) nedreptăţile persistă iar greşelile trecute rămân neispăşite şi nepedepsite. Viitorul se aşează strâmb şi hâd peste ignoranţa în faţa căreia nicio oglindă nu este pusă.
Atâta timp cât interiorul caselor nu va începe să ilustreze o locuire frumoasă cred că zbaterea pentru a salva exteriorul lor nu va avea sorţi de izbândă. Iar pentru o locuire frumoasă avem nevoie terbila de oameni frumoşi. Este o victorie ce se câştigă în timp, o revoluţie tăcută, prin cărămizi de modestie smerită, dar este singura victorie posibilă.

Nota:

pozele au fost preluate din anunturi afisate pe site-ul http://www.cbimobiliare.ro/

Volumul de convorbiri reunite de către Radu Paraschivescu sub titlul „Toamna decanei” oferă o perspectivă inedită asupra meseriei de traducător precum şi o fereastră deschisă către viaţa (pe cât de interesantă pe atât de discretă) a uneia dintre cele mai notorii traducătoare din România, respectiv doamna Antoaneta Ralian.

Întrebările, deseori neîndemânatice sau lipsite de o doză de sensibilitate ce s-ar fi cerut poate, reuşesc totuşi să scoată la iveală episoade interesante din viaţa Antoanetei Ralian croşetate putin aleatoriu şi în zig-zag după cum chiar doamna traducătoare remarcă nu de puţine ori. Pare însă naturală intimidarea resimţită în faţa traducătoarei a unor nume celebre precum Henry Miller, D.H. Lawrence, Lawrence Durrell, Iris Murdoch, Saul Bellow, Amos Oz, Tenesse Williams, doar pentru a cita câţiva dintre autorii traduşi de-a lungul carierei de catre Antoaneta Ralian. În mod sigur, în cadrul volumului de convorbiri, fragmentele cele mai interesante şi savuroase prin chimia simţită între interlocutori sunt tocmai cele finale care punctează exact aspecte tehnice ale meseriei de traducător, meserie împărtăşită şi de intervievator.

Revenind însă la porţiunile de interviu referitoare la trecutul doamnei Ralian, există câteva mici delicii pentru pasionaţii de istorie si de literatură.
Antoaneta Ralian se naşte în 1924 într-o familie burgheza: tatăl este director de bancă ( o filială a Băncii Comerciale), bunicul este proprietarul unei mici fabrici cu 16 muncitori. Educaţia primită acasă este cea a unei domnişoare din clasa înstărită şi cea aşteptată de către mama educată ea însăşi la pension.

Primele coordonate ale oraşului natal, Roman, sunt stabilite prin prisma literaturii:
„ Se spune că prozatorul Cezar Petrescu, când a scris romanul Oraş Patriarhal a descris oraşul Roman”. Oraşul mic de provincie rămâne un reper în viaţa traducătoarei care a călătorit de-a lungul vieţii în toată lumea „ aşa cum Parisul e străbătut de Sena, Romanul e străbătut de strada Stefan cel Mare, care se întindea de la gară până la Episcopie. Şi de la gară la Episcopie era fix un kilometru. Până astăzi, reperul meu metric este drumul acesta. Când vreau să-mi dau seama de o distanţă, mă gândesc de câte ori intră ea în drumul de la gară la Episcopie sau invers.”
Amintirile copilăriei se leagă de bâlciul itinerant care se instalează vară de vară în luna august pe un teren viran înafara oraşului:

„circul cu clovni care ademenea pe toată lumea, barăci cu tot felul de curiozităţi- femeia cu barbă, cel mai înalt om, cel mai pitic pitic-, tarabe de tras la ţintă unde se ofereau premii, ciocane de încercat puterea, corturi cu ghicitoare în palmă, roata norocului, căluşei, muzici cacofonice pretutindeni, restaurante improvizate cu fleici şi mititei, fum, gălăgie, lumini stridente, mirosuri- distracţie, nu glumă. Şi mergeam la iarmaroc cu o trăsură: birja cu trei cai. Părinţii pe bancheta din spate şi eu pe băncuţa din fata lor”.

Un alt amănunt tot cu legatură livrescă fixează oraşul natal –acesta este locul în care în paralel se naşte şi creează tânărul Max Blecher:

„(…) domunul Blecher, patronul mirificului magazin de sticlărie unde o însoţeam pe mama cu enormă încântare, pentru că soarele aprindea mici curcubee irizate în rafturile de sticlă (…) avea un fiu, ţintuit la pat, despre care se spunea că era un geniu şi scria niste cărţi pe care nu le înţelegea nimeni. Nici măcar atotştiutoarea mea mamă, care repeta derutată un anumit titlu : Întâmplări din irealitatea imediată. Ce-ar mai fi putut însemna şi asta?”

Odată cu războiul, realitatea tinerei se schimbă iremediabil. Pentru inceput casa este ocupată treptat de ofiţeri străini. Intâi este ocupată de ofiţeri romani şi germani, iar un episod inedit autobiografic ne relevă salvarea de la moarte a tatălui de către un ofiţer german cu ajutorul unor pastile de penicilină, inovaţie în lumea medicală a timpului şi absentă de pe piaţa românească. Ulterior, odată cu schimbarea direcţiei politice a ţării casa este ocupată de ofiţeri ruşi. Diferenţa este simţită direct de familie, care, pentru a-şi proteja fiica decide să o trimită la rude până la schimbarea stării lucrurilor.
Tânăra Antoaneta Ralian, pe atunci Antoinette Stein, îşi definitivează studiile liceale la un liceu evreiesc mixt. Aici profesorii au metode de predare diferite faţă de un liceu obişnuit, metode ce au ca rezultat o apropiere mai mare faţă de elevi. Tot aceasta este perioada în care pasiunea pentru literatură şi limbi străine se instalează.

„După ce am fost exmatriculată, dată afară din scoală- asta a fost într-adevăr una dintre cele mai dureroase lovituri din viaţa mea- s-a înfiinţat imediat un liceu evreiesc mixt, în clădirea unei sinagogi.(…) s-a invăţat foarte serios, cu profesori dintre intelectualii de marcă ai oraşelului, care, spre deosebire de profesorii oficiali de liceu, purtau discuţii personale cu noi si ne îndrumau lecturile. Aşa l-am descoperit pe Proust. Ne aduceau albume de artă, discuri şi aşa mai departe”

Regimul nou instaurat dupa terminarea celui de-al doilea război mondial aduce schimbări majore în viaţa familiei Stein. Toate bunurile sunt naţionalizate de către stat iar averea rămasă este dizolvată în cadrul „stabilizării” leului. Ambii părinţi mor cât fiica lor este încă foarte tânără iar ea începe să-şi croiască un drum, la început plin de compromisuri, în lumea literelor. Viaţa nu este deloc uşoară pentru tânăra Antoinette, constrânsă să lucreze în comisiile de cenzurare a cărţilor. Opţiunea nu există pentru tânăra ajunsă fără bani şi cu o situaţie delicată, respectiv un dosar ce îi poate oricând bloca şansa la (orice fel de) muncă (părinţi aparţinând clasei burgheze de dinainte de război).Tăierile din textul original dor şi în acelasi timp contribuie la o şi mai accentuată introvertire, ale cărei baze fuseseră puse încă din educaţia foarte strictă primită în familie.

„ cum poţi trai cu tine însuţi când esti obligat să cioparţesti literatura? Te dedublezi (…)I-am scos din biblioteci pe D.H. Lawrence si Henry Miller (în engleză şi franceză), pe care aveam să-i traduc eu însămi cu brio, cincizeci de ani mai târziu.”
„Da, te dispreţuieşti, dar în acelaşi timp îţi acorzi circumstanţe atenuante. Tăiam sau modificam, parafrazam, edulcoram. Şi eram conştientă că eu, un nimeni, intram cu bocancii in marea literatură.”

Totuşi, în ciuda vremurilor foarte dure, intolerante la adresa libertăţii individuale, ochiurile de evadare din textura cotidianului sunt încă posibile. Tânăra traducătoare, alături de cel ce avea să-i devină soţ si partener de viată pentru mai mult de jumătate de veac, îşi petrece duminicile într-un maraton între concerte la Ateneu, cinematografe şi teatre. Şi desigur cărţi. Iar drumul către o evadare chiar şi fictivă din realitatea lipsită de profunzime sau sens este reinventat la nivel personal.

Acest drum îi aduce în cale atât oameni cu suflete goale, purtători ai dezamăgirilor cât şi oameni cu suflete pereche, a căror sensibilitate a lăsat o amprentă puternică în viaţa Antoanetei Ralian. Din cea de-a doua categorie se numară nume mari ale literaturii universale precum Iris Murdoch şi Saul Bellow cu care traducătoarea a purtat o prietenie de o viaţă concretizată în corpespondenţe voluminoase. Întâmplător sau (cel mai probabil) nu, aceste nume se numără şi printre cele mai mari realizari în materie de traduceri, pentru că, aşa cum însăşi Antoaneta Ralian subliniază, actul de a traduce o operă literară nu se reduce la un proces mecanic ci implică în cel mai profund sens o identificare cu autorul operei traduse.

După cum menţionam mai devreme, detaliile referitoare la meseria de traducător reprezintă cele mai reuşite secvente ale convorbirilor dintre Radu Paraschivescu şi Antoaneta Ralian, secvenţe de dialog purtate de la nivelul unui respect reciproc şi o constiinţa profesională profund asumată.
În opinia Antoanetei Ralian meseria de traducător înseamnă în primul rând har:

„orice meserie îţi cere trei lucruri, dacă nu-ţi baţi joc de ea: talent, energie şi răbdare. Teribil de multă răbdare. Pobabil încă deasupra acestor lucruri se află harul. Cu el trebuia să încep. Am fost de multe ori întrebată care sunt tainele unei traduceri de calitate. Nu există reţetă pentru o traducere bună, după cum nu există reţetă pentru nici o muncă de creaţie. Nu există reţete şi nu există formule. Îţi trebuie în primul rând har, chemare, vocaţie, dragoste de literatură şi un fond cultural. De ultimul e nevoie ca să eviţi gafele care încă se fac, din păcate, destul de frecvent în traducerile noastre (…) traducerea este o muncă de creaţie. Sau dacă vrei de re-creaţie. Şi un demers care cere dăruire nu glumă. Dăruire, sensibilitate, perspicacitate, putere de redare. Aşa că din punctul meu de vedere, e o muncă foarte frumoasă.”

Atunci când acest har nu există iar când meseria de traducător este prost înţeleasă, rezultatele sunt dezastruoase: „ ca în orice meserie, şi aici există chemaţi si nechemaţi (…) pe lângă asta câstiga teren acum convingerea că oricine ştie trei cuvinte englezeşti – iar acum fiecare dintre noi ştie nu trei, ci trei mii- poate să şi traducă. Şi vedeţi câte traduceri greoaie, stângace, lipsite de simţ literar, de flexibilitate şi chiar de acurateţe se inghesuie pe rafturi şi pe piaţa literară.”

Mai interesante sunt însă opiniile doamnei octogenare despre soarta actuală a literaturii. Renumita traducătoare consideră că ne confruntăm în prezent cu o „inflaţie” de cărţi publicate. Afirmaţia se referă în primul rând la calitatea cărţilor publicate şi la calitatea traducerilor folosite. In acelaşi timp însă referirea este şi la o micşorare a păturii celor care încă citesc.

Răspunsul pentru aceste temeri i-l dă Antoanetei Ralian, într-un interviu din 2004, scriitorul Amos Oz:
„Ştii că astăzi există un număr mult mai mare de oameni care citesc decât acum o sută de ani? E drept că, în bună parte, citesc literatură de duzină, citesc cele mai stupide bestselleruri, dar părinţii lor nu citeau decât tabloide şi poate că până la urmă copiii lor vor prefera cărţile bune. Numărul de cărti publicate şi vândute pe glob nu cunoaşte niciun declin (…) va exista mereu un nucleu dur de cititori pasionaţi. Dacă s-ar tăia definitiv electricitatea în România sau în Israel, aceaştia ar citi la lumina opaiţelor sau a ultimei raze de soare. Dacă lectura ar fi interzisă prin lege, ar citi cu ferestrele camuflate şi cu cineva de pază la poartă”.

O veche şi inteligent gândită campanie de mediatizare a Facultăţii de Litere propunea, pe vremuri, ca slogan de promovare „numele mari se scriu cu litere”. Unul dintre numele deja scrise este cel al Antoanetei Ralian, un nume indisolubil legat de numele marilor autorilor traduşi şi un catalizator al pătrunderii literaturii universale în sfera spiritualităţii româneşti. Alte nume aşteaptă să fie scrise. Cu litere.

****************

Un completarea articolului de mai sus, un interviu cu doamna Ralian aici

Pozele sunt preluate din volumul “Toamna decanei- convorbiri cu Antoaneta Ralian” -Radu Paraschivescu – editura Humanitas 2011

Vehiculele se deplasează mai anevoios din cauza suprafeţei îngustate a zonei carosabile. Multe derapeaza sau se împotmolesc. Totuşi principala problemă este alta :” în general stagnările de circulaţie sunt provocate de către vehicule cu tracţiune animală ai căror conducători sunt oameni inferiori şi refractari oricărei ordini. Căruţe supraîncărcate trase de cai slabi şi chinuiţi, ne dau încă un spectacol degradant despre un oraş pretins civilizat ”.

Nici pentru pietoni zilele de ninsoare nu sunt mai uşoare : „ cu toate ordonanţele în vigoare dar fără aplicare de sanctiuni, trotoarele rămân necurătate în mare majoritate. Când se curăta, aceasta ori se face superficial, ori zăpada este strânsă pe bordură, fără a se curăţa rigola spre a asigura scurgerea apei rezultate din topire”.

Chiar şi când proprietarii îşi îndeplinesc datoria de a curăţa trotuarul, aceasta se face ne-coordonat cu eforturile echipelor de deszăpezire:

„Dacă cetăţenii încep a-şi curăţa trotoarele, aceasta se face în cea mai mare parte după ce echipele salubriţătii au ridicat zăpada de pe carosabil, astfel că rareori putem vedea o stradă perfect curăţată.”

Nu există prevederi normative de conformare a acoperişurilor pentru a se evita acumularea şi căderea pe spaţiu pietonal a zăpezii. Nici penalizari nu sunt instituite pentru proprietarii care nu se îngrijesc sa înlăture ţurţurii formaţi şi zăpada de pe acoperiş. În plus „după ce se curăţă trotuarele, încep, foarte puţini de altfel, unii proprietari a arunca zăpadă de pe acoperişuri şi mormanele de zăpada apar iar la rigolă spre disperarea celor de la Salubritate.”
În 1934 autorul articolului la care am facut referire („Zăpada în Bucureşti” – inginer N. Vasilescu-Borcea) schiţa  o serie de măsuri care ar trebui luate pe viitor pentru ca asemenea probleme să nu mai apară în iernile bucureştene.
Prima măsura pe care o vedea era cea de a mări numărul de guri de canalizare în care zăpada să poată fi aruncată. O măsură complementară privea suplimentarea numărului de pluguri de zăpadă (existând posibilitatea de a le produce local după cum subliniază autorul) şi achiziţionarea de noi autocamioane: „ recomandabilă e alegerea unui singur tip de vehicul sau cel mult două, al unei singure fabrici, realizând astfel un preţ mai mic şi uşurinţa în exploatare şi intreţinerea lor.” Autorul insistă pe luarea in calcul şi a situaţiei locale – suplimentarea mâinii de lucru, în situaţia economică a ţării, fiind de multe ori mai oportună decât achiziţionarea unor utilaje care prin costul lor ar împovăra bugetul primăriei. În plus angajarea sezonieră ar fi putut rezolva situaţia celor care pe timp de iarnă se găseau fără loc de muncă.

Însă cea mai importantă măsură pe care d-l inginer N. Vasilescu-Borcea o vedea pentru problemă era o responsabilizare a locuitorilor în a-şi respecta datoriile, respectiv curăţarea trotuarelor din faţa caselor şi a acoperisurilor şi pedepsirea prin amenzi usturătoare a celor care nu respectau regulile. Desigur autorul subliniază că această masură nu poate fi luată şi nu este legitimă atâta timp cât instituţiile publice nu dau un bun exemplu pentru locuitorii oraşului.

În privinţa clădirilor noi autorul menţionează:

„În ultimul timp s-a construit în Bucureşti un număr mare de locuinţe de raport, în centru mai ales, şi nu au toate câte un portar sau îngrijitor însărcinat cu ţinerea curăţeniei a scărilor, curţilor şi trotuarelor. Ar fi necesar ca prefectura Poliţiei să reglementeze aceasta funcţiune de portar, aşa cum este şi în străinătate,făcându-l responsabil de curăţenia curţilor şi trotuarelor, exercitând şi un control al persoanelor ce locuiesc în clădire. Serviciile de Arhitectură sa impună la eliberarea autorizaţiilor constructiilor de raport, de a se prevedea şi locuinţa portarului în planurile prezentate şi masuri de siguranţă contra zăpezii de pe acoperişuri.”
Astăzi desigur lucrurile s-au schimbat iar multe dintre detaliile prezentate în articolul la care m-am referit par desuete. Dâmboviţa a fost sistematizată, oraşul a ajuns (exceptând noile sale periferii) aproape integral asfaltat, mijloacele de transport în cadrul oraşului s-au schimbat. Totuşi iarnă de iarnă aproape, nămeţii din imaginile îngălbenite ale revistei redevin o realitate privită cu resemnare de către autorităţi şi de către locuitorii oraşului.

Noile imobile de raport nu doar nu că nu au respectat direcţia indicată de către inginerul autor al articolului – produsul locuirii în comun oferită de acestea, dublat de distrugerea sistematică a ideii de proprietate au dus la un oraş în care lumea e obişnuită să dea din umeri şi să aştepte. În definitiv zăpada se topeşte mereu.

Aveam în jur de 10 ani atunci când mătuşa mea R. a cumpărat o casă la periferia Giuleştiului. Trebuie sa menţionez că mătuşa mea R. era o fiinţă minunată, uşor încadrabilă în categoria mătuşilor fabuloase ( aşa cum a ales cineva să le denumească) , cu o viaţă de poveste pe care era o plăcere să stai s-o asculti depănând-o, cu urechile ciulite şi cu speranţa că nu vei fi observat că te-ai strecurat la masa adulţilor.
Mătuşa R. luase casa exact la fel cum întâmpinase totul în viaţă – cu umor, fără planuri pe termen lung şi cu o imensă disponibilitate spre schimbare. Iar felul în care reuşea să gestioneze provizoratul din jurul ei, ordonându-l şi  păcălindu-l să devină acasă era miraculos în ochii celor ce aveau şansa să-i fie aproape. Probabil de-asta o iubeam atât de mult.
 

La fel ca mine, şi ca toţi oamenii care o înconjurau şi unchiul meu a subscris dorinţei ei, fără drept de apel, asumându-şi o decizie ce mă îndoiesc că fusese a sa. Casa a fost deci cumpărată şi, an de an, pentru câteva luni de vară, mătuşa mea era disponibilă la noua sa casă de vacanţă din periferia uitată a Bucureştiului.
Casa i s-a supus docilă, transformându-se într-o oglindă plină de bunavoinţă a felului ei expansiv şi excentric de a-şi trăi viaţa. Camerele goale s-au umplut de soare iar curtea a înflorit binevoitoare, indiferentă şi indulgentă la nepriceperea mătuşii mele într-ale grădinăritului.
 

Caisele creşteau la dimensiuni miraculoase parcă special pentru dulceaţa pe care ea o pregătea la început de toamnă. Şi cred ca doar dragul pe care îl aveam faţă de ea şi energia pe care o punea la bătaie erau cele ce făceau dulceaţa să fie atât de bună. Spun asta pentru că mătuşa R. era departe de tiparul bunicuţei gospodine iar spiritul practic o ocolea în general cu destul de multă precizie. Dacă ne făcea prăjituri sau dulceată o făcea de drag şi nu din pricepere sau obişnuinţă. Călătoriile şi lumea largă erau adevarata ei pricepere iar fiecare casă în care poposea devenea instant o ambasadă către care trimitea periodic ştiri de departe lăsând iluzia că n-a plecat niciodată.  De aceea casa proaspat achizitionata ar fi trebuit să aştepte o eternitate plus sau chiar n-ar fi fost în veci construită dacă ar fi aşteptat iniţiativa antreprenorială a mătuşii mele.
 

Iar când mi-o imaginez tânără, cu  zâmbetul şi privirea de o siguranţă de sine de-a dreptul intimidantă (şi sunt sigură că aşa era) înţeleg perfect de ce ea n-ar fi planificat niciodată o viată aşezată, zidita cărămidă cu cărămidă, cu paşi mici chibzuiţi. Şi-a luat însă revanşa rând pe rând pentru toate obiectivele ratate pe traiectorie, ratate nu din lipsă de curaj sau iniţiativă ci dintr-o nepăsare de o aroganţă adorabilă. Iar casa bătrâneţii linistite a asteptat-o bine pregatită până când mătuşa mea s-a decis că a venit timpul şi pentru această încercare.
 

Nici azi nu ştiu ce anume făcea casa respectivă atât de plăcuta locuirii. O cumparase total golită de mobilă şi într-o stare de degradare ce necesita laborioase lucrări de reparaţii şi întreţinere. Aproape goală a rămas şi după ce a intrat sub stăpânirea mătuşii mele. Sunt puţine lucruri de care îmi aduc aminte că existau in casă. O măsută de telefon în dreptul unui geam îngust şi înalt pe care stătea veşnic acelaşi volum din Jane Austen – probabil  „Emma”. Un ceas de perete la care n-am verificat niciodată ora. Un dulăpior din lemn nelăcuit plin de borcane mici de dulceaţă. Masa veşnic plină de prăjituri cu vişine bine pudrate cu zahăr.
 

În rest camerele proaspăt vopsite în alb şi geamurile lor mari cu tâmplărie din lemn prin care se înrămau imagini secvenţiale ale vegetaţiei din curte. Treptele de piatră de la intrare pe care am citit „Oraşul cu salcâmi”. Piviniţa în care m-am refugiat din cauza căldurii în câteva după-amieze de vară cu alt roman de Mihail Sebastian.
 

Curtea degajând răcoare sub furtunul cu apă rece cu care uda dalajul de piatră, seara, unchiul meu. Noi privind prin ochelari speciali eclipsa de soare într-o zi de vară. Drumul neasfaltat şi plin de praf pe care am pornit în căutarea liniei de tramvai ce ne-ar fi dus spre centru şi căsuţele scunde din jur. Serile în zgomot de greieri petrecute în grădina fabuloasă din spatele casei. Probabil toate la un loc dădeau viaţă casei şi se depuneau grele in camere, construind încet un acasă ce n-avea nevoie de alte decoruri sau completari.
 

Experimentul mătuşii mele de a cuceri vechea casă a durat prea puţin cât să nu ne fie nespus de dor de ea atunci când a plecat, dar suficient de mult cât sa ne demonstreze că şi acest tip de viaţă, cuminte şi aşezată ar fi putut fi asediat şi cucerit de ea dacă doar şi-ar fi dorit vreodată acest lucru. Ceea ce desigur nu s-a întamplat. A fost probabil ultima redută cucerită şi simultan ultima ei demonstratie de independentă încăpăţânare.
 

Sunt convinsă că atunci când a vândut casa, toată lumina aurie în care se scălda casa şi toată vraja grădinii a plecat odată cu ea deşi mătuşa mea fusese doar o prezenţă accidentală în viaţa casei, nicidecum cea care o construise.
 

Când se întamplă să mă gandesc la ea mereu îmi amintesc grădina în deal cu prunii umbroşi scăldată în soarele amurgului în care fluturii aduceau cu zbaterea aripilor lor încet înserarea. În linistea de început de lume patriarhală a mahalalei bucureştene, poveştile mătuşii mele despre tinereţea ei interbelică prindeau contururi şi substanţă pentru a se risipi la sfârşit în râsetele ce-i însoţiseră toată viaţa.
 

Pentru mine anul acesta a fost anul aducerilor aminte. Aducerile aminte au început cu plimbările din zona Berzei Buzeşti aflată la început de ianuarie în plin cataclism ignorat şi neînregistrat de actualităţile zilei. Lunile de început ale anului m-au găsit  prin camere părăsite ale caselor în prag de demolare, cu privirea atentă la detaliile ce urmau sa fie şterse, detalii ce deja nu mai sunt. Acum toate încăperile fotografiate de mine nu mai există, în urma lor nu mai sunt decat suprafeţe nivelate de pietriş, pământ şi desigur borduri.

Țin minte zilele reci şi soarele pieziş de iarnă căzând pe fatade ce-şi trăiau ultimele zile. La fel cum ţin minte noaptea în care am urmărit demolarea cinematografului Feroviar şi a hotelului Marna prin obiectivul aparatului, alături de câţiva fotografi de ocazie- uimiţi şi ei de absudul momentului. În faţa abuzurilor sistemului singura soluţie pe care am găsit-o a fost imaginaţia, iar cu ajutorul ei am reconstituit planurile uneia dintre clădirile demolate. Şansa a făcut ca o fosta locatară să mă ajute în demersul meu cu câteva poveşti care altfel s-ar fi pierdut şi ar fi rămas necunoscute pentru lume. Despre demolările din Berzei-Buzeşti n-am reusit sa-mi formulez nişte concluzii, am rămas însă în căutarea lor.

Întreaga metamorfoză a oraşului, desfăşurată sub auspiciile unei nepăsări totale m-a pus pe gânduri şi mi-a dat un profund sentiment de înstrăinare. Am simtit un dor de „acasă”, dor care m-a provocat să-mi clarific în scris poziţia faţă de oraşul meu adoptiv şi să-mi definesc „acasă”. Am privit prin lentilele unei ierni cenuşii Bucureştiul şi i-am schiţat o latură subiectivă privind oamenii ce-l locuiesc.

Pornind de la ideea că evoluţia oraşului depinde  de oamenii care trăiesc în el am pus în balanţă şansele oferite de societate comparativ cu cele oferite de familie în privinţa accesului la educaţie. Aşa s-a născut un articol în care am surprins câteva ipostaze ale copilăriei aşa cum am avut ocazia să le observ în jurul meu. Tot despre ideea de trecere şi maturizare, opţiuni de viaţa şi şansă, privite dintr-un unghi (foarte) personal a fost vorba şi într-un articol în care am imaginat o paralelă între două dintre filmele mele de suflet.

 După o iarnă grea a urmat o primăvară amnezica în care am continuat să caut fragmente de trecut. Le-am găsit la târgul anticarilor din Obor printre câteva cărţi poştale vechi. Una dintre ele oferea spre vânzare o casă bătrânească la o veche perifierie a oraşului. Un alt mănunchi de cărţi poştale mă trimiteau in Ploieşti în căutarea unei Stelle demult disparute, o Stella (pe atunci) tânără, plină de viaţă şi ambiţii- având prieteni şi familie în jur gata să o susţină în orice ar întreprinde. Am plecat avidă de trecut către Ploieşti dar n-am mai găsit nimic altceva decât uitare la adresa trecută în cărţile poştale.

 Aceeaşi uitare pe care am găsit-o, câteva luni mai târziu, printre statui de piatră în cimitirul Bellu, cu ocazia nopţii muzeelor. Despre umbrele celor ce au fost am aflat mai multe din volumul scris de sir Sacheverell Sitwell, „Călătorie in România”. Prin rândurile călătorului englez, zidurile clădirilor vechi s-au ridicat la loc cărămida imaginară peste cărămida imaginară iar vechile grădini bucureştene şi-au recâştigat locul sub clădiri înalte de sticlă, oportunist construite în vremuri de tranziţie . Chipurile celor ce au fost, locuitori de la sate  sau mici meseriaşi veniti la oraş, au prins viaţă în portrete expresive şi nuanţate.

 Astăzi istoria i-a nivelat pe mulţi dintre ei la un numitor comun ce exclude diferenţele specifice. Iar sărăcia arata probabil mult mai dramatic. Am prezentat-o aşa cum am găsit-o într-o zi de căldură prafuită bucureşteană în articolul „Feţele sărăciei”.

Într-o vară parcă eternă în soarele ei orbitor , pe drumuri pustii din ţară,  am găsit în Coşteiu  cărămizile din care se ridicau zidurile vechilor clădiri. În faţa vechii fabrici din Margina am găsit frumoasele ţigle Bohn-Muschong şi istoria unui loc părăsit şi lăsat în paragină.

Am găsit însă şi locuri norocoase cu proprietari suficient de sufletişti si plini de imaginaţie încât să le transforme în porturi deschise şi oraşe parfumate de vanilie.

 Toamna s-a insinuat încet cu aduceri aminte, reîntâlniri şi noi proiecte. Amintiri şi gânduri vechi  s-au reunit într-un post dedicat celui mai frumos anotimp al oraşului. Şi era natural să mă refer din nou la Bucureşti în luna in care am sărbătorit 2 ani de la începutul proiectului „Bucureştii vechi şi noi”. Invitaţiei de redescoperire a oraşului lansată cu această ocazie i s-a alăturat invitaţia adusă de Andrei Popescu, odată cu noul său proiect – „plimbări urbane”.

Pe aceeaşi linie se înscrie şi ultimul post din acest an –  „despre arhitectură – Gheorghe Simotta” în care am pus în lumină câteva aspecte legate de profesia de arhitect la început de secol XX. Timpurile s-au schimbat dar anumite realităţi şi probleme rămân şi azi constante. În funcţie de felul în care alegem să răspundem la ele, oraşul va avea (sau nu) şanse să crească în ceea ce are mai frumos de oferit.

Aş minti dacă aş afirma că în căutarile anului acesta am gasit răspunsurile pe care le căutam. Tot ceea ce am găsit au fost chei catre noi uşi închise iar cu fiecare cheie găsita numărul de întrebări a crescut progresiv. Nu ştiu ce va aduce noul an pentru „puncte de fugă”, ceea ce ştiu însă sigur este că îmi voi păstra curiozitatea de a căuta chei şi uşi noi de deschis. Şi sper că poveştile găsite pe parcursul drumului meu să ajungă la alte persoane la fel de curioase ca şi mine, înarmate cu suficientă răbdare pentru a vedea linia imaginară care le uneşte.

Nu ştiu în ce măsură cărţile achizitionate de băiat îl vor ajuta dându-i răspunsurile dorite, totuşi nu pot să nu remarc valabilitatea întrebării lui. Sunt meserii, iar cea de arhitect este doar una dintre ele, pentru care niciuna dintre materiile predate în cursul liceului nu oferă o fereastră către domeniul profesiei viitoare. Recursul se face în aceste cazuri la eforturi individuale şi norocul unor întâlniri providenţiale cu persoanele potrivite.

De un real ajutor sunt în acest sens volume precum cel editat de editura Simetria şi dedicat arhitectului Gheorghe Simotta. Volumul a fost editat în 2003 cu un tiraj modest ( 1000 exemplare) cu prilejul deschiderii expozitiei închinate lucrărilor de arhitectură şi desen ale arhitectului Simotta. El reuneşte o serie de texte printre care unul scris de arhitect in 1965 ca răspuns la invitaţia lansată de Institutului de Istorie a Artei de a-şi întocmi memoriile de activitate profesională. Impreună cu notele şi textele adăugate, cât şi anexele cu ilustraţii, volumul oferă o viziune complexă şi completă asupra unei profesii şi a modului în care ea era practicată la început de secol XX.

Alegerea meseriei

Revenind la problema deciziei asupra meseriei (şi carierei viitoare) la care mă refeream în rândurile de mai sus, în cazul arhitectului Simotta orientarea către arhitectură s-a produs în urma întâlnirii cu maestrul G. Mirea , director al Şcolii de Belle Arte, căruia îi prezintă o serie de desene în tuş. Sfatul maestrului este să se îndrepte către gravură, însă, nestăpânind această tehnică Simotta se prezintă la examenul de admitere la Şcoala Superioară de Arhitectură.

Oscilaţiile legate de vocatia sa reala îl urmaresc de-a lungul vieţii. Astfel şi după absolvirea Şcolii Superioare de Arhitectură activitatea sa se concentrează asupra desenului şi acuarelei participând cu lucrările sale la o serie de expoziţii. Simotta priveşte desenul şi acuarela ca fiind două discipline în legătură directă cu arhitectura cu menţiunea însă că „ desenul are în arhitectură mari exigenţe faţă de contur şi relief, precum şi nevoie de o clară viziune în spaţiu a construcţiei proiectate”.

(lucrări puse la licitaţie aici)

Mai tarziu, practica profesională îl face să cunoască îndeaproape tehnica meşterilor sculptori în lemn, domeniu ce îi trezeşte admiraţia: „Sculptura în lemn a avut şi ea meşteri care au cinstit-o (…) daca i-aş fi cunoscut la timp, m-aş fi îndreptat către această meserie”.

Formare profesională
În plus fată de desen şi pictură un rol esential în formarea profesională ca arhitect l-au jucat excursiile şi călătoriile de studii. Simotta participă la călătorii de studiu atât în ţară ( vizitând alături de un grup condus de E. Pangrati mănăstirile din nordul Moldovei) cât şi înafara ţării, în ţări precum Italia, Franţa, Grecia, Turcia, Germania, alese pentru vestitul lor patrimoniu artistic.
„cercetând şi desenând monumentul la faţa locului, descifrezi atâtea probleme de construcţie, iar imaginea lui rămâne imprimată pentru totdeauna (…) studierea monumentelor mai de seamă din ţările mai sus mentionate şi a vechilor monumente de arhitectură romanească, cum şi noul curent trasat de unii dintre înaintaşii nostri mi-au fixat drumul pe care aveam sa-l urmez”

Meseria de arhitect în perioada de criză economică

Iar drumul nu era nici atunci, cum nu este nici acum dealtfel, deloc usor. Perioada dintre cele două războaie mondiale nu este o perioadă bună pentru arhitecţi, construcţiile care se proiectează şi execută sunt puţine chiar şi în contextul unui număr de arhitecţi mult mai restrâns decât astăzi.
„situaţia în Bucureşti era dintre cele mai rele. Nu erau cereri şi nici posibilităţi de construire, nu existau materiale, iar parte din meseriaşi nu s-au mai întors din război.”
La nivelul Bucureştiului există aproximativ 30-40 de arhitecţi liber profesionişti, restul fiind încadraţi în serviciile statului.

„ Lucrările fiind puţine (…) au căutat un adăpost sigur: s-au încadrat în instituţii de stat, în serviciile de arhitectură care chiar pe atunci se organizau. Puţini am mers pe drumul greu al profesiei libere. A trăi numai din munca de la planşetă, fără continuitate din lipsă de comenzi, cu ani de criza, când arhitecţii se concurau până la cea mai scăzută limită a retribuţiei muncii lor, nu era o problemă uşoară”.
Tocmai din cauza acestor greutati compromisurile sunt o necesitate iar Simotta pentru o lungă perioadă de timp îşi limitează activitatea la lucrări de grafică.
Începând cu anii 20, din cauza lipsei acute de locuinţe cât şi datorită unor noi prevederi legislative, construcţia de locuinţe demarează timid. Principalele probleme sunt însă „ terenuri reduse şi neregulate, programe încărcate, greu de încadrat, devize sub costul normal, concurenţă mare. La acestea se adaugă numărul mare al proprietarilor care scoteau procentul cuvenit pentru munca de creaţie şi de elaborare a proiectului ca pe un impozit forţat. Consultau şi culegeau schiţe de la mai multi arhitecţi şi, pentru o mică sumă, găseau unii care să le combine, angajându-se şi cu obtinerea autorizaţiilor necesare”.

Deşi există onorarii minime prevăzute prin normele Colegiului Arhitecţilor acestea nu se respectă.
Fiscalitatea este mare iar legi care să protejeze drepturile de autor in cazurile proiectelor de arhitectură nu exista. Din acest motiv cheltuielile fixe pentru întreţinerea unui birou de arhitectură sunt copleşitoare iar situaţii în care clienţii se folosesc de proiecte fără a le plăti sunt frecvente. Procesele treneaza dând prea rar câştig de cauză arhitectului.

Proiecte în vremuri de criză

Principalele proiecte executate în această perioadă la nivel de capitală şi ţară sunt cele de locuinţe individuale şi colective. Proiectele sunt făcute în pripă şi deseori după ”schiţe sumare” din cauza termenelor exagerat de scurte stabilite de beneficiar. Condiţionările stilistice impuse de beneficiar şi felul în care arhitectul ajunge la un compromis cu ele sunt (ca şi acum) piatra de încercare a arhitecturii de bună calitate:
„ Arhitectura, această artă creativă, deschide orizonturi dar, ca să te realizezi, cere multe condiţii şi în primul rand, un mediu înţelegător. Nu se putea impune arhitectura ca artă cu lucrări comandate după capriciul cucoanelor”.
Negocierea stilisticii arhitecturale se face mereu de pe poziţia inegală dintre proiectant şi client cauzată de o concurentă acerbă în domeniul proiectării de arhitectură:
„au fost cazuri când proprietare ingenue impuneau arhitecţilor faţade în stil modern sau florentin, iar dacă unii refuzau, alţii se ofereau sa le satisfacă pretenţiile”

Şcoala nationala de arhitectură versus şcoli europene de arhitectura la început de secol XX
Perioada de început de secol XX este marcată de influenţa şcolii franceze- şcoala de arte frumoase din Paris. Motivul era şi faptul că cea mai mare parte a corpului profesoral al şcolii romaneştii fusese format în cadrul şcolii franceze, o instituţie ilustră în care puţini îşi puteau perimite (financiar) să se încadreze. Orgoliile au dus la situaţia tensionată de scindare a Societăţii Arhitecţilor Români în două, funcţie de tipul de şcoală absolvită (autohtonă sau straină).
Totuşi , judecând din experienţa sa, Simotta consideră că aportul personal adus de tinerii arhitecţi a fost deseori mai relevant în aptitudinile profesionale dezvoltate decât şcoala urmată, naţională sau franceză, concluzia fiind că:
„aceasta confirmă faptul că şcolile de arhitectură dau îndrumări şi se straduiesc să dezvolte la cei ce le urmează spiritul creator. Apoi, pe bază de studii individuale continue şi practică profesională, urmează ca ei să-şi completeze personalitatea, tinzând spre desavârşire”.
Destinele profesionale erau însă influenţate în mare măsură şi de situatiile personale :
„Apoi, cei formaţi în medii occidentale îşi atribuiau merite deosebite şi pretenţii deosebite într-unele cazuri. Marea majoritate a lor, însă, erau feciorii unor oameni cu bună stare materială. Inapoiaţi în ţară, găseau sprijin în practica profesională graţie legaturilor de familie cu cei de la conducere. Cei din Bucureşti, multi dintre ei veniţi din oraşe de provincie sau chiar de mai departe, cu posibilităti materiale reduse, fără sprijin într-un mediu în care nepotismul domnea, au păşit în viaţă mai modeşti, mai timizi, dar cu tenacitate şi hotărâre.”

În loc de concluzii

Astăzi multe dintre clădirile construite în perioada respectivă , cele care au rezistat transformărilor oraşului, sunt privite cu consideraţie – chiar şi vilelele cu influenţe florentine construite după „gustul cucoanelor”. Numele de arhitecţi cunoscuţi (de o parte extrem de mică a locuitorilor capitalei) aparţinând perioadei respective reprezintă o fracţiune foarte mică din suma celor care au activat în acei ani şi îi aduce la numitor comun pe cei şcoliţi în străinătate cu cei tributari şcolii autohtone.
În arhive inaccesibile publicului sunt păstrate proiectele unora dintre clădirile existente, multe din schitele de proiecte nerealizate fiind iremediabil pierdute.
Dincolo de schimbari inerente aduse de trecerea timpului, multe dintre observaţiile lui Simotta sunt de actualitate şi astăzi când criza extinsă în domeniul construcţiilor ne-a adus într-o situaţie similară. De aceea lectura notiţelor sale este o lectură foarte utilă pentru cei aflaţi în pragul unei decizii. Cu ceva umor, lectura nu-i va face să se răzgândească ci doar sa aleagă în cunoştinţă de cauză.

Curtea împrejmuită avea în apropierea intrării un pavilion construit mai recent şi urmele unui vechi cântar industrial.

De aproape clădirea câştiga în masivitate. Corpul principal, singurul vizibil dinspre drum, avea pereţi de zidărie şi regim de înălţime P+3, respectiv P+4 pe tronsonul de capăt. Pe lungimea acestui tronson faţada avea  goluri false de fereastră, ce respectau profilul şi ritmul golurilor de faţadă şi puteau indica prezenţa unor funcţiuni de tipul depozitării în spaţiile corespunzătoare. Având în vedere arhitectura clădirii, aceasta se încadrează în fondul de clădiri cu funcţiune industrială construite la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX.

Mergând în adâncimea parcelei se observa perpendicular pe acest corp principal (şi aliniat cu faţada sa laterală) un corp secundar ce făcea legătura cu o clădire construită mai recent (probabil în aceeasi perioadă ca şi pavilionul din zona de acces).

Modificările practicate de-a lungul timpului asupra acestui corp sunt evidente judecând după urmele rămase pe peretele corpului principal pe care se face alipirea-  în trecut au existat doua etaje suplimentare faţa de prezent. În urma demolării, pentru acoperirea clădirii învelitoarea a fost improvizată din carton asfaltat. Cred că demolarea respectivelor niveluri ale clădirii se putea datora unor modificari de flux tehnologic simultane completării ansamblului cu noul corp.

Revenind pe drumul pietruit am putut observa o cărare îngustă pornind de lângă curtea fabricii. Retrase faţă de aceasta şi ascunse de vegetatie au apărut două clădiri cu regim mic de înălţime. Doar una dintre ele părea locuită, cealaltă aflându-se într-un stadiu de degradare avansată.

Am mers în lungul cărării ce taia iarba înaltă şi am lasat în urma cele două clădiri şi curtea fabricii. Peste doar cativa paşi, perspectiva s-a deschis larg către câmpia dogorită de soare.In depărtare am zărit siluetele altor vechi construcţii .

Când ne-am apropiat, am putut observa o frumoasă casă ţărănească păstrată într-o stare uimitor de bună în ciuda faptului că nu mai părea folosită de mult timp. Am privit cu atenţie şi admirat în special lucrătura pridvorului din lemn şi detaliile de tâmplărie . Judecând după tâmplăria de faţadă ( suprafaţa mare a vitrajelor) îmi imaginez  că această construcţie avea funcţie administrativă, ea funcţionând în legătură vechea fabrică.

În imediata ei apropiere se vedeau o serie de alte clădiri anexa grupate într-o incintă, unele aflate într-un stadiu avansat de degradare (şarpanta parţial surpată, tâmplăria cu ochiuri lipsă, zidăria cu tencuială cazută şi degradată de intemperii).

Am avut surpriza să zăresc în spatele incintei acesteia din nou castelul cu aspect romantic văzut iniţial doar din drumul principal ce ducea către port. Construcţia se vedea şi de aici secvential din cauza vegetaţiei, ceea ce nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de o perspectivă frumoasă către un acces lateral. Deasupra peronului de acces se vedea o terasă acoperită, susţinută de niste coloane masive şi greoaie ce generau o imagine inedită.

Am căutat să aflu cât mai mult despre istoria locului cât si despre proprietarul actual – am aflat astfel că vechea fabrică este legendara moară fondată de boierul Barbu Drugă iar castelul romantic din apropierea morii fusese conacul familiei. Deschiderea portului la Dunăre în localitatea Cetate pentru comertul cu cereale (port prezentat in articolul anterior) a fost strans legată de construcţia morii de către Barbu Drugă. Conacul a fost construit in 1875, ulterior acestei date a suferit o serie de intervenţii care au  dus la imaginea sa actuală.Câteva fotografii de epoca dau o idee despre viaţa care a avut loc la castel pe vremuri şi despre oamenii care l-au locuit.

(pozele de arhivă au fost preluate de pe www.casamea.ro )

Destinul acestei proprietăţi a fost similar multor altora din aceeaşi perioadă ( vezi articolul despre fabrica de cărămida Bohn Muschong şi fabrica de oţet de la Margina) – ca şi restul, şi proprietatea de la Cetate a fost naţionalizată în cadrul regimului comunist. Probabil după 1989, productia a fost oprită fie ca urmare a gestiunii proaste fie în contextul statutului incert al ansamblului de clădiri (lungile demersuri de retrocedare) .

In prezent frumosul castel a reajuns în urma proceselor de retrocedare înapoi la urmasi ai familiei vechilor proprietari. Conform articolului de aici castelul este astăzi în proprietatea doamnei Joana Grevers care s-a ocupat de restaurarea interiorului castelului şi de transformarea sa intr-un centru cultural, casă de creaţie pe timp de vara (aici alt articol în acest sens).

Sper ca aceeaşi generozitate care a dat o nouă viaţa ( şi funcţiune) castelului se va resfrânge în timp şi asupra ansamblului morii şi cu ajutorul unei echipe de specialişti şi unui proiect bine gândit vor gasi o cale spre a folosi toate aceste spaţii azi regretabil irosite.

Ansamblul port Cetate si castelul Cetate se impun între timp ca un pol cultural ce redă către lume niste spatii pentru mult timp pierdute.

Nota:

Găsiţi aici o frumoasă broşură de prezentare pentru workshop-ul Cetate- Atelier la Dunăre III ce a avut loc in luna august 2010 la conacul Barbu Drugă.

Cum în prima zi în care am traversat localitatea nu avusesem timp de opriri, ne-am întors a doua zi, cu scopul de a vedea portul la Dunăre. Totuşi , şi fara existenţa acestuia, satul putea trezi interesul vizitatorului întamplător, prin câteva vechi clădiri aşezate şi trainice, a căror masivitate şi aspect general contrasta violent cu aspectul general al localitatii.

Am coborât drumul îngust şi abrupt ce conducea către port ; privind în urmă, perspectiva era cel putin pitorească, prin prezenţa câtorva constructii prea putin vizibile de la nivelul străzii principale. În mod special atrăgea atenţia ruina unei case din care nu mai rămăseseră decât zidurile perimetrale goale de tâmplarie.

Mai la vale,  vegetaţia ce mărginea drumul s-a întrerupt brusc, în dreptul unei porţi mari de fier forjat. Ne-am oprit; înăuntru la o distanţă mare şi ascunsă de vegetaţie se vedea o clădire cu arhitectură de inspiraţie romantică. În masura în care volumul său se putea citi, părea sa aibă o compoziţie simetrică, un turn central cu foişor şi două terase laterale. Despre această clădire va fi vorba în următorul articol însă.

Drumul a continuat şerpuit, printre ierburi înalte şi o faşie îngustă de pădure, către vechiul port Cetate. Istoria acestuia începe în jurul anului 1880, când funcţiona ca port agrar. Conform informaţiilor de aici, în 1945 portul a fost închis şi transformat în pichet de grăniceri. După 1989 povestea sa părea să-şi fi găsit un sfârşit în ruinele vechilor clădiri. Totuşi, o noua viată a renăscut, odată ce portul a trecut în proprietate privată şi cineva a avut curajul şi imaginaţia să-şi transpună visele în fapte:

”Daţi-mi mie pe mînă un ziar de provincie

şi-o baracă de scînduri cu o firmă soioasă

şi-n trei zile oraşele vor duhni a vanilie

şi a porturi deschise”

        Mircea Dinescu, ‘Ei?!’ (Exil pe-o boaba de piper  1983)

Şi, de atunci începând, portul s-a deschis către cultură şi artă, găzduind an de an ateliere de creaţie şi evenimente culturale. Începand cu anul 2010 portul cultural Cetate găzduieşte  festivalul degustătorilor de film,vin şi artă culinară.

Geneza acestei intiaţive – un alt vis şi-un gând frumos de recuperare culturală:

„Deşi românii au cea mai mare halcă de Dunăre din Europa, noi abia buchisim pe manualul de folosinţă al acestui fluviu, aşa că, prin inaugurarea “Festivalului degustătorilor de Film, Vin şi Artă culinară”, încercăm să-i aducem un omagiu tardiv pentru răbdarea pe care a avut-o cu noi, îngăduindu-ne pe malurile sale (…) Redescoperirea Balcanilor prin film, prin vin şi prin mireasma bucatelor tradiţionale ne va ajuta să ne redescoperim pe noi înşine.” M. Dinescu

Când am ajuns vara aceasta la portul Cetate, lucrările de reabilitare a clădirilor din ansablu erau în toi ; totuşi, toate intervenţiile făcute fiind extrem de discrete şi de bun gust. S-a păstrat tamplăria de lemn originală la toate corpurile de clădire (sau a fost înlocuită cu elemente similare), iar refacerea învelitorilor s-a făcut respectând aspectul iniţial al clădirilor.

Tot ansamblul se compune dintr-o serie de pavilioane, cu o arhitectură specifică tuturor clădirilor de uz industrial, construite la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. În plus faţă de aceste pavilioane, mai există două clădiri, a căror funcţiune a fost probabil în trecut administrativă, ele având prin tratarea faţadelor şi regimul de înălţime un grad sporit de reprezentativitate.

Clădirea principală, a cărei funcţiune actuală este probabil de  locuire, are influenţe brâncoveneşti  ( ce se citesc în special la cele două foişoare de la nivelul superior).

Clădirea secundară, a cărei mansardare era în curs de execuţie, are o compoziţie simetrică – perfect axial, la nivelul parterului, se observă o loggie – la nivelul mansardei acestei loggii îi corespunde un foişor inchis . Şi aici se observă felul în care intervenţia asupra corpului vechi este făcută în spiritul şi cu respectul arhitecturii vechi a clădirii.

Dintre noile intervenţii arhitecturale aduse în ansamblu, se numără o terasă alăturată pavilionului gării fluviale şi un pavilion pe structură uşoară metalică poziţionat lângă acesta. Toate contribuie în mod fericit la întregirea ansamblului în noua sa funcţiune – port cultural.

Tot în categoria intervenţii intră şi amplasare unei colecţii impresionante de lucrări de artă, pe toată faşia dintre clădiri şi faleză. Cea mai mare parte a acestor lucrări au fost realizate, după cum am aflat, în cadrul unor workshop-uri culturale desfăşurate chiar la Cetate.

Acesta este parcul Îngerilor imaginat de Mircea Dinescu:

‘Am făcut parcul ca să polemizez cu Dracula Parc. În ţara asta nu o fi fost numai dracul jupan, măcar pe la malul Dunării o fi trecut şi vreun înger, iar brandul de ţară e mai bine să fie cu îngeri’

Punctul final al călătoriei în portul cultural este imaginara poartă din pozele de mai jos. Nu este nici o exagerare în aripile ce însoţesc poarta , raiul pare nu doar posibil, ci iminent, în uitatul colţ de lume în care armonia a fost restabilită pe vechile ruine. Şi aşa cum arta a fost cea care a dat o a doua viaţa locului, recreându-l în fond şi esenţă, tot ea este şi cea care deschide măcar simbolic, uşa pe care fiecare ar trebui sa o poarte cu sine. Este placut să ştii că, şi dacă nu reuşeşti să o găseşti în tine, ea există deja, larg deschisă de cel care a avut viziunea şi intuiţia să-i imagineze şi inventeze existenţa.

‘… era pe la asfinţit şi vreo şapte cai apăruseră chiar în faţa casei şi părea că s-au oprit să se uite la îngerii sculptaţi pe malul apei. M-am gândit atunci că uite, caii se mai opresc să se uite la îngeri, dar oamenii nu. Şi mi-am zis că asta vreau să fac aici: să-i conving pe oameni să se mai uite puţin şi la îngeri.”

Mircea Dinescu

Nota: mai multe detalii despre proiectul “Înger Parc” -aici

Ziua mea preferată din săptămână e vineri seara. Perioada mea preferată din an este o săptămână de toamnă greu de fixat ca perioadă exactă. Este săptămâna ce precede deschiderea oficială a sezonului de gripă, guturai şi vin fiert cu scorţişoară.

De cele mai multe ori, în Bucureşti, ea coincide cu ultima săptămână de plimbări în sandale. Săptămâna aurie a oraşului în care şuviţele de lumină se multiplică repetat imprimându-se pe frunze.

Timpul pare bătrân şi oraşul pustiu în cele câteva zile de căldură obosită în care anotimpurile se scurg unul în altul. Dimineaţa are lumina piezişă şi umbrele lungi. Amiaza oglindeşte străzile în lumina orbitoare tăiată în felii precise de fronturile de clădiri. Seara cade mereu grea, cu satisfacţia lucrului împlinit deşirându-se în contururi imprecise gonite de frunze. Iar odată cu ultima frunză cazută toamna a intrat în zodia ei rece şi neprietenoasă.

Toamna, ca şi restul anotimpurilor, este însă inşelătoare în Braşov. Aici anotimpurile pot dura zile şi par mereu compromisuri temporare în războiul dintre anotimpuri şi clădirile vechiului oraş. Geografii efemere se traseaza toamna, bine delimitate de mirosul de struguri. Nu-i greu să deosebeşti felurile de struguri şi să le intuieşti gustul după miros. Timpul se măsoară în intervalul dintre două castane căzute iar cojile verzi de castane stau împrăştiate pe trotuar. Frunzele uscate sunt strânse gospodăreşte la colţuri de stradă iar curţile miros a iarbă umedă şi vinete coapte. Toamna se consumă încet în spatele porţilor de lemn, dincolo de jaluzele grele şi perdele groase.

Fiecare poartă ascunde o altă toamnă.  Cunosc însă o poartă în spatele căreia stau închise  alături de multe amintiri ziduri vechi şi multe frunze uscate. Este aceeaşi poartă în spatele căreia desenam şotroane şi oameni coloraţi de creta acum foarte mult timp. Nu-i greu sa închid ochii şi să am simultan toate vârstele de până acum, să umplu gradina fermecată de toate glasurile ce au traversat-o şi de toţi paşii ce au fixat-o în amintire. Aici pot fi mica sau mare la distanţă de câteva secunde, asemeni Alicei. Şi tot asemeni ei sunt în căutare de chei şi locuri. Dar oricâte chei aş pierde, păstrez mereu fotografia umbrelor lor.