Aveam în jur de 10 ani atunci când mătuşa mea R. a cumpărat o casă la periferia Giuleştiului. Trebuie sa menţionez că mătuşa mea R. era o fiinţă minunată, uşor încadrabilă în categoria mătuşilor fabuloase ( aşa cum a ales cineva să le denumească) , cu o viaţă de poveste pe care era o plăcere să stai s-o asculti depănând-o, cu urechile ciulite şi cu speranţa că nu vei fi observat că te-ai strecurat la masa adulţilor.
Mătuşa R. luase casa exact la fel cum întâmpinase totul în viaţă – cu umor, fără planuri pe termen lung şi cu o imensă disponibilitate spre schimbare. Iar felul în care reuşea să gestioneze provizoratul din jurul ei, ordonându-l şi  păcălindu-l să devină acasă era miraculos în ochii celor ce aveau şansa să-i fie aproape. Probabil de-asta o iubeam atât de mult.
 

La fel ca mine, şi ca toţi oamenii care o înconjurau şi unchiul meu a subscris dorinţei ei, fără drept de apel, asumându-şi o decizie ce mă îndoiesc că fusese a sa. Casa a fost deci cumpărată şi, an de an, pentru câteva luni de vară, mătuşa mea era disponibilă la noua sa casă de vacanţă din periferia uitată a Bucureştiului.
Casa i s-a supus docilă, transformându-se într-o oglindă plină de bunavoinţă a felului ei expansiv şi excentric de a-şi trăi viaţa. Camerele goale s-au umplut de soare iar curtea a înflorit binevoitoare, indiferentă şi indulgentă la nepriceperea mătuşii mele într-ale grădinăritului.
 

Caisele creşteau la dimensiuni miraculoase parcă special pentru dulceaţa pe care ea o pregătea la început de toamnă. Şi cred ca doar dragul pe care îl aveam faţă de ea şi energia pe care o punea la bătaie erau cele ce făceau dulceaţa să fie atât de bună. Spun asta pentru că mătuşa R. era departe de tiparul bunicuţei gospodine iar spiritul practic o ocolea în general cu destul de multă precizie. Dacă ne făcea prăjituri sau dulceată o făcea de drag şi nu din pricepere sau obişnuinţă. Călătoriile şi lumea largă erau adevarata ei pricepere iar fiecare casă în care poposea devenea instant o ambasadă către care trimitea periodic ştiri de departe lăsând iluzia că n-a plecat niciodată.  De aceea casa proaspat achizitionata ar fi trebuit să aştepte o eternitate plus sau chiar n-ar fi fost în veci construită dacă ar fi aşteptat iniţiativa antreprenorială a mătuşii mele.
 

Iar când mi-o imaginez tânără, cu  zâmbetul şi privirea de o siguranţă de sine de-a dreptul intimidantă (şi sunt sigură că aşa era) înţeleg perfect de ce ea n-ar fi planificat niciodată o viată aşezată, zidita cărămidă cu cărămidă, cu paşi mici chibzuiţi. Şi-a luat însă revanşa rând pe rând pentru toate obiectivele ratate pe traiectorie, ratate nu din lipsă de curaj sau iniţiativă ci dintr-o nepăsare de o aroganţă adorabilă. Iar casa bătrâneţii linistite a asteptat-o bine pregatită până când mătuşa mea s-a decis că a venit timpul şi pentru această încercare.
 

Nici azi nu ştiu ce anume făcea casa respectivă atât de plăcuta locuirii. O cumparase total golită de mobilă şi într-o stare de degradare ce necesita laborioase lucrări de reparaţii şi întreţinere. Aproape goală a rămas şi după ce a intrat sub stăpânirea mătuşii mele. Sunt puţine lucruri de care îmi aduc aminte că existau in casă. O măsută de telefon în dreptul unui geam îngust şi înalt pe care stătea veşnic acelaşi volum din Jane Austen – probabil  „Emma”. Un ceas de perete la care n-am verificat niciodată ora. Un dulăpior din lemn nelăcuit plin de borcane mici de dulceaţă. Masa veşnic plină de prăjituri cu vişine bine pudrate cu zahăr.
 

În rest camerele proaspăt vopsite în alb şi geamurile lor mari cu tâmplărie din lemn prin care se înrămau imagini secvenţiale ale vegetaţiei din curte. Treptele de piatră de la intrare pe care am citit „Oraşul cu salcâmi”. Piviniţa în care m-am refugiat din cauza căldurii în câteva după-amieze de vară cu alt roman de Mihail Sebastian.
 

Curtea degajând răcoare sub furtunul cu apă rece cu care uda dalajul de piatră, seara, unchiul meu. Noi privind prin ochelari speciali eclipsa de soare într-o zi de vară. Drumul neasfaltat şi plin de praf pe care am pornit în căutarea liniei de tramvai ce ne-ar fi dus spre centru şi căsuţele scunde din jur. Serile în zgomot de greieri petrecute în grădina fabuloasă din spatele casei. Probabil toate la un loc dădeau viaţă casei şi se depuneau grele in camere, construind încet un acasă ce n-avea nevoie de alte decoruri sau completari.
 

Experimentul mătuşii mele de a cuceri vechea casă a durat prea puţin cât să nu ne fie nespus de dor de ea atunci când a plecat, dar suficient de mult cât sa ne demonstreze că şi acest tip de viaţă, cuminte şi aşezată ar fi putut fi asediat şi cucerit de ea dacă doar şi-ar fi dorit vreodată acest lucru. Ceea ce desigur nu s-a întamplat. A fost probabil ultima redută cucerită şi simultan ultima ei demonstratie de independentă încăpăţânare.
 

Sunt convinsă că atunci când a vândut casa, toată lumina aurie în care se scălda casa şi toată vraja grădinii a plecat odată cu ea deşi mătuşa mea fusese doar o prezenţă accidentală în viaţa casei, nicidecum cea care o construise.
 

Când se întamplă să mă gandesc la ea mereu îmi amintesc grădina în deal cu prunii umbroşi scăldată în soarele amurgului în care fluturii aduceau cu zbaterea aripilor lor încet înserarea. În linistea de început de lume patriarhală a mahalalei bucureştene, poveştile mătuşii mele despre tinereţea ei interbelică prindeau contururi şi substanţă pentru a se risipi la sfârşit în râsetele ce-i însoţiseră toată viaţa.
 

Pentru mine anul acesta a fost anul aducerilor aminte. Aducerile aminte au început cu plimbările din zona Berzei Buzeşti aflată la început de ianuarie în plin cataclism ignorat şi neînregistrat de actualităţile zilei. Lunile de început ale anului m-au găsit  prin camere părăsite ale caselor în prag de demolare, cu privirea atentă la detaliile ce urmau sa fie şterse, detalii ce deja nu mai sunt. Acum toate încăperile fotografiate de mine nu mai există, în urma lor nu mai sunt decat suprafeţe nivelate de pietriş, pământ şi desigur borduri.

Țin minte zilele reci şi soarele pieziş de iarnă căzând pe fatade ce-şi trăiau ultimele zile. La fel cum ţin minte noaptea în care am urmărit demolarea cinematografului Feroviar şi a hotelului Marna prin obiectivul aparatului, alături de câţiva fotografi de ocazie- uimiţi şi ei de absudul momentului. În faţa abuzurilor sistemului singura soluţie pe care am găsit-o a fost imaginaţia, iar cu ajutorul ei am reconstituit planurile uneia dintre clădirile demolate. Şansa a făcut ca o fosta locatară să mă ajute în demersul meu cu câteva poveşti care altfel s-ar fi pierdut şi ar fi rămas necunoscute pentru lume. Despre demolările din Berzei-Buzeşti n-am reusit sa-mi formulez nişte concluzii, am rămas însă în căutarea lor.

Întreaga metamorfoză a oraşului, desfăşurată sub auspiciile unei nepăsări totale m-a pus pe gânduri şi mi-a dat un profund sentiment de înstrăinare. Am simtit un dor de „acasă”, dor care m-a provocat să-mi clarific în scris poziţia faţă de oraşul meu adoptiv şi să-mi definesc „acasă”. Am privit prin lentilele unei ierni cenuşii Bucureştiul şi i-am schiţat o latură subiectivă privind oamenii ce-l locuiesc.

Pornind de la ideea că evoluţia oraşului depinde  de oamenii care trăiesc în el am pus în balanţă şansele oferite de societate comparativ cu cele oferite de familie în privinţa accesului la educaţie. Aşa s-a născut un articol în care am surprins câteva ipostaze ale copilăriei aşa cum am avut ocazia să le observ în jurul meu. Tot despre ideea de trecere şi maturizare, opţiuni de viaţa şi şansă, privite dintr-un unghi (foarte) personal a fost vorba şi într-un articol în care am imaginat o paralelă între două dintre filmele mele de suflet.

 După o iarnă grea a urmat o primăvară amnezica în care am continuat să caut fragmente de trecut. Le-am găsit la târgul anticarilor din Obor printre câteva cărţi poştale vechi. Una dintre ele oferea spre vânzare o casă bătrânească la o veche perifierie a oraşului. Un alt mănunchi de cărţi poştale mă trimiteau in Ploieşti în căutarea unei Stelle demult disparute, o Stella (pe atunci) tânără, plină de viaţă şi ambiţii- având prieteni şi familie în jur gata să o susţină în orice ar întreprinde. Am plecat avidă de trecut către Ploieşti dar n-am mai găsit nimic altceva decât uitare la adresa trecută în cărţile poştale.

 Aceeaşi uitare pe care am găsit-o, câteva luni mai târziu, printre statui de piatră în cimitirul Bellu, cu ocazia nopţii muzeelor. Despre umbrele celor ce au fost am aflat mai multe din volumul scris de sir Sacheverell Sitwell, „Călătorie in România”. Prin rândurile călătorului englez, zidurile clădirilor vechi s-au ridicat la loc cărămida imaginară peste cărămida imaginară iar vechile grădini bucureştene şi-au recâştigat locul sub clădiri înalte de sticlă, oportunist construite în vremuri de tranziţie . Chipurile celor ce au fost, locuitori de la sate  sau mici meseriaşi veniti la oraş, au prins viaţă în portrete expresive şi nuanţate.

 Astăzi istoria i-a nivelat pe mulţi dintre ei la un numitor comun ce exclude diferenţele specifice. Iar sărăcia arata probabil mult mai dramatic. Am prezentat-o aşa cum am găsit-o într-o zi de căldură prafuită bucureşteană în articolul „Feţele sărăciei”.

Într-o vară parcă eternă în soarele ei orbitor , pe drumuri pustii din ţară,  am găsit în Coşteiu  cărămizile din care se ridicau zidurile vechilor clădiri. În faţa vechii fabrici din Margina am găsit frumoasele ţigle Bohn-Muschong şi istoria unui loc părăsit şi lăsat în paragină.

Am găsit însă şi locuri norocoase cu proprietari suficient de sufletişti si plini de imaginaţie încât să le transforme în porturi deschise şi oraşe parfumate de vanilie.

 Toamna s-a insinuat încet cu aduceri aminte, reîntâlniri şi noi proiecte. Amintiri şi gânduri vechi  s-au reunit într-un post dedicat celui mai frumos anotimp al oraşului. Şi era natural să mă refer din nou la Bucureşti în luna in care am sărbătorit 2 ani de la începutul proiectului „Bucureştii vechi şi noi”. Invitaţiei de redescoperire a oraşului lansată cu această ocazie i s-a alăturat invitaţia adusă de Andrei Popescu, odată cu noul său proiect – „plimbări urbane”.

Pe aceeaşi linie se înscrie şi ultimul post din acest an –  „despre arhitectură – Gheorghe Simotta” în care am pus în lumină câteva aspecte legate de profesia de arhitect la început de secol XX. Timpurile s-au schimbat dar anumite realităţi şi probleme rămân şi azi constante. În funcţie de felul în care alegem să răspundem la ele, oraşul va avea (sau nu) şanse să crească în ceea ce are mai frumos de oferit.

Aş minti dacă aş afirma că în căutarile anului acesta am gasit răspunsurile pe care le căutam. Tot ceea ce am găsit au fost chei catre noi uşi închise iar cu fiecare cheie găsita numărul de întrebări a crescut progresiv. Nu ştiu ce va aduce noul an pentru „puncte de fugă”, ceea ce ştiu însă sigur este că îmi voi păstra curiozitatea de a căuta chei şi uşi noi de deschis. Şi sper că poveştile găsite pe parcursul drumului meu să ajungă la alte persoane la fel de curioase ca şi mine, înarmate cu suficientă răbdare pentru a vedea linia imaginară care le uneşte.

Nu ştiu în ce măsură cărţile achizitionate de băiat îl vor ajuta dându-i răspunsurile dorite, totuşi nu pot să nu remarc valabilitatea întrebării lui. Sunt meserii, iar cea de arhitect este doar una dintre ele, pentru care niciuna dintre materiile predate în cursul liceului nu oferă o fereastră către domeniul profesiei viitoare. Recursul se face în aceste cazuri la eforturi individuale şi norocul unor întâlniri providenţiale cu persoanele potrivite.

De un real ajutor sunt în acest sens volume precum cel editat de editura Simetria şi dedicat arhitectului Gheorghe Simotta. Volumul a fost editat în 2003 cu un tiraj modest ( 1000 exemplare) cu prilejul deschiderii expozitiei închinate lucrărilor de arhitectură şi desen ale arhitectului Simotta. El reuneşte o serie de texte printre care unul scris de arhitect in 1965 ca răspuns la invitaţia lansată de Institutului de Istorie a Artei de a-şi întocmi memoriile de activitate profesională. Impreună cu notele şi textele adăugate, cât şi anexele cu ilustraţii, volumul oferă o viziune complexă şi completă asupra unei profesii şi a modului în care ea era practicată la început de secol XX.

Alegerea meseriei

Revenind la problema deciziei asupra meseriei (şi carierei viitoare) la care mă refeream în rândurile de mai sus, în cazul arhitectului Simotta orientarea către arhitectură s-a produs în urma întâlnirii cu maestrul G. Mirea , director al Şcolii de Belle Arte, căruia îi prezintă o serie de desene în tuş. Sfatul maestrului este să se îndrepte către gravură, însă, nestăpânind această tehnică Simotta se prezintă la examenul de admitere la Şcoala Superioară de Arhitectură.

Oscilaţiile legate de vocatia sa reala îl urmaresc de-a lungul vieţii. Astfel şi după absolvirea Şcolii Superioare de Arhitectură activitatea sa se concentrează asupra desenului şi acuarelei participând cu lucrările sale la o serie de expoziţii. Simotta priveşte desenul şi acuarela ca fiind două discipline în legătură directă cu arhitectura cu menţiunea însă că „ desenul are în arhitectură mari exigenţe faţă de contur şi relief, precum şi nevoie de o clară viziune în spaţiu a construcţiei proiectate”.

(lucrări puse la licitaţie aici)

Mai tarziu, practica profesională îl face să cunoască îndeaproape tehnica meşterilor sculptori în lemn, domeniu ce îi trezeşte admiraţia: „Sculptura în lemn a avut şi ea meşteri care au cinstit-o (…) daca i-aş fi cunoscut la timp, m-aş fi îndreptat către această meserie”.

Formare profesională
În plus fată de desen şi pictură un rol esential în formarea profesională ca arhitect l-au jucat excursiile şi călătoriile de studii. Simotta participă la călătorii de studiu atât în ţară ( vizitând alături de un grup condus de E. Pangrati mănăstirile din nordul Moldovei) cât şi înafara ţării, în ţări precum Italia, Franţa, Grecia, Turcia, Germania, alese pentru vestitul lor patrimoniu artistic.
„cercetând şi desenând monumentul la faţa locului, descifrezi atâtea probleme de construcţie, iar imaginea lui rămâne imprimată pentru totdeauna (…) studierea monumentelor mai de seamă din ţările mai sus mentionate şi a vechilor monumente de arhitectură romanească, cum şi noul curent trasat de unii dintre înaintaşii nostri mi-au fixat drumul pe care aveam sa-l urmez”

Meseria de arhitect în perioada de criză economică

Iar drumul nu era nici atunci, cum nu este nici acum dealtfel, deloc usor. Perioada dintre cele două războaie mondiale nu este o perioadă bună pentru arhitecţi, construcţiile care se proiectează şi execută sunt puţine chiar şi în contextul unui număr de arhitecţi mult mai restrâns decât astăzi.
„situaţia în Bucureşti era dintre cele mai rele. Nu erau cereri şi nici posibilităţi de construire, nu existau materiale, iar parte din meseriaşi nu s-au mai întors din război.”
La nivelul Bucureştiului există aproximativ 30-40 de arhitecţi liber profesionişti, restul fiind încadraţi în serviciile statului.

„ Lucrările fiind puţine (…) au căutat un adăpost sigur: s-au încadrat în instituţii de stat, în serviciile de arhitectură care chiar pe atunci se organizau. Puţini am mers pe drumul greu al profesiei libere. A trăi numai din munca de la planşetă, fără continuitate din lipsă de comenzi, cu ani de criza, când arhitecţii se concurau până la cea mai scăzută limită a retribuţiei muncii lor, nu era o problemă uşoară”.
Tocmai din cauza acestor greutati compromisurile sunt o necesitate iar Simotta pentru o lungă perioadă de timp îşi limitează activitatea la lucrări de grafică.
Începând cu anii 20, din cauza lipsei acute de locuinţe cât şi datorită unor noi prevederi legislative, construcţia de locuinţe demarează timid. Principalele probleme sunt însă „ terenuri reduse şi neregulate, programe încărcate, greu de încadrat, devize sub costul normal, concurenţă mare. La acestea se adaugă numărul mare al proprietarilor care scoteau procentul cuvenit pentru munca de creaţie şi de elaborare a proiectului ca pe un impozit forţat. Consultau şi culegeau schiţe de la mai multi arhitecţi şi, pentru o mică sumă, găseau unii care să le combine, angajându-se şi cu obtinerea autorizaţiilor necesare”.

Deşi există onorarii minime prevăzute prin normele Colegiului Arhitecţilor acestea nu se respectă.
Fiscalitatea este mare iar legi care să protejeze drepturile de autor in cazurile proiectelor de arhitectură nu exista. Din acest motiv cheltuielile fixe pentru întreţinerea unui birou de arhitectură sunt copleşitoare iar situaţii în care clienţii se folosesc de proiecte fără a le plăti sunt frecvente. Procesele treneaza dând prea rar câştig de cauză arhitectului.

Proiecte în vremuri de criză

Principalele proiecte executate în această perioadă la nivel de capitală şi ţară sunt cele de locuinţe individuale şi colective. Proiectele sunt făcute în pripă şi deseori după ”schiţe sumare” din cauza termenelor exagerat de scurte stabilite de beneficiar. Condiţionările stilistice impuse de beneficiar şi felul în care arhitectul ajunge la un compromis cu ele sunt (ca şi acum) piatra de încercare a arhitecturii de bună calitate:
„ Arhitectura, această artă creativă, deschide orizonturi dar, ca să te realizezi, cere multe condiţii şi în primul rand, un mediu înţelegător. Nu se putea impune arhitectura ca artă cu lucrări comandate după capriciul cucoanelor”.
Negocierea stilisticii arhitecturale se face mereu de pe poziţia inegală dintre proiectant şi client cauzată de o concurentă acerbă în domeniul proiectării de arhitectură:
„au fost cazuri când proprietare ingenue impuneau arhitecţilor faţade în stil modern sau florentin, iar dacă unii refuzau, alţii se ofereau sa le satisfacă pretenţiile”

Şcoala nationala de arhitectură versus şcoli europene de arhitectura la început de secol XX
Perioada de început de secol XX este marcată de influenţa şcolii franceze- şcoala de arte frumoase din Paris. Motivul era şi faptul că cea mai mare parte a corpului profesoral al şcolii romaneştii fusese format în cadrul şcolii franceze, o instituţie ilustră în care puţini îşi puteau perimite (financiar) să se încadreze. Orgoliile au dus la situaţia tensionată de scindare a Societăţii Arhitecţilor Români în două, funcţie de tipul de şcoală absolvită (autohtonă sau straină).
Totuşi , judecând din experienţa sa, Simotta consideră că aportul personal adus de tinerii arhitecţi a fost deseori mai relevant în aptitudinile profesionale dezvoltate decât şcoala urmată, naţională sau franceză, concluzia fiind că:
„aceasta confirmă faptul că şcolile de arhitectură dau îndrumări şi se straduiesc să dezvolte la cei ce le urmează spiritul creator. Apoi, pe bază de studii individuale continue şi practică profesională, urmează ca ei să-şi completeze personalitatea, tinzând spre desavârşire”.
Destinele profesionale erau însă influenţate în mare măsură şi de situatiile personale :
„Apoi, cei formaţi în medii occidentale îşi atribuiau merite deosebite şi pretenţii deosebite într-unele cazuri. Marea majoritate a lor, însă, erau feciorii unor oameni cu bună stare materială. Inapoiaţi în ţară, găseau sprijin în practica profesională graţie legaturilor de familie cu cei de la conducere. Cei din Bucureşti, multi dintre ei veniţi din oraşe de provincie sau chiar de mai departe, cu posibilităti materiale reduse, fără sprijin într-un mediu în care nepotismul domnea, au păşit în viaţă mai modeşti, mai timizi, dar cu tenacitate şi hotărâre.”

În loc de concluzii

Astăzi multe dintre clădirile construite în perioada respectivă , cele care au rezistat transformărilor oraşului, sunt privite cu consideraţie – chiar şi vilelele cu influenţe florentine construite după „gustul cucoanelor”. Numele de arhitecţi cunoscuţi (de o parte extrem de mică a locuitorilor capitalei) aparţinând perioadei respective reprezintă o fracţiune foarte mică din suma celor care au activat în acei ani şi îi aduce la numitor comun pe cei şcoliţi în străinătate cu cei tributari şcolii autohtone.
În arhive inaccesibile publicului sunt păstrate proiectele unora dintre clădirile existente, multe din schitele de proiecte nerealizate fiind iremediabil pierdute.
Dincolo de schimbari inerente aduse de trecerea timpului, multe dintre observaţiile lui Simotta sunt de actualitate şi astăzi când criza extinsă în domeniul construcţiilor ne-a adus într-o situaţie similară. De aceea lectura notiţelor sale este o lectură foarte utilă pentru cei aflaţi în pragul unei decizii. Cu ceva umor, lectura nu-i va face să se răzgândească ci doar sa aleagă în cunoştinţă de cauză.

Curtea împrejmuită avea în apropierea intrării un pavilion construit mai recent şi urmele unui vechi cântar industrial.

De aproape clădirea câştiga în masivitate. Corpul principal, singurul vizibil dinspre drum, avea pereţi de zidărie şi regim de înălţime P+3, respectiv P+4 pe tronsonul de capăt. Pe lungimea acestui tronson faţada avea  goluri false de fereastră, ce respectau profilul şi ritmul golurilor de faţadă şi puteau indica prezenţa unor funcţiuni de tipul depozitării în spaţiile corespunzătoare. Având în vedere arhitectura clădirii, aceasta se încadrează în fondul de clădiri cu funcţiune industrială construite la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX.

Mergând în adâncimea parcelei se observa perpendicular pe acest corp principal (şi aliniat cu faţada sa laterală) un corp secundar ce făcea legătura cu o clădire construită mai recent (probabil în aceeasi perioadă ca şi pavilionul din zona de acces).

Modificările practicate de-a lungul timpului asupra acestui corp sunt evidente judecând după urmele rămase pe peretele corpului principal pe care se face alipirea-  în trecut au existat doua etaje suplimentare faţa de prezent. În urma demolării, pentru acoperirea clădirii învelitoarea a fost improvizată din carton asfaltat. Cred că demolarea respectivelor niveluri ale clădirii se putea datora unor modificari de flux tehnologic simultane completării ansamblului cu noul corp.

Revenind pe drumul pietruit am putut observa o cărare îngustă pornind de lângă curtea fabricii. Retrase faţă de aceasta şi ascunse de vegetatie au apărut două clădiri cu regim mic de înălţime. Doar una dintre ele părea locuită, cealaltă aflându-se într-un stadiu de degradare avansată.

Am mers în lungul cărării ce taia iarba înaltă şi am lasat în urma cele două clădiri şi curtea fabricii. Peste doar cativa paşi, perspectiva s-a deschis larg către câmpia dogorită de soare.In depărtare am zărit siluetele altor vechi construcţii .

Când ne-am apropiat, am putut observa o frumoasă casă ţărănească păstrată într-o stare uimitor de bună în ciuda faptului că nu mai părea folosită de mult timp. Am privit cu atenţie şi admirat în special lucrătura pridvorului din lemn şi detaliile de tâmplărie . Judecând după tâmplăria de faţadă ( suprafaţa mare a vitrajelor) îmi imaginez  că această construcţie avea funcţie administrativă, ea funcţionând în legătură vechea fabrică.

În imediata ei apropiere se vedeau o serie de alte clădiri anexa grupate într-o incintă, unele aflate într-un stadiu avansat de degradare (şarpanta parţial surpată, tâmplăria cu ochiuri lipsă, zidăria cu tencuială cazută şi degradată de intemperii).

Am avut surpriza să zăresc în spatele incintei acesteia din nou castelul cu aspect romantic văzut iniţial doar din drumul principal ce ducea către port. Construcţia se vedea şi de aici secvential din cauza vegetaţiei, ceea ce nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de o perspectivă frumoasă către un acces lateral. Deasupra peronului de acces se vedea o terasă acoperită, susţinută de niste coloane masive şi greoaie ce generau o imagine inedită.

Am căutat să aflu cât mai mult despre istoria locului cât si despre proprietarul actual – am aflat astfel că vechea fabrică este legendara moară fondată de boierul Barbu Drugă iar castelul romantic din apropierea morii fusese conacul familiei. Deschiderea portului la Dunăre în localitatea Cetate pentru comertul cu cereale (port prezentat in articolul anterior) a fost strans legată de construcţia morii de către Barbu Drugă. Conacul a fost construit in 1875, ulterior acestei date a suferit o serie de intervenţii care au  dus la imaginea sa actuală.Câteva fotografii de epoca dau o idee despre viaţa care a avut loc la castel pe vremuri şi despre oamenii care l-au locuit.

(pozele de arhivă au fost preluate de pe www.casamea.ro )

Destinul acestei proprietăţi a fost similar multor altora din aceeaşi perioadă ( vezi articolul despre fabrica de cărămida Bohn Muschong şi fabrica de oţet de la Margina) – ca şi restul, şi proprietatea de la Cetate a fost naţionalizată în cadrul regimului comunist. Probabil după 1989, productia a fost oprită fie ca urmare a gestiunii proaste fie în contextul statutului incert al ansamblului de clădiri (lungile demersuri de retrocedare) .

In prezent frumosul castel a reajuns în urma proceselor de retrocedare înapoi la urmasi ai familiei vechilor proprietari. Conform articolului de aici castelul este astăzi în proprietatea doamnei Joana Grevers care s-a ocupat de restaurarea interiorului castelului şi de transformarea sa intr-un centru cultural, casă de creaţie pe timp de vara (aici alt articol în acest sens).

Sper ca aceeaşi generozitate care a dat o nouă viaţa ( şi funcţiune) castelului se va resfrânge în timp şi asupra ansamblului morii şi cu ajutorul unei echipe de specialişti şi unui proiect bine gândit vor gasi o cale spre a folosi toate aceste spaţii azi regretabil irosite.

Ansamblul port Cetate si castelul Cetate se impun între timp ca un pol cultural ce redă către lume niste spatii pentru mult timp pierdute.

Nota:

Găsiţi aici o frumoasă broşură de prezentare pentru workshop-ul Cetate- Atelier la Dunăre III ce a avut loc in luna august 2010 la conacul Barbu Drugă.

Cum în prima zi în care am traversat localitatea nu avusesem timp de opriri, ne-am întors a doua zi, cu scopul de a vedea portul la Dunăre. Totuşi , şi fara existenţa acestuia, satul putea trezi interesul vizitatorului întamplător, prin câteva vechi clădiri aşezate şi trainice, a căror masivitate şi aspect general contrasta violent cu aspectul general al localitatii.

Am coborât drumul îngust şi abrupt ce conducea către port ; privind în urmă, perspectiva era cel putin pitorească, prin prezenţa câtorva constructii prea putin vizibile de la nivelul străzii principale. În mod special atrăgea atenţia ruina unei case din care nu mai rămăseseră decât zidurile perimetrale goale de tâmplarie.

Mai la vale,  vegetaţia ce mărginea drumul s-a întrerupt brusc, în dreptul unei porţi mari de fier forjat. Ne-am oprit; înăuntru la o distanţă mare şi ascunsă de vegetaţie se vedea o clădire cu arhitectură de inspiraţie romantică. În masura în care volumul său se putea citi, părea sa aibă o compoziţie simetrică, un turn central cu foişor şi două terase laterale. Despre această clădire va fi vorba în următorul articol însă.

Drumul a continuat şerpuit, printre ierburi înalte şi o faşie îngustă de pădure, către vechiul port Cetate. Istoria acestuia începe în jurul anului 1880, când funcţiona ca port agrar. Conform informaţiilor de aici, în 1945 portul a fost închis şi transformat în pichet de grăniceri. După 1989 povestea sa părea să-şi fi găsit un sfârşit în ruinele vechilor clădiri. Totuşi, o noua viată a renăscut, odată ce portul a trecut în proprietate privată şi cineva a avut curajul şi imaginaţia să-şi transpună visele în fapte:

”Daţi-mi mie pe mînă un ziar de provincie

şi-o baracă de scînduri cu o firmă soioasă

şi-n trei zile oraşele vor duhni a vanilie

şi a porturi deschise”

        Mircea Dinescu, ‘Ei?!’ (Exil pe-o boaba de piper  1983)

Şi, de atunci începând, portul s-a deschis către cultură şi artă, găzduind an de an ateliere de creaţie şi evenimente culturale. Începand cu anul 2010 portul cultural Cetate găzduieşte  festivalul degustătorilor de film,vin şi artă culinară.

Geneza acestei intiaţive – un alt vis şi-un gând frumos de recuperare culturală:

„Deşi românii au cea mai mare halcă de Dunăre din Europa, noi abia buchisim pe manualul de folosinţă al acestui fluviu, aşa că, prin inaugurarea “Festivalului degustătorilor de Film, Vin şi Artă culinară”, încercăm să-i aducem un omagiu tardiv pentru răbdarea pe care a avut-o cu noi, îngăduindu-ne pe malurile sale (…) Redescoperirea Balcanilor prin film, prin vin şi prin mireasma bucatelor tradiţionale ne va ajuta să ne redescoperim pe noi înşine.” M. Dinescu

Când am ajuns vara aceasta la portul Cetate, lucrările de reabilitare a clădirilor din ansablu erau în toi ; totuşi, toate intervenţiile făcute fiind extrem de discrete şi de bun gust. S-a păstrat tamplăria de lemn originală la toate corpurile de clădire (sau a fost înlocuită cu elemente similare), iar refacerea învelitorilor s-a făcut respectând aspectul iniţial al clădirilor.

Tot ansamblul se compune dintr-o serie de pavilioane, cu o arhitectură specifică tuturor clădirilor de uz industrial, construite la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. În plus faţă de aceste pavilioane, mai există două clădiri, a căror funcţiune a fost probabil în trecut administrativă, ele având prin tratarea faţadelor şi regimul de înălţime un grad sporit de reprezentativitate.

Clădirea principală, a cărei funcţiune actuală este probabil de  locuire, are influenţe brâncoveneşti  ( ce se citesc în special la cele două foişoare de la nivelul superior).

Clădirea secundară, a cărei mansardare era în curs de execuţie, are o compoziţie simetrică – perfect axial, la nivelul parterului, se observă o loggie – la nivelul mansardei acestei loggii îi corespunde un foişor inchis . Şi aici se observă felul în care intervenţia asupra corpului vechi este făcută în spiritul şi cu respectul arhitecturii vechi a clădirii.

Dintre noile intervenţii arhitecturale aduse în ansamblu, se numără o terasă alăturată pavilionului gării fluviale şi un pavilion pe structură uşoară metalică poziţionat lângă acesta. Toate contribuie în mod fericit la întregirea ansamblului în noua sa funcţiune – port cultural.

Tot în categoria intervenţii intră şi amplasare unei colecţii impresionante de lucrări de artă, pe toată faşia dintre clădiri şi faleză. Cea mai mare parte a acestor lucrări au fost realizate, după cum am aflat, în cadrul unor workshop-uri culturale desfăşurate chiar la Cetate.

Acesta este parcul Îngerilor imaginat de Mircea Dinescu:

‘Am făcut parcul ca să polemizez cu Dracula Parc. În ţara asta nu o fi fost numai dracul jupan, măcar pe la malul Dunării o fi trecut şi vreun înger, iar brandul de ţară e mai bine să fie cu îngeri’

Punctul final al călătoriei în portul cultural este imaginara poartă din pozele de mai jos. Nu este nici o exagerare în aripile ce însoţesc poarta , raiul pare nu doar posibil, ci iminent, în uitatul colţ de lume în care armonia a fost restabilită pe vechile ruine. Şi aşa cum arta a fost cea care a dat o a doua viaţa locului, recreându-l în fond şi esenţă, tot ea este şi cea care deschide măcar simbolic, uşa pe care fiecare ar trebui sa o poarte cu sine. Este placut să ştii că, şi dacă nu reuşeşti să o găseşti în tine, ea există deja, larg deschisă de cel care a avut viziunea şi intuiţia să-i imagineze şi inventeze existenţa.

‘… era pe la asfinţit şi vreo şapte cai apăruseră chiar în faţa casei şi părea că s-au oprit să se uite la îngerii sculptaţi pe malul apei. M-am gândit atunci că uite, caii se mai opresc să se uite la îngeri, dar oamenii nu. Şi mi-am zis că asta vreau să fac aici: să-i conving pe oameni să se mai uite puţin şi la îngeri.”

Mircea Dinescu

Nota: mai multe detalii despre proiectul “Înger Parc” -aici

Ziua mea preferată din săptămână e vineri seara. Perioada mea preferată din an este o săptămână de toamnă greu de fixat ca perioadă exactă. Este săptămâna ce precede deschiderea oficială a sezonului de gripă, guturai şi vin fiert cu scorţişoară.

De cele mai multe ori, în Bucureşti, ea coincide cu ultima săptămână de plimbări în sandale. Săptămâna aurie a oraşului în care şuviţele de lumină se multiplică repetat imprimându-se pe frunze.

Timpul pare bătrân şi oraşul pustiu în cele câteva zile de căldură obosită în care anotimpurile se scurg unul în altul. Dimineaţa are lumina piezişă şi umbrele lungi. Amiaza oglindeşte străzile în lumina orbitoare tăiată în felii precise de fronturile de clădiri. Seara cade mereu grea, cu satisfacţia lucrului împlinit deşirându-se în contururi imprecise gonite de frunze. Iar odată cu ultima frunză cazută toamna a intrat în zodia ei rece şi neprietenoasă.

Toamna, ca şi restul anotimpurilor, este însă inşelătoare în Braşov. Aici anotimpurile pot dura zile şi par mereu compromisuri temporare în războiul dintre anotimpuri şi clădirile vechiului oraş. Geografii efemere se traseaza toamna, bine delimitate de mirosul de struguri. Nu-i greu să deosebeşti felurile de struguri şi să le intuieşti gustul după miros. Timpul se măsoară în intervalul dintre două castane căzute iar cojile verzi de castane stau împrăştiate pe trotuar. Frunzele uscate sunt strânse gospodăreşte la colţuri de stradă iar curţile miros a iarbă umedă şi vinete coapte. Toamna se consumă încet în spatele porţilor de lemn, dincolo de jaluzele grele şi perdele groase.

Fiecare poartă ascunde o altă toamnă.  Cunosc însă o poartă în spatele căreia stau închise  alături de multe amintiri ziduri vechi şi multe frunze uscate. Este aceeaşi poartă în spatele căreia desenam şotroane şi oameni coloraţi de creta acum foarte mult timp. Nu-i greu sa închid ochii şi să am simultan toate vârstele de până acum, să umplu gradina fermecată de toate glasurile ce au traversat-o şi de toţi paşii ce au fixat-o în amintire. Aici pot fi mica sau mare la distanţă de câteva secunde, asemeni Alicei. Şi tot asemeni ei sunt în căutare de chei şi locuri. Dar oricâte chei aş pierde, păstrez mereu fotografia umbrelor lor.

Prăfuit doar de timp, nu şi de colb

Aglomerat de idei, nu şi de oameni

Zgomotos prin schimbul de idei

Dezordonat prin interacţiune

Murdar prin pasiunile vieţii stradale

Nesigur prin frumuseţea atmosferei nocturne

Bizar prin aparenţe, nu şi prin esenţă.

Un oraş cu un nume vechi, dar cu oameni şi întâmplări noi, atractiv, provocator, viu, o capitală ce se redescoperă în fiecare zi.

La început de sezon autumnal, publicaţia online www.bucurestiivechisinoi.ro acceptă provocarea reorganizării, pentru a se transforma într-un instrument util şi prietenos echipei editoriale, dar şi cititorilor fideli.

… un prilej extraordinar pentru reînnoirea invitaţiei la cunoaştere!

www.bucurestiivechisinoi.ro

Echipa editorială

Dacă despre clădirile vechi din centrele marilor oraşe există multe lucruri publicate (pornind de la studii de specialitate si până la banale ghiduri turistice) nu acelaşi lucru se poate spune despre casele din zonele rurale. Am găsit câteva studii deosebit de interesante la Muzeul Satului din Timişoara, referitoare la aşezările rurale din Banat- la care mă voi referi şi eu mai jos sau în articolele viitoare- dar astfel de publicaţii au un tiraj mic şi o circulaţie redusă. Tocmai din acest motiv o atenţie sporită asupra arhitecturii acestor sate ar fi utilă. Și nu este probabil greşit a afirma că multe din casele acestea au o valoare extrem de mare atât din punct de vedere istoric cât şi arhitectural, perfect comparabilă cu cea a multor cladiri din centrele vechi ale oraşelor.

Dacă revenim acum cu discuţia la zona Banatului, lucrurile se nuanţează. Multe din aşezări sunt atesate documentar de secole şi au suferit de-a lungul timpului influenţe multiple inclusiv datorită populaţiilor de etnii diferite ce le-au locuit. Un rol important in dezvoltarea lor l-a jucat dezvoltarea economică locală şi regională ce a condus la crearea unor poli economici şi culturali în apropiere. Toate aceste influente se transpun desigur şi la nivelul arhitecturii.

Vorbeam în articolul trecut despre fabrici construite la sfarşit de secol XIX- început de secol XX, respectiv fabricile de cărămidă şi ţiglă “Bohn” si “Muschong” din Jimbolia şi Lugoj. Nu ştiam de existenţa lor când am ajuns în localitatea Coşteiu şi am admirat frumoasele case cu faţade din zidărie aparentă. Dar mi s-a părut ciudată folosirea la ancadramente, cornise si frontoane a cărămizilor cu profile speciale, foarte rar întalnite în special în cazul unei localitaţi de dimensiuni reduse.

Localitatea la care mă refer este însă la doar cativa km de Lugoj, unde existau 3 fabrici de cărămida şi ţiglă. Este foarte posibil chiar ca mulţi dintre vechii locuitori să fi fost angajaţi în cadrul fabricilor respective.

Am parcurs la picior aproape toata localitatea în lungul drumului principal. Clădirile erau marea majoritate aliniate la stradă şi construite distanţat între ele. Multe dintre curţi aveau prevazute construcţii tip şopron fie din lemn fie din zidărie.

Este greu de datat clădirile. Conform datelor din volumul “Arhitectura casei bănăţene secolul XVIII-XX” semnat de Ionel Viorel Popescu – editura Eurostampa 2009, în anul 1796 autoritatile austriece au întocmit un plan de sistematizare a comunelor din Judetul Caraş. Intre ele se numara si localitatea Coşteiu. Planul respectiv se axa pe reglementari menite să rezolve situaţia generată de aşezarea dezordonată a caselor. În urma acestei sistematizari structura asezarilor bănăţene a rămas aproximativ neschimbată până astazi. Cel mai probabil deci majoritatea caselor datează ulterior acestei date.

Este de presupus că cele mai vechi locuinţe din fondul construit sunt cele orientate perpendicular faţa de stradă. Întamplător sau nu, tocmai acestea sunt si cele care conţin pe fronton date şi nume ale familiilor ce le-au întemeiat/locuit. Dupa cum se vede mai jos datele trecute pe frontoane sunt toate situate în jurul anilor ’30. Desigur, data poate reprezenta nu atât anul construcţiei cât anul unor renovari efectuate de către proprietari- inclusiv în cazul bisericii este trecut anul 1930 pe turla şi anul 2000 deasupra accesului principal.

Casele dezvoltate cu axa lungă paralelă cu strada s-au dezvoltat ca tipologie mai tarziu. Unele dintre ele reprezintă dezvoltarea în timp a primei tipologii ,prin extindere cu noi construcţii alipite.

Ca sistem constructiv cele mai vechi case sunt cele construite din lemn pe temelie de piatră sau zidarie– sistem caracteristic întregii zone a Banatului de şes şi deal. Învelitoarea iniţiala s-a realizat din şiţă- câteva exemple din aceasta arhitectură mai exista.

Trecerea către construcţiile de caramidă s-a facut treptat – probabil primul pas au fost clădirile din lemn tencuite ( pe suport de lipitură de pămant amestecat cu paie si pleavă aplicat peste scândurile de lemn) şi cu brâuri decorative de cărămidă aparentă.

În plastica acestor cladiri, din care se mai păstrează câteva exemple, se observă încă o decoraţie specifică incluzand motive vegetale reliefate în planul faţadei. Conform studiului efectuat de d-l Ioan Viorel Popescu, locuinţele vechi au ca specific “un spectaculos décor realizat în stucatură reprezentând în inscripţii cu numele proprietarului şi anul construcţiei sau reparaţiei clădirii, şi ornamente în relief reprezentând motive fitomorfe: pomul vieţii, vasul cu flori, ghirlanda, cununa cu spice, rozeta, rozeta înscrisa în cerc, diverse motive solare,etc. Acestea se distingeau printr-un colorit în contrast cu fondul de văruială al clădirii , brun, galben, albastru etc. Asemenea tipuri de décor au pătruns în satele de câmpie sub influenţa arhitecturii urbane baroce constituind până la urmă o marcă identitară a arhitecturii populare din Banat ”. Structura de lemn este în mai toate cazurile evidenţiată şi de degradarea faţadei în zona ferestrelor ( deformari rezultate prin “lucrul lemnului” în timp).

Un pas următor îl reprezintă casele la care structura din lemn este placată integral în cărămidă , ultimul pas fiind construcţiile cu ziduri din cărămidă portantă.

În cazul faţadelor din cărămidă aparentă, frumuseţea lor rezultă şi din folosirea de brâuri de cărămizi aşezate în dinţi de fierastrău la 45 grade. Cazurile cele mai speciale sunt cele care folosesc cărămizi de culori diferite. Există situaţia în care cărămizile roşii sunt folosite la cornişe iar cele galbene sunt folosite în câmp dar şi situaţii în care modelele sunt realizate în câmpul faţadei prin alternarea cărămizilor de culori diferite.

Se mai remarcă o tranziţie interesantă în timp care face ca frontonul clădirilor ( ce depăşeşte nivelul învelitorii păstrandu-i însă secţiunea) să treacă de la linii drepte la secţiuni cu linii curbe. Aş risca ipoteza unei inflenţe a arhitecturii baroce din mediul urban ( simţită si in decoraţiile vegetale de pe faţade) – totuşi nu am informaţii în acest sens.

Clădirile cele mai recente sunt realizate din materiale moderne iar finisajul este tencuială decorativă. Tot o intervenţie de data mai recentă este si placarea fatadelor cu plăci ceramice de mici dimensiuni, un exemplu fiind cel din pozele de mai jos.

Totuşi se observă constanţa motivelor vegetale folosite la decorarea faţadelor (aplicate astazi peste tencuielile decorative ale zidurilor noi) şi persistenţa modelelor vechi – timpanele cu linia de cornişă din cărămidă aparentă, golurile de ventilaţie pod cu ancadramente decorative.

Este de remarcat că inclusiv în cazul caselor restaurate sau reconstruite integral, materialul vechi a fost păstrat şi folosit în paralel cu noile materiale (în poza de mai jos se observă alternarea cărămizilor pline presate cu blocuri ceramice cu goluri).

Trecutul se mai citeşte şi în conservarea în cadrul gospodăriilor a unor construcţii anexe tipice pentru locuinţele vechi bănăţene: fântâna, bucataria de vară şi fânarul.

Toate aceste detalii de arhitectură care farmecă în localitatea Coşteiu nu se regăsesc decât în influenţe foarte şterse în satele din împrejurimi. Am convingerea că arhitectura de aici este în mare măsură tributară existenţei fabricii de cărămidă din Lugoj, la doar câţiva kilometri distanţă. Este interesant felul în care comunitatea a ales să perpetueze forme şi o estetică a fatadelor de-a lungul timpului, şi că toate noile sisteme constructive s-au subscris tradiţiilor nuanţându-le şi oferindu-le bogăţii suplimentare.

Mi se pare însă trist că această ştergere treptată a esenţei iniţiale ( ilustrând până la urmă puternice mutaţii în viaţa localităţii şi în profilul locuitorilor) se petrece dincolo de orice cartografiere sau studiu, ramânând astfel o istorie minora neştiută si distrusă înainte de a fi asimilată.

]]> http://punctedefuga.ro/2011/09/caramida-aparenta-comuna-costeiu/feed/ 0 http://punctedefuga.ro/2011/09/lectii-despre-oras-plimbari-urbane/ http://punctedefuga.ro/2011/09/lectii-despre-oras-plimbari-urbane/#comments Sun, 25 Sep 2011 17:14:06 +0000 lecitina http://punctedefuga.wordpress.com/?p=1121 Acolo unde proiectarea isi declara neputinta in fata dezvoltarii orasului drumul catre solutii incepe printr-o analiza atenta a evolutiei urbane cautand explicatii si radacini ale problemelor legate de istoria orasului si cantarind implicatiile la nivel social. Pornind de la aceasta premiza Andrei Popescu, de profesie urbanist, coboara in strada pentru a explica orasul simplu, convingator si inarmat cu planse grafice menite sa ilustreze transformarea si evolutia in timp a orasului.

Intr-un recent articol autorul “ideilor urbane” pune punctul pe “i” si evidentiaza scopul ultim al plimbarilor: cultivarea spiritului civic. Atunci cand proiectarea este in impas recursul este normal sa se faca la locuitorii cetatii. Iar atunci cand ei vor intelege de ce si in ce fel orasul a ajuns la forma sa actuala , atunci probabil isi vor  putea clarifica gandurile si cristaliza o idee despre cum isi doresc ca el sa functioneze si in ce chip doresc sa arate. Alaturi de o calauza plina de optimism si ganduri frumoase pentru oras, drumul este inca posibil. Eu ii doresc mult succes lui si orasului .

Nota:

Sunt organizate 3 tururi cu tematica diferita dar complementara:

-          Orasul dezvoltarii : traseu 1: Foiesor –Traian

-         Evolutia locuirii: traseu 2: Mihai Bravu-Titan

-          Noul centru civic: Unirii- Mihai Voda

Am participat la o excursie pilot pe traseul 2 alaturi de alti colegi din grupul “Bucurestii vechi si noi”. Impresii despre plimbare au fost deja publicate de catre Vlahul, Raiden, Ioana si Marius. Ma voi solidariza cu restul colegilor indemnandu-i pe toti cei interesati sa cunoasca si sa inteleaga mai bine Bucurestiul sa participle la plimbarile organizate de “idei urbane”.

Mai jos cateva poze facute de mine.

Unul dintre ele a apărut pe drumul dinspre Timişoara spre Deva, la intrarea în satul Margina : o construcţie părăsită – după toate aparenţele o fabrică veche, construită la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Construcţia masivă, din cărămida, era construită in sistem P+1, având însă un corp central cu sistem de înăltime diferit. Inăltimea celor două niveluri pare destul de generoasă – lucru vizibil mai ales observând că la corpul central cele două niveluri suplimentare au o înălţime considerabil mai mică , direct proporţională şi cu dimensiunea vitrajelor.

Estetica faţadelor este tipica pentru construcţii industriale aparţinand perioadei respective, decroşuri verticale ritmate, cornişe si brâuri decorative din cărămizi în rezalit.

Una din construcţiile anexe ale ansamblului vechii fabrici includea o constructie P+1 similară dar care avea învelitoarea acoperişului integral demontată. Doar coşurile de fum din cărămida străbăteau încă intacte planul acoperişului.

După cum am aflat ulterior,  istoria fabricii începe în anul 1912, când este dată în funcţiune fabrica de oţet – o istorie a fabricii aici si aici.

Fabrica a funcţionat, conform informaţiilor din articol, până în anii 80. Poarta de fier are încă inscripţionate iniţialele “FM”- Fabrica Margina.

În apropierea porţii am găsit un maldăr de ţigle sparte. Probabil prezenţa lor avea legatura si cu invelitoarea demontată a corpului anexa menţionat anterior – în condiţiile în care întreaga fabrică este închisă si în stare avansată de degradare, multe din elementele de construcţie sunt extrase în vederea vânzarii sau reutilizarii.

Uitându-mă la ţigle am observat marcajele existente pe faţa lor interioara – după cum se observă şi în imaginile de mai jos; inscripţiile conţin înafară de serii de producţie următoarele marcaje “Bohn-Jimbolia” si “Muschong Lugoj Banat Patent” si “Mondial”. Alăturat de inscripţia “Bohn-Jimbolia” apare în relief figurat un leu; alăturat de inscripţia “Muschong” – imaginea unui elefant.

Am descoperit mai tarziu povestea fabricii de ţigle “Muschong” de aici. Tot atunci am descoperit că respectiva fabrică producea inclusiv cărămizi; deci, probabil ei i se datorează nu doar invelitoarea fabricii, ci şi substanţa zidurilor sale.

Există dealtfel asemănări între poveştile acestor fabrici. Construite în aceeaşi perioadă, fabricile au înflorit în epoca interbelică. In cazul Bohn-Muschong perioada a însemnat deschiderea de fabrici noi în zona Banatului cat şi achizitionarea şi dezvoltarea staţiunii balneare Băile Buziaş (de către familia ce deţinea fabricile). In cazul fabricii de oţet – perioada a  însemnat retehnologizarea fabricii si atingerea unui punct de maxim al producţiei. Impactul pe care asemenea mari fabrici îl aveau fata de populaţia din zona trebuie să fi fost considerabil– fabricile angajau o mare parte a locuitorilor iar prosperitatea lor se traducea şi în investitii locale care generau confort urban ( de ex. electrificarea zonei Margina).

Destinul de dupa ’48 a fost similar, fabricile fiind trecute în proprietatea statului. Dupa ’89 fabricile au fost fie privatizate, fie inchise şi lăsate să se distrugă încet.

Este desigur uşor de inteles ce repercusiuni  a avut la nivelul economiei localitatilor, închiderea acestor fabrici. Mai greu de sesizat este efectul nociv pe care conul de umbra aruncat asupra acestor poveşti îl are asupra oamenilor. Fabricile pomenite de mine în acest post sunt doar câteva dintre exemplele de clădiri gigant, închise şi uitate spre distrugere, în diverse colţuri de ţara. Toate au fost odata productive şi generatoare de locuri de munca si prosperitate. Intrate abuziv în proprietatea statului, acesta nu a făcut decât sa perpetueze o gestiune proastă cale de zeci de ani, timp în care au devenit total necompetitive faţă de fabricile cu profil de activitate similar din afară. Sfarşitul inevitabil de după ’89 a însemnat pentru unele uitare, iar pentru altele continuarea unei poveşti ilicite prin privatizări prea puţin transparente.

Astăzi aproape nimeni nu mai ştie de oamenii care le-au creat. Urmaşii lor au obosit sa lupte în justitie pentru retrocedări, al căror obiect se iroseşte în degradare si uitare.