Nu mai am azi desenele care m-au dus acum foarte mulţi ani la doamna A. Țin minte că erau niste desene abstracte în care forme geometrice se jucau într-o mare de galben şi negru la care meşterisem cu mult entuziasm în dezordinea camerei mele plină de foi colorate.
Atelierul doamnei A era la ultimul nivel al unui bloc cenuşiu şi înalt, identic celorlalte blocuri ce bordau bulevardul. Nu mă uităsem niciodată cu multă atenţie la ele, observasem doar mozaicul monocrom şi cu geometrie simplă cu care erau placate laturile oarbe ale blocurilor prisme. Nu m-am uitat niciodata în sus, înşiruirea etajelor era repetitivă şi lipsită de surprize.
Cunoşteam însă merii care bordau bulevardul şi care ascundeau primele niveluri ale tuturor blocurilor. Era drumul către casa bunicilor pe care mergeam uneori la prânz de mâna cu bunicul meu, dupa ce plecam de la şcoală. Sub soarele de vară se deschideau umbrelele copacilor în care luceau, la o privire atentă, micile globuri roşiatice ale merelor sălbatice.
Arhitectura incepe de la un gand frumos infasurat in materialitate. Un suflet frumos se defineste prin locul geometric catre care converg ganduri sensibile, loc inscris in spatiul demarcat de limitele fiintei.
Spatiul sufletului este un teren cu topografie greu de inregistrat si imaginat. Sunt sufletele goale in care gandurile ricoseaza intre aceeasi pereti stramti, similari cu cei ai unui apartament confort 2 fara vedere – alta decat in curtea interioara a unor idei preconcepute. Lumina e murdara si compromisa de vecinatatea zidurilor cenusii din care viata isi trage seva. Si sunt suflete care creeaza nemarginitul prin subterfugii ale ingeniozitatii ca intr-o eterna banda moebius. Suflete ce reusesc sa deschida prin cateva cuvinte ferestre si usi improbabile catre noi spatii pline de frestre si usi ce la randul lor se multiplica la nesfarsit.
Astfel de suflete sunt cele evocate prin scrisorile din volumul ce frumos reuneste sub titlul de “Minunea timpului trait” corespondenta cu Pia Pillat purtata de Monica Pillat si Lily Teodoreanu. In scrisorile incluse in volum sunt relevate suflete de varste diferite care se regasesc in bogatie si generozitate printr-un unificator sentiment de iubire.
Unele dintre aceste suflete se povestesc (sau “deapana” dupa cum alege termenul Monica Pillat) pe ele insele prin scrisori (Monica Pillat, Lily Teodoreanu) , altele sunt re-inviate si reinterpretate ca esenta prin scrisori (manana, Dinu Pillat si Cornelia Pillat) si mai este in plus un suflet care face toata aceasta spovedanie ( drum din sine si catre sine) posibila – Pia Pillat. Pia Pillat este pentru ele asemeni unui turnesol ce le releva adevarata esenta, le da ocazia realizarii unui drum intiatic a carui vocatie era déjà innascuta.
Inceputul acestui drum initiatic se citeste in scrisorile Monicai Pillat – ea parcurge distanta de la copilarie catre adolescenta si maturitate etica si sufleteasca pe un drum ghidat sinuos asemeni drumului spre casa dus de Dorothy pe cararea de caramizi galbene. Drumul incepe prin descoperirea cu bucurie candida a lumii si continua prin cunoasterea prin iubire a oamenilor ce compun lumea in varianta mininiaturala reprezentata prin familie.
Drumul isi schimba directia de la exterior catre interior (transformandu-se intr-o adancire telescopica in sine) in momentul in care ea realizeaza ca existenta sa in lume este o extensie in timp a unei experiente consumate si insumate a familiei din care face parte iar drumurile parcurse individual de fiecare nu se separa niciodata ci ce innadesc ca un fir de sfoara ce infasoara timpul. Acelasi suflet traieste in toti si se transmite si decanteaza cu fiecare generatie care trece iar timpul pierdut este doar cel neasumat si parcurs cu ochii legati fata de identitatea proprie.
Spatiul interior al sufletului Monicai Pillat rezoneaza perfect cu frumusetea pe care stie sa o vada in exterior, atat in oameni cat si in natura. Sufletul sau are acces direct catre spatiile fanteziei personale dar si catre spatiile altor imaginatii rude ca nivel de complexitate, catre vistieriile de ganduri sensibile mostenite si catre prezentul etern surprinzator prin fragilitatea si evanescenta frumusetilor ce le ofera. Dupa cum foarte frumos spune ea insasi, viata sa nu este o viata a evenimentelor exterioare ci una a dezlegarii minutioase a micilor minuni accesibile in viata:
“viata mea nu a fost plina de evenimente spectaculoase, ci de fapte invizibile aparent, care mi-au relevant direroasa frumusete de a fi vie”.
La celalt capat al drumului initiatic sta Lily Teodoreanu (Stefana Velisar ca pseudonim literar). Portretele facute ei de catre Pia Pillat (in Zbor spre libertate) si de Cornelia Pillat par sa se suprapuna intre ele dar si peste gandurile notate in scrisorile ei. Lily Teodoreanu creaza o lume interioara plina de memorie ca o casa batraneasca, plina de colturi umbrite si amintiri depuse in straturi de praf si foi ingalbenite scrise de mana, inchise intre perdea grele de catifea. Ea reprezinta probabil prototipul esentei feminine (in varianta idealizata) dominate de iertare generoasa, vesnica daruire prin sacrificiu de sine si nobila blandete. Pentru toti pe care ii cunoaste ea este acel “acasa” a carui simpla existenta genereaza siguranta si liniste sufleteasca. Lily Teodoreanu are acces direct prin blandetea firii sale catre lumea incremenita a trecutului din care isi culege si in care isi cultiva credinta in bine si in corectitudine morala. Masa sa este o masa a umbrelor, casa un camin al iertarii si impacarii cu sine si cu lumea. Din acest motiv si iesirea sa din scena vietii este treptata si discreta ca a unei umbre delicate ce nu se desprinde de cei dragi inainte de a se asigura ca a lasat toate cheile de intoarcere si toate cuvintele de care vor avea nevoie la un moment dat in viata.
……………………………….
Intorsi in prezent ne regasim rupti intre zile distonante , franti intre ganduri ce nu apuca sa se desavarseasca din cauza schimbarilor ce ne repozitioneaza constant in lume, intr-o vesnica asteptare crispata in fata agresiunilor venite din mediul imediat . Ascenza pare negata intr-o lume in care viata publica e guvernata de agresivitate, parvenire materiala si culturala, lipsa de autenticitate a trairii si valorii. Bornele normalitatii inca ramase sunt persoane impinse in umbra si neputinta de majoritatea aflate in goana catre agonisiri facile.
Este usor sa-ti uiti identitatea , esti incurajat chiar sa o faci, sa te lepezi de memorie in schimbul unor straie de imprumut stralucitoare si livrate in marimi standard.
In cele mai multe cazuri pentru a te putea imbraca cu noile straie trebuie sa deprinzi sa uiti ce pretuiesti si sa te ascunzi si rusinezi de ce visezi, timp in care esti invatat care sunt visele corecte si asteptarile potrivite. Rareori ai insa ocazia sa dai de camere fermecate in care gandurile comprimate se despletesc si (re)invata sa fie line. Simti caldura patrunzandu-te ca lumina unui foc de vatra intr-o casa batraneasca in care vesnicia nu pare imposibila. Este o casa de imprumut, dar totusi un “acasa” pe care nu il sperai. Te gasesti intr-o camera cu mii de ferestre catre toate colturile de trecut uitate catre care esti indemnat sa privesti cu seriozitate, intelegere si responsabilitate . Pe pereti vegheaza pozele tuturor sufletelor care te-au facut sa fii ceea ce esti sau ar trebui sa fii. Iar usile optiunilor sunt toate deschise desi stii prea bine ca tot ce-ti poti dori este déjà inauntru, acolo unde nimeni niciodata nu poate distruge nimic daca tu alegi asta.
Sufletul unor personae ca Monica Pillat si Lily Teodoreanu sunt astfel de camere fermecate , spatii interioare nesperate si totusi atat de necesare. Exista suflete care se pot ridica in zbor singure indiferent de vremuri avand in vistieria sufletului suficiente bogatii decelate in generatii de viata intelectuala incat sa poata strabate singuri si fara indoieli orice pustiu. Pentru noi restu este nevoie de astfel de persoane si de certitudinea existentei lor spre a ne putea ridica dupa fiecare eventuala prabusire si visa departe.
Una dintre primele mele amintiri din copilarie este cand adormeam citind cotoarele cartilor din biblioteca “mea”. Nu sunt sigura daca la momentul respectiv stiam déjà sa citesc (probabil ca nu) insa amintirea culorilor si volumelor cartilor reprezinta pentru mine si acum o geografie intima pe care o cunosc cu multa precizie . Stiu locatia (si datarea pozitionarii ei) pentru fiecare carte in parte din biblioteca mea. Editura, an, miros, culoare toate sunt bine fixate in memorie.O alta amintire din copilarie este cea cu biblioteca bunicilor ce parea la momentul respectiv cam ca bibliotecile facultatilor engleze din filme – ingusta,inalta cat 3 nivele, scaldata intr-o vaga lumina aurie a geamului ingust. Lungimea bibliotecii se multiplica prin sisteme de oglinzi invizibile ochiului liber pe adancimi de neimaginat.
Tot in aceeasi perioada gradina copilariei mele parea o “dumbrava minunata” in care pisicile pareau feline de prada ce se pierdeau prin iarba inalta din care nu se mai vedea decat varful cozii lor (eventual si urechile).Copacii scunzi pareau arbori seculari iar primulele cresteau organic din seva imaginatiei pana la dimensiuni gigantice ce reclamau retoric numele lor latin din dictionare botanice (ba chiar si pe altele suplimentare pe masura dimensiunii lor suverane).
Transportul in comun era un cosmar – tot ce reusesc sa-mi amintesc este o padure de maini si picioare mai dese decat nervaturile unei bolti gotice (dar care ofereau cam la fel de multa lumina). Incercam sa-mi gasesc un punct de sprijin si reper in padurea de picioare, cel mai adesea era imposibil. Tocurile mamei mele pareau ca se intind pe kilometrii de neatins pentru mine iar gestul reflex de a ma uita in sus trebuie ca atunci l-am deprins.In vremurile acelea, in sus ma uitam dupa fete prietenoase care se uimeau de cresterea mea (insesizabila pentru mine si neasumata) si dupa mingea rosie cu buline albe si baloane de sapun.
Repetand exercitiul privirii in sus, acum, la multi ani dupa, tot ce gasesc sunt geometrii sterile de sticla sau beton, iar majoritatea persoanelor din jurul meu obisnuiesc sa priveasca in fata sau in jos.Dealtfel atunci cand asemeni lui Alice am crescut si lucrurile au inceput sa fie vazute de la alta cota (superioara) concluzia mi-a fost ca nimic nou mai bun nu a fost castigat. Desi nu-mi regret inaltimea mea actuala (intermediara oare?) recunosc sincer ca exista un ceva ce pare sa lipseasca. O logica izvorata din simt practic ne invata ( gresit ) ca privitul inainte e prioritar privitului in sus. Suntem invatati ca de sus nu mai are ce sa vina. Iar convingerea astfel asumata se materializeaza in realitatea din jur iar cerul sterp si saracit nu ne mai daruieste nimic. Totul stagneaza in lumina de caldura topita. Cladirile sunt proiectate pentru individul STAS cu sensibilitate zero si inaltime medie de 1.70 m care stie sa priveasca doar inainte.
Daca ar indrazni sa priveasca in sus si-ar da seama ca raportul de volume striveste si este incoerent. Spoturi de lumina si mash-uri stralucitoare l-ar orbi noaptea, lumina l-ar coplesi ziua langa blocurile, extrude-uri perfecte ale formei parcelei ce nu ofera spatii de refugiu si neaga ideea de spatiu public. Daca doborat ar privi in jos ar avea doar perspectiva unei suprafete fracturate de asfalt crapat strapuns de pietre si nisip. Trasee neinteligibile si suprarealiste i-ar trasa harta drumurilor ocolind masini parcate, copaci arsi de soare, chiscuri aburinde de tabla incinsa, gunoaie si petice de buruieni, eternii supravietuitori ai metropolei.
Poarta Alicei pe care se facea iesirea la o scara mai mica a fiinte este negata de la inltimea regulametara a cetateanului ideal utilizator.Palarierul nebun este un personaj rar intalnit in locurile geometrice cu acces prin usi invizibile ce duc catre spatiul salvat de lume in care livezi solitare de pruni, izolate ermetic de zgomotul metropolei sunt traversate de pisici plictisite in cautare de praf si liniste.
