Tag archives: arhitectura

Mahalaua Caimata

Istoria mahalalei Caimata începe în anul 1731, an în care este ridicată biserica Caimata de către Niculae Bozianu ceauşul împreună cu soţia sa Stanca.  Pisania, datată 23 octombrie 1731, înscrisă pe o piatră cu dimensiunea de 78/151 cm, s-a păstrat:

“ Această sfânta şi dumnezeiască biserică, cu ajutorul lui Dumnezeu, iaste făcută şi zidită den temeliia ei de dumnealui jupân Necula biv ceauş ză aprozi, Boziianul, cu jupâneasa dumnealui, Stanca, ajutorind şi alţi creştini mahalagii I neguţători cu cât s-a putut, care-I s-au pusu numele loru în pomelnicu sfintei biserici, că să fie pomeniţi în veci; şi infrumusetandu-se pă denauntru şi pă denafara cu toate podoabele, precum se vede, unde să cinsteşte si s a praznuiaste hramul Adormirei Preasfintei stăpânii noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, începându-se în zilele răposatului domni Ion Nicolae Alixandru voevod şi savarsindu-să în zilele prealuminatului domnului nostrum Ion Mihai voevod, în anul de la zidirea lumii 7240 în luna lui octomvrie în zile 23”  (1)

Pisania biserica Caimata

Geneza numelui a născut mai multe ipoteze, ipoteza istoricului Nicole Iorga este că termenul se trage din limba greacă, semnificaţia rădăcinii fiind “nenorocită” sau “sărmană”.(2)

Alte ipoteze sugerează că numele s-ar datora unui al doilea nume dat de localnici Bucureştioarei, ale cărei ape treceau prin mahalaua respectivă până la început de secol 18.(3),(12)

Bucureştioara este prima dată menţionată în documente în 1609 (14). Bazinul din care aceasta îşi aduna apele se pare că era în zona grădinii Icoanei, zonă în care terenul era mai jos decât restul împrejurimilor. De aici încolo începea Bucureştioara care “ din cauza slabei înclinări nu putea fi decât un şir de Bălţi cu margini nehotărâte, pline de trestii şi papură, ocolite de sălcii”.

O imagine a apelor Bucureştioarei o avem păstrată în acuarelele lui Preziosi (13).

plansa 2

Despre traseul efectiv parcurs de Bucureştioară aflăm că:

“străbătea cu o parte din apă străvechea mahala a Săpunarilor, apoi mahalaua Oţetari trecea în Batişte şi mai departe în vechea mahala a Scaunelor, numită şi “Caravasara””. Mahalaua Scaunelor vechi era una dintre cele mai vechi din mahalalele Bucureştilor, ea datorându-şi numele scaunelor de carne puse pe malurile gârliţei Bucureştioara. Totuşi, ştim că “Mahalaua Scaunelor a fost complet pârjolită la 27 februarie 1739, de un foc, care a distrus vre-o 40 de scaune de măcelari şi în urmă căruia, toate scaunele măcelarilor s-au mutat lângă Dâmboviţa.”

plan bucuresti

Despre finalul poveştii Bucureştioarei aflăm dintr-o scrisoare semnată de vornicul Istrate Creţulescu şi vornicul Constantin Filipescu în 19 iulie 1824:

“ au fost o matcă veche ce s-au numit Bucureştioara (…) acea matcă astupându-se după vremi, cu gunoaie I nămestii şi împrejmuiri, şi inăltându-se locurile, să vede că au fost pusă într-o rânduiala printr-aceste hotărâri din vechime de s-au răsuflat scurgerea apii cu şanţuri. Şi unde au fost trebuinţă s-au făcut şi şanţuri podite, îndatorându-se fieşticare că în coprinsul locului sau să-şi ţie şanţul totdeauna curat. Şi acestea s-au păzit mai nainte, iar în urmă vânzând dumnealui vornic Bălăceanu casele ce le-au avut în pescărie şi căzând în stăpânirea unor greci Costea şi Nicola, aceştia întâi au stricat şi au astupat şanţul ce era în curtea acelor case,vânzând din locul caselor pe la unii pe la alţii de au făcut binale. Precum şi sardarul Matache Clucerescu, ce are han lângă acele case, s-au pus acum de au astupat şanţul cu totul, înălţând locul, din care pricina nemaiavând putinţă să răsufle apă a merge la firească ei scurgere, rămâne că să îi înece cu totul” (6).

Continue reading

Hotel Ambasador

Imaginea aeriană ce surprinde viitorul bulevard Magheru (la momentul respectiv denumit Bulevardul I.C. Brătianu iar mai târziu Take Ionescu) la început de secol ne prezintă o stradă bordată de o vegetaţie bogată ce ascunde în mare parte vilele cu regim de înălţime redus construite retras faţă de stradă.  Până în anii 30 însă, treptat, cea mai mare parte a vechilor reşedinte cochete au fost demolate iar noile cladiri au construit încet încet un front continuu, total diferit faţă de imaginea oraşului cu care fuseseră obişnuiţi bucureştenii până la acea dată.

imagine aeriana bulevardul Bratianu

 

(imagine suport preluată din volumul “Calea Victoriei-Bucureştiul interbelic” -editura NOI media print)

Una din aceste noi clădiri  ridicate a fost hotelul Ambasador proiectat de arhitectul Arghir Culina şi inaugurat în luna  mai a anului 1939. Terenul aparţinea domnului Constantin S. Mihăescu, iar construirea hotelului a necesitat demolarea clădirilor deja existente pe suprafaţa lui.

La sfârşitul anilor 30 parcelele alăturate acestui teren erau deja construite – în stânga,  în 1935 se finalizase construcţia Blocului Aro (comandat de Societatea Asigurarea Română) iar  în dreapta parcelei (către Universitate), fusese construită clădirea CICLOP.

Data la care a început execuţia hotelului Ambasador este incertă – unele surse indică anul 1936 altele anul 1937  (2) sau 1938.

hotel ambasador

hotel ambasador

Cert este că în catalogul cu abonaţii la telefon pe anul 1938 din capitală figurează încă la numarul 10 Bulevardul Take Ionescu garajul domnului Constantin S. Mihăescu. Domnul Mihăescu a fost în mod cert o persoană întreprinzătoare şi cu o avere substanţială: dumnealui este reprezentant general al mărcii „Nasch-Renault” şi tot în proprietatea sa se află şi un garaj în Strada Dr. Sergiu nr.28, un depozit de benzină în Băneasa şi un garaj în Bulevardul Cobălcescu nr.45. Sediul principal este însă cel din bulevardul Take Ionescu, unde catalogul ne informează că se află „centrala şi expoziţia”. Din perioada în care acesta nu fusese încă demolat avem o imagine din arhiva Willy Prager (realizată in anul 1937) ce surprinde frontul clădirii vechi învecinate cu blocul CICLOP. Clădirea este în mod vădit una şi aceeasi cu cea deja marcată în prima imagine aeriană de început de secol a acestui segment de bulevard.

 

hotel ambasador

hotel ambasador

hotel ambasador

Terenul rămas în urma demolării acestei clădiri avea o suprafaţă redusă şi o formă neregulată dificilă. Continue reading

Casa bombonieră ( în lumea Miţei Biciclista)

De la distanţă casa arată întrocmai unei bomboniere desuete, exact cum o descria atât de sugestiv doamna Silvia Colfescu într-unul din articolele sale. Încadrată într-un front stradal în care se interpune între o clădire construită în stil neoromânesc (Biblioteca Artiştilor Plastici din România ) şi o cladire în stil eclectic ( sediul ambasadei franceze), casa de la intersecţia străzii Christian Tell şi Biserica Amzei surprinde prin decoratia încărcată a faţadelor ce o transformă într-o apariţie inedita, greu de ignorat chiar şi de către trecătorul grăbit.

casa mita biciclista

casa mita biciclista

casa mita biciclista

casa mita biciclista

casa mita biciclista

O plăcuţă discret poziţionată pe faţadă ne anunţă că aceasta este casa legendarei Miţa Biciclista, casă construită la început de secol de către arhitectul Nicolae C. Mihăescu. Adevărul istoric, puţin diferit, consemnat în volumul  Cronologia Bucureştilor de Gheoghe Parusi – 20 septembrie 1459 -31 decembrie 1989 ( editura compania 2007)  este că în jurul anului 1900 respectivul arhitect este însărcinat de către doamna Maria Mihăescu ( cunoscută în epocă prin porecla de Miţa Biciclista) să refacă faţadele casei în stil Art Nouveau. E greu de spus ce anume l-a recomandat pe respectivul arhitect în faţa doamnei Mihăescu pentru această comandă – arhitectul, făcând parte din şcoala lui Ion Mincu a rămas cunoscut pentru o arhitectură de altă factură dacă este să menţionăm câteva exemple: Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim (construit în stil neoromânesc ) sau biserica (Bradu) Boteanu.

casa mita biciclista

casa mita biciclista

Continue reading

La Şcoala Centrala de Fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Unul dintre cele mai emblematice proiecte realizate de către arhitectul Ion Mincu este Şcoala Centrala de Fete. Situată pe strada Icoanei nr.3-5, Şcoala Centrală de Fete este pe lista de monumente categoria A (cod  B-II-m-A-18924).

Înfiinţarea Şcolii Centrale de Fete este legată de numele lui Barbu Ştirbei – astfel aflăm din „Cronologia Bucureştilor 20 septembrie 1459-31 decembrie 1989 Zilele, faptele, oamenii capitalei de-a lungul a 530 de ani” ( Gheorghe Parusi- editura Compania 2007):

„Barbu Ştirbei hotarăşte înfiinţarea unui pensionat domnesc pentru fete, care va funcţiona în primii trei ani (1852-1855) într-o casă particulară de pe podul Târgului de Afară, iar din 1892 în localul propriu, care s-a păstrat până astăzi.”

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Vom lăsa însă la o parte ( pentru moment) istoria în date a clădirii pentru a reconstitui câteva perspective asupra interioarelor ei şi a tipului de învăţămant care era pe vremuri practicat în Şcoala Centrala.

Mărturiile vremii, consemnate în volume de memorii, ne indică faptul că tinerele care urmau Şcoala Centrala de fete aparţineau clasei de mijloc a României de atunci.

„Componenţa socială, dat fiind aportul masiv al provinciei, era reprezentativă pentru clasa mijlocie: părintii internelor noastre erau funcţionari, agricultori (mici si mari), preoţi, învăţători, comercianţi, ingineri, militari, avocaţi şi medici de provincie; marea burghezie, câtă era, prefera internatele cu predare în franceză (Notre-Dame) sau germană (Pitar Mos).” (Annie Bentoiu – „Timpul ce ni s-a dat – memorii 1944-1947”-editura Humanitas 2007).

Continue reading

ferdinand nr.13

Povestea casei a început probabil în 1897, dată (vizibilă şi astăzi) marcată pe faţada casei. Nu ştiu cine a pus temelia casei şi nici secretul asemănării între casa de la numarul 13 şi cea de la numarul 15, case ce la prima vedere par chiar identice. Ceea ce poate fi spus fără urmă de îndoială este că atât ea cât şi casele învecinate din front fac parte dintr-o insulă relativ omogenă ca vechime. Toate au o particularitate ce le face încă şi mai interesante – deschiderea parcelelor către două străzi : Bulevardul Ferdinand şi Strada Olari.

bulevardul ferdinand nr.13

bulevardul ferdinand nr.13

 

bulevardul ferdinand nr.13

Viaţa casei de la numarul 13 s-a schimbat în  anul 1947, dată începând de la care  povestea ei este consemnată în volumul de memorii al lui Annie Bentoiu “Timpul ce ni s-a dat- Memorii 1947-1959”. Astfel 1947 este anul în care o mătuşă a compozitorului Pascal Bentoiu, “tante Aline” o cumpără : “Simţind schimbarea vremurilor, tante Aline îşi vânduse în 1947 moşia şi-şi investise banii în această casă. Ochiul ei apreciase corect soliditatea şi stilul clădirii, dar mai puţin exact uriaşele cheltuieli care ar fi fost necesare ca să-i redea frumuseţea iniţială, şi cu atât mai puţin evoluţia normelor locative în Bucureşti.” Continue reading

Alte drumuri, alte încăperi

În prima mea toamnă bucureşteană am început să explorez oraşul cautând strada Eforie şi cinemateca la care doream să-mi fac abonament. Am găsit strada într-o zi ploioasă cu frunze galbene lipite de trotuare. Am regăsit-o într-o altă zi aurie în care am plecat mai departe şi am traversat ceea ce acum ştiu că e strada Franceză. M-am simtit „spirited away” într-o nişă a timpului uitată în miez de oraş, la vedere , ca toate lucrurile bine ascunse. Îmi amintesc surpriza străzilor în pantă ascunse în spatele marilor bulevarde şi imaginea lor în înserarea prăfuita şi portocalie în care începeam să cunosc pentru prima dată oraşul. Am iubit de la prima vedere ghicita capacitatea a oraşului de a surprinde mereu, vocaţia sa de turnesol şi de a te îndemna la (auto)descoperire. Eram însă atunci abia la început de drum, drum pe care nici azi, la zece ani distanţă nu cred să-l fi străbătut în procent satisfăcător faţă de aşteptările mele şi faţă de ceea ce orasul ştie încă să-mi ascundă.

Totul era diferit faţă de „acasă”. Străzile, casele, oamenii, orele străzilor. Nu puteam înţelege punctul în care firul vieţii acestei porţiuni de oraş se rupsese şi de unde irupea toata tristeţea tăcută a caselor ce păreau să se scufunde în uitare. Uneori când îmi era dor de acasă mă plimbam pe Intrarea Şelari şi încercam să-mi aduc aminte de strada Sforii. Totuşi era o diferenţă netă între tăcerea mândră a caselor din Braşovul vechi, case care mai bine şi-ar închide toate obloanele decât să plângă, şi tristeţea nostalgică a caselor din Bucureşti. Aşa am început să fac diferenţa între uitarea tăcută şi uitarea dureroasă.

1 copy

3 copy

34 copy

Continue reading

Interioare (cum se nasc poveştile)

21 copy
 

Aveam în jur de 10 ani atunci când mătuşa mea R. a cumpărat o casă la periferia Giuleştiului. Trebuie sa menţionez că mătuşa mea R. era o fiinţă minunată, uşor încadrabilă în categoria mătuşilor fabuloase ( aşa cum a ales cineva să le denumească) , cu o viaţă de poveste pe care era o plăcere să stai s-o asculti depănând-o, cu urechile ciulite şi cu speranţa că nu vei fi observat că te-ai strecurat la masa adulţilor.
Mătuşa R. luase casa exact la fel cum întâmpinase totul în viaţă – cu umor, fără planuri pe termen lung şi cu o imensă disponibilitate spre schimbare. Iar felul în care reuşea să gestioneze provizoratul din jurul ei, ordonându-l şi  păcălindu-l să devină acasă era miraculos în ochii celor ce aveau şansa să-i fie aproape. Probabil de-asta o iubeam atât de mult.
 

La fel ca mine, şi ca toţi oamenii care o înconjurau şi unchiul meu a subscris dorinţei ei, fără drept de apel, asumându-şi o decizie ce mă îndoiesc că fusese a sa. Casa a fost deci cumpărată şi, an de an, pentru câteva luni de vară, mătuşa mea era disponibilă la noua sa casă de vacanţă din periferia uitată a Bucureştiului.
Casa i s-a supus docilă, transformându-se într-o oglindă plină de bunavoinţă a felului ei expansiv şi excentric de a-şi trăi viaţa. Camerele goale s-au umplut de soare iar curtea a înflorit binevoitoare, indiferentă şi indulgentă la nepriceperea mătuşii mele într-ale grădinăritului.
 

20 copy

19 copy

18 copy

8 copy

9 copy
Continue reading

În căutarea punctelor de fugă (2011)

Pentru mine anul acesta a fost anul aducerilor aminte. Aducerile aminte au început cu plimbările din zona Berzei Buzeşti aflată la început de ianuarie în plin cataclism ignorat şi neînregistrat de actualităţile zilei. Lunile de început ale anului m-au găsit  prin camere părăsite ale caselor în prag de demolare, cu privirea atentă la detaliile ce urmau sa fie şterse, detalii ce deja nu mai sunt. Acum toate încăperile fotografiate de mine nu mai există, în urma lor nu mai sunt decat suprafeţe nivelate de pietriş, pământ şi desigur borduri.

demolari berzei- buzesti

 demolari berzei-buzesti

demolari berzei-buzesti

Țin minte zilele reci şi soarele pieziş de iarnă căzând pe fatade ce-şi trăiau ultimele zile. La fel cum ţin minte noaptea în care am urmărit demolarea cinematografului Feroviar şi a hotelului Marna prin obiectivul aparatului, alături de câţiva fotografi de ocazie- uimiţi şi ei de absudul momentului. În faţa abuzurilor sistemului singura soluţie pe care am găsit-o a fost imaginaţia, iar cu ajutorul ei am reconstituit planurile uneia dintre clădirile demolate. Şansa a făcut ca o fosta locatară să mă ajute în demersul meu cu câteva poveşti care altfel s-ar fi pierdut şi ar fi rămas necunoscute pentru lume. Despre demolările din Berzei-Buzeşti n-am reusit sa-mi formulez nişte concluzii, am rămas însă în căutarea lor. Continue reading

Despre arhitectură ( arhitect Gheorghe Simotta)

Era penultima zi de târg de carte Gaudeamus când, traversând mulţimea zgomotoasă şi agitată, am ajuns în cele din urmă în zona mai retrasă unde se afla standul editurii Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. Frunzăream cărţile expuse de editură, când am auzit urmatoarea întrebare adresată domnului de la stand :” bună ziua, eu sunt elev în clasa a 9-a şi mi-aş dori să mă fac arhitect. Puteţi să-mi recomandaţi o carte ca să înţeleg despre ce este meseria aceasta?”. Am zambit cu simpatie în timp ce mi-am ridicat privirea către cel care vorbise, un băiat înăltuţ cu figura isteaţă.

Nu ştiu în ce măsură cărţile achizitionate de băiat îl vor ajuta dându-i răspunsurile dorite, totuşi nu pot să nu remarc valabilitatea întrebării lui. Sunt meserii, iar cea de arhitect este doar una dintre ele, pentru care niciuna dintre materiile predate în cursul liceului nu oferă o fereastră către domeniul profesiei viitoare. Recursul se face în aceste cazuri la eforturi individuale şi norocul unor întâlniri providenţiale cu persoanele potrivite.

De un real ajutor sunt în acest sens volume precum cel editat de editura Simetria şi dedicat arhitectului Gheorghe Simotta. Volumul a fost editat în 2003 cu un tiraj modest ( 1000 exemplare) cu prilejul deschiderii expozitiei închinate lucrărilor de arhitectură şi desen ale arhitectului Simotta. El reuneşte o serie de texte printre care unul scris de arhitect in 1965 ca răspuns la invitaţia lansată de Institutului de Istorie a Artei de a-şi întocmi memoriile de activitate profesională. Impreună cu notele şi textele adăugate, cât şi anexele cu ilustraţii, volumul oferă o viziune complexă şi completă asupra unei profesii şi a modului în care ea era practicată la început de secol XX.

 

Continue reading

La Cetate (2) – Moara şi conacul Barbu Drugă

Ne-am întors pe drumul ce ducea şerpuind către sat, depărtându-ne de fâşia de rai pusă la cale de d-l Dinescu. Din drumul principal am văzut un drum pietruit ce se pierdea în câmpie, drum paralel cu linia Dunării. Drumul conducea către o construcţie masivă, ascunsă parţial de copaci. Curiozitatea ne-a făcut să ne apropiem pentru a vedea mai bine despre ce este vorba.

la Cetate

drum acces moara Barbu Druga

Continue reading