Tag archives: brasov

de toamnă (2)

cismigiu toamna

Ziua mea preferată din săptămână e vineri seara. Perioada mea preferată din an este o săptămână de toamnă greu de fixat ca perioadă exactă. Este săptămâna ce precede deschiderea oficială a sezonului de gripă, guturai şi vin fiert cu scorţişoară.

De cele mai multe ori, în Bucureşti, ea coincide cu ultima săptămână de plimbări în sandale. Săptămâna aurie a oraşului în care şuviţele de lumină se multiplică repetat imprimându-se pe frunze.

Timpul pare bătrân şi oraşul pustiu în cele câteva zile de căldură obosită în care anotimpurile se scurg unul în altul. Dimineaţa are lumina piezişă şi umbrele lungi. Amiaza oglindeşte străzile în lumina orbitoare tăiată în felii precise de fronturile de clădiri. Seara cade mereu grea, cu satisfacţia lucrului împlinit deşirându-se în contururi imprecise gonite de frunze. Iar odată cu ultima frunză cazută toamna a intrat în zodia ei rece şi neprietenoasă. Continue reading

despre “acasa”

Cand am ajuns prima data in Bucuresti, mult timp mi s-a parut ca orizontul se aseaza gresit si lucrurile nu au gravitatia normala, vantul si timpul alungandu-le in rotocoale de amintiri de la o zi la alta si in functie de anotimp si vreme interioara.
M-am gasit direct infipta in centrul din care compasul vremii subiective avea sa construiasca cercuri concentrice, direct in piata Universitatii, intr-o seara de toamna cu mainile in buzunare, fara nimeni cunoscut in jur si cu un maldar de bagaje lasate gramada in camera minuscula din casa de imprumut.

Mi-a luat ceva timp sa realizez ca ce-mi lipsea era confortul mental oferit de planul vertical al muntilor ce inconjurau Brasovul. Brasovul era ca o matrioska, ieseai din casa in “acasa”, intr-o permanenta ocrotire, nu tot timpul solicitata – de multe ori apasatoare. Probabil principala mostenire adusa cu mine de-acasa a fost atributul de ‘inertiala’ de care inca nu ma dezic. Imi place sa cred ca e o atitudine imprumutata de la orasului ce-si pastreaza posesiv si cu consecventa ploile zile in sir si priveste reticent schimbarile de vreme chiar si cand ele se impun calendaristic. Orasul ce-si ascunde camerele dupa obloane si in care toate vorbele se pierd in grosimea zidurilor vechi. Ziduri orgolioase , riguros si elegant simple, ce-si apara intimitatea si povestile in spatele portilor mari de lemn. Un oras al cumpatarii, inscrisa in fiecare piatra si construita incet si temeinic, in fronturi reci si drepte de case.

Tot din acelasi motiv am fost uimita de sporovaiala marelui oras ce-si desfacea impudic toate farmecele si secretele in lumina cruda a verii, specifica oraselor de campie. Oamenii vorbeau mai multe decat s-ar fi cuvenit, erau dispusi sa ajute mai mult decat ar fi fost de asteptat si, cu toate acestea, le pasa de lucruri mult mai putin decat ar fi trebuit. Risipitori si cu ei insisi si cu lucrurile lor sau din jur, oamenii de aici pareau sa traiasca intr-o eterna vesnicie ce dura mereu o zi.

Cataclisme pareau mereu iminente, de la un cuvant aruncat aiurea, iar abuzuri si enormitati erau absorbite si sterse de zilele prafuite de vara. Lumea se grabea de cum incepea anul sa se coloreze odata cu primele semne de primavara, vara fugea cu disperare din oras aiurea , toamna era neurastenica iar iarna agitata, in asteptare de noi vacante si un an proaspat de inceput. Cu o imensa vitalitate, orasul se grabea an de an sa se consume-iroseasca rapid, in soarele de vara, si sa cada letargic la sfarsit de an. Rabdarea nu era si nu este in vocabularul orasului, ea exista doar in periferii cu strazi tacute, strajuite de copaci batrani si pazite de pisici reticente. Sub o imensa pecete de efemeritate general acceptata, e greu sa nu te simti liber. Esti liber chiar si sa ramai ce-ai fost mereu si sa nu te aliniezi.

Astazi dupa ani buni de locuit in Bucuresti, cand istoriile copilariei sunt risipite prin persoane pierdute in poze si jucarii imprastiate prin alte familii, gasesc Brasovul mult mai gol. Totusi, chiar daca povestile raman acum mai mult in minte, ele sunt posibile chiar si fictiv, doar aici printre ploi – zile reci de vara si o iarna ce pare mai mereu vesnica.
Brasovul reprezinta un “my secret life” ,cheie de acces in spatiul acum inaccesibil al copilariei. Bucurestiul va continua sa fie un efemer spatiu al zilei de “azi”, la fel de evanescenta si ea ca orasul insusi.

Ani de zile am ascultat sau citit tirade ale altora, veniti la fel ca mine, intamplator, de voie – de nevoie, in Bucuresti. Marea majoritate isi gaseau o glorie in a nu se fi adaptat si o mandrie in apartenenta la regiuni a caror superioritate culturala invocata (si probabil din multe puncte de vedere reala) se datoreaza prea putin specificului national.
Imi imaginez ca multe din aceste declaratii sunt ipocrite dar justificate de uzualele judecati transante prin care tara este spintecata in zone cu competente si orgolii strict delimitate si aparate/atacate cam cu aceeasi inversunare ca si in cazul echipelor de fotbal.

Voi continua sa ma reclam drept o fiinta reticenta si inertiala ce-si cara “granita in ranita” oriunde va merge. Si cred ca “oriunde” va ramane inca ceva vreme “aici”.

Alte scrisori pierdute.

…Mai tarziu insa mi-am dat seama ca scrisorile pierdute cu mesaje irosite, pierdute in timp sau pur si simplu nelivrate catre destinatar sunt mult mai multe. Inregistrari de momente de a caror trecere nimanui nu-i mai pasa astazi, ele isi continua drumul prin lume prin balciuri unde reunite cu altele ca ele sau cu simple ilustratii vechi cu actori pe vremuri in voga asteapta tacute si estimate pragmatic la preturi derizorii langa vechi cesti de cafea din seturi descompletate si tavi de inox sau masini de calcat minunat de anacronice. Hartii goale ingalbenite ajung in acest fel sa valoreze perfect egal cu altele care inca mai poarta declaratii de dragoste stangace si desuete in care timiditatea se citeste prin formulari ce par poate acum bombastice.

Mi-e greu sa inteleg familiile care au izgonit din lista de mosteniri aceste petice de hartie care la un moment dat au reprezentat singura legatura intre tineri indragostiti care au avut de-a face cu piedici greu de depasit precum cele doua razboaie mondiale.

Am gasit astfel doua carti postale trimise ambele din Sinaia catre o domnisoara din Braia, domnisoara Emilia Anastasiu. Adresa este trecuta astfel “ Braila, bld. Carol 261 (in fund)” – imi imaginez ca domnisoara respectiva locuia intr-o curte cu o suita de case vagon construite in adancimea unei parcele adanci si inguste.Vremurile erau grele, insa nu intr-atat de grele incat un tanar cu educatia sa nu poata sa se exprime fata de (probabil) logodnica sa astfel:

“”domnisoara, al dumitale in veci si vesnic cu D-ta in gand iti trimit din prima statiune a tarii salutul meu cel mai sincer” si:

”in asteptarea raspunsului la cea dintaiu, iti scriu pe cea de a doua. Un rand mi-ar fi de ajuns numai sa stiu ce faci”

Ambele carti postale dateaza din vara anului 1941 perioada aflata sub semnul celui de-al doilea razboi mondial. Datarea inscrisa pe cartile postale, iulie 1941, se inscrie in perioada in care Romania, care semnase inca din 1940 aderarea la pactul Tripartit, impreuna cu trupele germane patrunsese pe teritoriul Basarabiei. Pana pe 26 iulie 1941 sunt astfel eliberate Basarabia si nordul Bucovinei. O mare parte din Ardeal este insa inca sub ocupatie conform actului de la 30 august 1940 prin care portiunea nord-vestica a Transilvaniei se decide sa fie alipita Ungariei.
castelul peles 1941
castelul peles sinaia 1941
In aceste conditii istorice instabile si turbulente o corespondenta romantica intre logodnici locuind in Ardealul inca neocupat respectiv in zona de sud a Romaniei  pare desueta. Ambele carti postale poarta o mare stampila cu marca de ”CENZURAT”. Avand in vedere ca le-am gasit la o taraba in Brasov, atat de aproape de Sinaia de unde au fost trimise imi imaginez ca cel mai probabil ambele carti postale nu au ajuns la destinatie din cauza cenzurii. De altfel a doua carte postala, trimisa la o saptamana fata de prima, consemneaza ingrijorarea celui care o scrie fata de lipsa primirii unui raspuns:

“In asteptarea raspunsului la cea dintaiu, iti scriu pe cea de a doua – un rand mi-ar fi de ajuns numai sa stiu ce faci”. Restrictiile existente in privinta receptionarii corespondentei sunt si ele clar exprimate “ nu primim decat carti postale”  si “ “scrii numai ce mai faci. Atata vreau”
carte postala anii '41
carte postala 1941

Semnatura este insa mereu la fel de protocolara, neperturbata de haosul dezlatuit de razboi :” salutul meu cel mai sincer” (prima scrisoare) si “ ‘cu cele mai alese sentimente”. Cel care semneaza cu un “Eu” posesiv (cine altcineva ar mai putea fi sau si-ar permite sa se recomande in fata domnisoarei Anastasiu “eu”) a ramas probabil in Sinaia asteptand la Scoala primara “Carmen Silva” o scrisoare care nu avea cum sa ajunga.

Intruziuni si completari in tesutul urban vechi al Brasovului

Una din problemele ridicate de zonele vechi ale orasului , parte din patrimoniul istoric protejat prin reglementari urbanistice, este insertia cladirilor noi acolo unde spatiul o permite (si o cere), sau, intr-o abordare si mai drastica demolarea cladirilor vechi in vederea construirii altora noi.

Un exemplu in acest sens este Praga unde centrul vechi este un tesut urban palimpsest in care la un loc se gasesc (putine) cladiri medievale , multe cladiri art-nouveau, eclectice, exemple de arhitectura modernista , brutalista dar si multa arhitectura contemporana. La noi insertia de nou in vechi e un subiect tabu, in mare parte si pentru ca exemplele date pana in acest moment au jignit orice gand adresat ideii de comunitate si de continuitate.

Povestea despre care este vorba aici incepe cu Ulita Vamii din Brasov, actuala strada Muresenilor. Ulita in vremurile vechi ale cetatii Brasov, pe cand zidurile cetatii inca mai rezistau, se intindea pana la Poarta Vamii. Poarta Vamii includea un bastion cu forma cilindrica ce iesea in profil inafara zidurilor cetatii medievale Brasov si era dotat cu un pod mobil cu lanturi. Poarta vamii este insa distrusa in urma cutremurului din 1745 iar dupa un lung interval ea este demolata total in 1836. In locul Portii Vamii se construieste in 1838 o noua poarta ce are insa dimensiuni mai reduse fata de poarta originala. Noua poarta ia ca model , dupa cum afirma Sextil Puscariu in “Brasovul de altadata”, poarta Brandenburg din Berlin, fiind insa “ mai mica si fara valoare artistica”. Poarta are doua treceri boltite pentru masini si doua pentru pietoni si este flancata de doua pavilioane. Odata cu infiintarea liniei de tramvai pe ulita vamii se impune insa demolarea acesteia intrucat tramvaiul nu incapea pe sub arcadele portii.

Continue reading