Tag archives: bucuresti

Douăzeci de ani în România (1889-1911)

Recent apărut la editura Humanitas, volumul “Douăzeci de ani în România 1889-1911” este o colecţie de amintiri scrise în 1921 de către domnişoara Maude Parkinson. Domnişoara Maude Parkinson, născută în 1860 în Irlanda, era o bună cunoascatoare a limbilor franceză şi germană. Pasionată de călătorii, ea a traversat Europa ajungând mai curând conjunctural să se stabilească în România la sfârşitul secolului XIX, unde a lucrat ca profesoară. Situaţia ei nu este singulară, multe tinere au fost atrase în acea perioadă în România datorită cererii mari şi a condiţiilor bune de salarizare:

“Gândul meu era să mă stabilesc în Bucureşti ca profesoară de limbi străine. Simţeam că sunt destul de bine pregătită pentru asta, în plus, mi se spusese că ocazii se iveau nenumărate, iar salariul era cu mult mai generos decât aş fi găsit mai aproape de patrie ”  

Exceptând acest volum de memorii, care este şi singura încercare literară a domnişoarei Parkinson, nu găsim decât puţine alte mărturii ale trecerii sale prin ţară. Una dintre ele apare în „Anuarul Bucurescilor” pentru anul 1904 unde domnişoara Maude Rea Parkinson este menţionată ca profesoară la şcoala evanghelică engleză de fete din Strada Negustori nr. 8.

Amintirile despre România de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX sunt structurate în 33 capitole cu subiecte tematice, uşor de parcurs şi scrise cu oarecare umor. Autoarea se axează pe subiecte suficient de generale (relieful ţării,  trecerea în revistă a bogăţiilor subsolului ţării, o istorie extrem de sumară a ţării) iar tratarea subiectelor rareori trece de nivelul superficial al clişeelor şi generalizărilor grosolane.

Spre a ilustra mai sugestiv aproximările şi generalizările cu care volumul de memorii operează să luăm un exemplu. Avem astfel mai jos un fragment extras din carte în care se face referire la procedura legală în cazul căsătoriei la români.

Continue reading

Casele vieţilor noastre

O apariţie editorială de ne-ratat pentru orice pasionat de zona fină în care literatura se întrepătrunde cu arhitectura şi istoria, condensându-se în poveşti despre case şi mici antropologii urbane, este volumul “Casele vieţilor noastre” lansat de editura Humanitas. Volumul, un proiect iniţiat de Gabriela Tabacu,  reuneşte o serie de poveşti având că numitor comun casa, sau mai exact definirea termenului de “acasă” dată de scriitori şi oameni de cultură renumiţi.

casele vietilor noastre

casele vietilor noastre

Primul lucru la care m-a trimis cu gândul numele şi coperta cărţii a fost un volum editat acum câţiva ani de editura Simetria: “Povestea caselor” . Respectiva carte reuşea să strângă (sau mai bine zis să recupereze din amintiri, poze  şi alte documente de arhivă – planuri şi acte ale proprietarilor) povestea unor familii şi a caselor zidite de ele. Parte din casele amintite fuseseră între timp demolate dar amintirea lor rămânea încă vie pentru membrii supravieţuitori ai familiilor ce le puseseră piatra de temelie. După cum menţiona şi numele cărţii, toate poveştile se centrau exclusiv pe case (sau imobile de raport dar niciodată doar apartamente), cea mai mare parte a lor fiind construite în perioada interbelică. În mod evident acest lucru limita poveştile la o clasa destul de restrânsa şi net definită a societăţii: istoriile erau poveşti ale micii şi marii burghezii dintre cele două războaie, categorie în care intrau familii vechi, mici întreprinzători şi intelectuali.

povestea-caselor

Paranteza din paragraful de mai sus şi comparaţia făcută nu au fost întâmplătoare. Pentru că, revenind la volumul proaspăt lansat la editura Humanitas, se observă marea diferenţa şi probabil marele merit al volumului. “Casele vieţilor noastre” da o imagine (mai ) completă asupra societăţii: avem lalolalta persoane cu poveşti de viaţă ce au rar asemănări , provenind din familii şi paturi sociale  foarte diferite, ei fiind în ultimă instanţă uniţi doar prin talent şi prin pasiunea pentru cultură.

Continue reading

Lipscani 55

Povestea caselor din Strada Lipscani, anul construcţiei, vechile lor funcţiuni precum şi succesiunea proprietarilor şi chiriaşilor ce le-au folosit este destul de greu de aflat astăzi. Multe din case au fost de-a lungul timpului demolate iar parcelele au fost reconstruite astfel că astăzi cea mai mare parte a caselor vechi de pe stradă datează de la mijlocul secolului XIX.

Şi casa de la numărul 55 a fost construită tot în acea perioadă. Nu cunoaştem proprietarul iniţial, dar la începutul secolului XX ea a ajus în proprietatea familiei Chrissoveloni. Pe planul cadastral din 1911 găsim numele lui N. Chrissoveloni trecut pe parcela pe care este construită casa, aflată pe atunci la numărul 41. Aceasta nu este singura proprietate Chrissoveloni de pe stradă Lipscani – şi parcela nr. 17, situată pe segmentul străzii Lipscani dintre străzile Smârdan şi Intrarea Blănari aparţine familiei.
lipscani 55

(plan 1911 – este marcată proprietatea Chrissoveloni la nr. 41)

lipscani 55

(astăzi clădirea se află la nr. 55)

Pentru a afla mai multe despre ce s-a întâmplat în această casă înainte de momentul în care a devenit proprietatea familiei Chrissoveloni putem consulta ziarele vremii şi mai ales anuarele editate în preajma începutului secolului XX.

Continue reading

În căutarea Stellei (2)

Casa Stellei există şi astăzi pe o străduţă din Colentina, străduţă ce păstrează încă mare parte din casele vechi cu un singur nivel şi front îngust către stradă. Este adresa la care au ajuns acum zeci de ani cărţile poştale pe care le ţin eu azi în mâna şi pe care la rubrica adresant e trecut “Stella Gălăşeanu, Strada Silviei no. 16 bis Bucureşti prin Colentina”.

Prima carte poştală a ajuns pe Strada Silviei la numărul 16 bis acum aproape 80 de ani, în 5 martie 1934. Cartea poştală e trimisă de o verişoara, Nela Popescu, o adolescenţă care, după cum ea însăşi scrie, studiază la “şcoala de economie casnică” în Budişteni Muscel. Clădirea şcolii există şi astăzi, totuşi ea nu mai funcţionează că şcoală. Pe vremea aceea însă tinerele care veneau aici învăţau timp de trei ani cum să devină bune gospodine studiind materii precum : croitoria, menaj general şi curăţenie personală, reţete, lucrări de grădină, limba română, muzică , sericicultură, desen şi caligrafie. Caligrafia îngrijită dar totuşi copilăroasă a Nelei stă mărturie pentru cursurile absolvite.

carte postala 5

carte postala 5 verso

Mănunchiul de cărţi poştale, frumos păstrate în folii de plastic, se înşiră începând din 5 martie 1934 până în vara anului 1943, dată la care este primită ultima carte poştală. Puse toate laolaltă cărţile poştale prezintă cioburi colorate în caleidoscopul vieţii unei familii dintr-o familie din clasa de mijloc la început de secol XX. O familie ca probabil multe altele: mama – Lucreţia , tatăl – Haralambie Gălăşeanu(angajat la Societatea de tramvaie Bucureşti, după cum reiese dintr-una din cărţile poştale) şi cei trei copii, apropiaţi ca vârstă –toţi adolescenţi: Lola, Paul şi Stella. Familia îşi face vacanţele pe timp de vară la rudele din Dragoslavele unde au şi mulţi prieteni cu care corespondează odată întorşi acasă toamna. Pe măsură ce anii trec, vedem cum copiii cresc, se căsătoresc iar viaţă lor se schimbă.

Continue reading

Hotel Ambasador

Imaginea aeriană ce surprinde viitorul bulevard Magheru (la momentul respectiv denumit Bulevardul I.C. Brătianu iar mai târziu Take Ionescu) la început de secol ne prezintă o stradă bordată de o vegetaţie bogată ce ascunde în mare parte vilele cu regim de înălţime redus construite retras faţă de stradă.  Până în anii 30 însă, treptat, cea mai mare parte a vechilor reşedinte cochete au fost demolate iar noile cladiri au construit încet încet un front continuu, total diferit faţă de imaginea oraşului cu care fuseseră obişnuiţi bucureştenii până la acea dată.

imagine aeriana bulevardul Bratianu

 

(imagine suport preluată din volumul “Calea Victoriei-Bucureştiul interbelic” -editura NOI media print)

Una din aceste noi clădiri  ridicate a fost hotelul Ambasador proiectat de arhitectul Arghir Culina şi inaugurat în luna  mai a anului 1939. Terenul aparţinea domnului Constantin S. Mihăescu, iar construirea hotelului a necesitat demolarea clădirilor deja existente pe suprafaţa lui.

La sfârşitul anilor 30 parcelele alăturate acestui teren erau deja construite – în stânga,  în 1935 se finalizase construcţia Blocului Aro (comandat de Societatea Asigurarea Română) iar  în dreapta parcelei (către Universitate), fusese construită clădirea CICLOP.

Data la care a început execuţia hotelului Ambasador este incertă – unele surse indică anul 1936 altele anul 1937  (2) sau 1938.

hotel ambasador

hotel ambasador

Cert este că în catalogul cu abonaţii la telefon pe anul 1938 din capitală figurează încă la numarul 10 Bulevardul Take Ionescu garajul domnului Constantin S. Mihăescu. Domnul Mihăescu a fost în mod cert o persoană întreprinzătoare şi cu o avere substanţială: dumnealui este reprezentant general al mărcii „Nasch-Renault” şi tot în proprietatea sa se află şi un garaj în Strada Dr. Sergiu nr.28, un depozit de benzină în Băneasa şi un garaj în Bulevardul Cobălcescu nr.45. Sediul principal este însă cel din bulevardul Take Ionescu, unde catalogul ne informează că se află „centrala şi expoziţia”. Din perioada în care acesta nu fusese încă demolat avem o imagine din arhiva Willy Prager (realizată in anul 1937) ce surprinde frontul clădirii vechi învecinate cu blocul CICLOP. Clădirea este în mod vădit una şi aceeasi cu cea deja marcată în prima imagine aeriană de început de secol a acestui segment de bulevard.

 

hotel ambasador

hotel ambasador

hotel ambasador

Terenul rămas în urma demolării acestei clădiri avea o suprafaţă redusă şi o formă neregulată dificilă. Continue reading

Pe scena cinematografului Aro (Patria)

Am scris mai demult despre Hotel Aro – Braşov – o cladire emblematică astăzi pentru oraş, construită după proiectul arhitectului Horia Creangă. Proiectul a fost fructul unei colaborări ce a durat zece ani între „Asigurarea Românească” şi Horia Creangă. În urma acestei colaborări au fost construite (în afară de Hotel Aro Braşov): Palatul Aro ( Calea Victoriei nr. 91-93) şi Blocul Aro (Bulevardul Magheru nr. 12-14).

blocul Aro

blocul Aro

blocul Aro

Dintre aceste proiecte ne vom referi în cele ce urmează la Blocul Aro. În vederea realizării acestui proiect, „Asigurarea Românească” a organizat un concurs de proiecte şi a ales un juriu din care au făcut parte şi arhitectii Petre Antonescu şi Duiliu Marcu. În urma acestui concurs a fost desemnată câştigătoare echipa compusă din arhitecţii Horia Creangă, Lucia Dumbrăveanu (soţia acestuia) şi Ionel Creangă (fratele său). Este probabil relevant să menţionăm şi echipele care s-au clasat pe primele locuri în urma concursului, pentru a da o scară a nivelului competitiei organizate. Astfel pe locul doi şi trei s-au clasat echipe ce i-au avut în componenţă pe arhitecţii Constantin C. Moşinschi, Ioan Anton Popescu, Ioan şi Tiberiu Niga. Echipa ce i-a reunit pe arhitecţii Ion Berindey, Iuliu Duca şi cea formată din Emil Nădejde şi Octav Doicescu au primit menţiuni. (2)

blocul Aro

blocul Aro

Odată câştigat concursul de către echipa condusă de Horia Creangă proiectul a parcurs mai multe variante de lucru, cea finală (care s-a şi executat) fiind substanţial diferită de cea iniţială. Obiectul acestor modificări a fost în principal rezolvarea volumului de colţ al clădirii, la intersecţia Bulevardului Magheru cu strada pictor Arthur Verona.

Execuţia clădirii a fost realizată în etape – o primă etapă a avut loc între anii 1929-1931. Clădirea ridicată conţine 73 de apartamente la nivelurile superioare. Arhitectura clădirii, de o modernitate revoluţionară la vremea respectivă, a generat reacţii nu în totalitate pozitive. În 1934 este începuta execuţia sălii de cinema la al cărei proiect este cooptat şi arhitectul Haralamb (Bubi) Georgescu. (2)

În data de 16 ianuarie 1935 este inaugurat Cinematograful Aro (actualmente Patria), „dotat cu instalaţie electrică şi de aer condiţionat”.

blocul aro

Continue reading

trei surori

A luat mult timp să îmi dau seama că cele mai frumoase poveşti pe care le-am întâlnit sunt istorii modeste ce nu-şi aroga alt titlu decât cel de realitate. Povesti fără poleială şi fără povestitor, bucăţi de realitate din care lipsesc de multe ori fragmente întregi sau uneori chiar finalul. Poveşti ce de multe ori rămân nespuse, nescrise şi neştiute.

Îmi place să cred însă că pentru orice poveste nespusă există mereu cineva gata să caute şi cineva gata să asculte, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru un exerciţiu de modestie şi smerenie în faţa trecutului.

Povestea care m-a găsit zilele trecute şi-a început drumul din Focşani către Bucureşti la sfârşitul anului 1929. A ajuns aici pe 30 octombrie 1929 în forma unei cărti poştale acoperită toată de rânduri strânse scrise cu cerneală neagră. Cartea postală era scrisă de către fratele grijuliu al celor trei surori proaspăt venite în capitală: Alina, Valerica şi Marietta Popovici.

carte postala 1930

Fratele rămas acasă în Focşani este de vârsta liceului iar din rândurile scrise de el aflăm că urmează liceul Unirea din oraş şi că „Eu deocamdată sunt bibliotecarul şi casierul societatii Gr. Alexandrescu căci s-a deschis societatea sub preşedenţia maestrului Ghita Dimitriu. Carevasazică eu sunt casierul societăţii.”

carti postale 1929

Din anuarul Societăţii Literare Gr. Alexandrescu a elevilor de curs superior din liceul B „Unirea” din Focşani anul scolar 1930-1931 citim mai multe lămuriri scrise de profesorul menţionat de băiat: Continue reading

Hala Matache

hala matache

Ani de zile am trecut pe lângă hala Matache fără să am curiozitatea să intru înăuntru. Dealtfel şi dacă aş fi făcut asta pe vremea când ea încă funcţiona, n-aş fi avut ocazia să văd mult mai mult decât nişte spaţii închise fragmentate, cu finisaje pestriţe şi plafoane false.

Treceam deseori cu maşina pe lângă hală în drum către piaţa Victoriei. Mergeam cu maşina în ritmul lent al vechii străzi – maşina înainta încet în şirul de maşini ce stăteau blocate aşa că aveam timp să privesc imaginile din jur într-o clipa dilatată ce părea să fie echivantă cu veşnicia.

hala matache

hala matache

hala matache

hala matache

 

„apropo? Ştii că se va dărâma nu?”

 Cred ca n-am luat în seamă replica nici atunci şi în anii care au urmat. Până în toamna când totul a început. Una dupa alta casele din jur se goleau, apoi cădeau într-o ordine aparent aleatorie. Printre şirurile de maşini ce încă traversau strada, norii de praf rămaşi în urma demolărilor şi pâlcurile de curioşi veniţi să vadă ce se întâmplă hala încă rezista şi funcţiona. A luat ceva până cand magazinele s-au închis unul dupa altul iar clădirea a fost închisă. Din acel moment lucrurile s-au precipitat. Strada rămăsese deja ştirbă de aproape toate clădirile , devenise singură şi pustie – şovielinică îşi retrăgea umbrele şi amintirile mai departe în ungherele rămase pe Griviţei către Sfinţii Voievozi.

Acela a fost momentul în care Hala Matache a rămas singură. Prima iarna i-a fost mai grea decât toată greutatea anilor trecuţi. Primavara a găsit-o pustiită şi golită de conţinut. De semnificaţii fusese golită în prealabil.

Singură stă şi astazi, ca o mască dezolată a unei tristeţi pe care nimeni nu vrea sa şi-o asume. Hala Matache e aproape de finalul de poveste, un final impus arbitrar şi inutil. În asemenea  momente, când argumentele logice şi-au pierdut orice utilitate singurul lucru care se mai poate face este să deschidem ochii larg, să avem rabdare să ascultăm şi să păstram tot ceea ce se mai poate salva- povestea.

 

Povestea e aproape ştearsă de uitare şi pe mari porţiuni are piese lipsă. Stim însă că ea începe în anul 1887.

 

Însemnările lui Frederic Dame ne fac o bună introducere în atmosfera vremii, ele ilustrându-ne un oraş în care comerţul se practica în mod improvizat şi pitoresc pentru privitorul de azi :

„negustorii stăteau aici sub cerul liber, iar aceste pieţe aduceau mai mult a târguri decât a pieţe moderne, fiindcă nu se vindeau aici doar carne, legume, fructe, păsări şi oua, ci şi stofe, bibelouri şi alimente” (1)

Existenţa pieţelor are deja tradiţie la început de secol XIX, prima însemnare care menţionează existenţa uneia este „cartea din 13 mai 1563 a judeţului Necula al lui Bobanea” care  ” pomeneşte pazarul de langă biserica domnească unde se aflau „negustorii”.Termenul e turcesc şi înseamnă „piaţă, târg, locul unde se ţine târgul”.Poporul zicea în mod obişnuit târg- prin extensiune cuvântul va însemna întreaga aglomeraţie umană unde avea loc târgul; pentru târgul de vite şi de furaje se întrebuinţa un cuvânt deosebit, obor, care are şi înţelesul de „ocol de vite, loc îngrădit lângă casă, unde se ţin vitele”.”  (1)

  Continue reading

Alte drumuri, alte încăperi

În prima mea toamnă bucureşteană am început să explorez oraşul cautând strada Eforie şi cinemateca la care doream să-mi fac abonament. Am găsit strada într-o zi ploioasă cu frunze galbene lipite de trotuare. Am regăsit-o într-o altă zi aurie în care am plecat mai departe şi am traversat ceea ce acum ştiu că e strada Franceză. M-am simtit „spirited away” într-o nişă a timpului uitată în miez de oraş, la vedere , ca toate lucrurile bine ascunse. Îmi amintesc surpriza străzilor în pantă ascunse în spatele marilor bulevarde şi imaginea lor în înserarea prăfuita şi portocalie în care începeam să cunosc pentru prima dată oraşul. Am iubit de la prima vedere ghicita capacitatea a oraşului de a surprinde mereu, vocaţia sa de turnesol şi de a te îndemna la (auto)descoperire. Eram însă atunci abia la început de drum, drum pe care nici azi, la zece ani distanţă nu cred să-l fi străbătut în procent satisfăcător faţă de aşteptările mele şi faţă de ceea ce orasul ştie încă să-mi ascundă.

Totul era diferit faţă de „acasă”. Străzile, casele, oamenii, orele străzilor. Nu puteam înţelege punctul în care firul vieţii acestei porţiuni de oraş se rupsese şi de unde irupea toata tristeţea tăcută a caselor ce păreau să se scufunde în uitare. Uneori când îmi era dor de acasă mă plimbam pe Intrarea Şelari şi încercam să-mi aduc aminte de strada Sforii. Totuşi era o diferenţă netă între tăcerea mândră a caselor din Braşovul vechi, case care mai bine şi-ar închide toate obloanele decât să plângă, şi tristeţea nostalgică a caselor din Bucureşti. Aşa am început să fac diferenţa între uitarea tăcută şi uitarea dureroasă.

1 copy

3 copy

34 copy

Continue reading

Povestea trecatorilor din Bucuresti

Locuiesc de cand m-am nascut in acelasi bloc si nu imi cunosc vecinii. Unii dintre ei s-au mutat. Altii, au plecat intr-o alta lume. Cu totii insa, cei pe care mi-i amintesc dar si cei de acum, au in comun atitudinea rece, distanta. Mai prietenos se dovedeste, din cand in cand, un necunoscut, intr-un magazin. Precum cel care, atunci cand am stranutat, mi-a urat, zambind, “Noroc!” Si desi stiu ca alienarea este o stare caracteristica marilor orase, acest mic detaliu m-a facut sa sper si sa cred ca Bucurestiul este un oras cu oameni frumosi si inima deschisa.”(Andreea Bilig) Continue reading