Prăfuit doar de timp, nu şi de colb
Aglomerat de idei, nu şi de oameni
Zgomotos prin schimbul de idei
Dezordonat prin interacţiune
Murdar prin pasiunile vieţii stradale
Nesigur prin frumuseţea atmosferei nocturne
Bizar prin aparenţe, nu şi prin esenţă. Continue reading
Am început s-o caut pe Stella în noiembrie 1929 , atunci când prima carte poştala ajungea probabil din Ploieşti în Bucureşti la Elisabeta, Vetuţa, sora plecată la studii. Elisabeta stătea pe strada Buzeşti nr. 50, apartament 13, camera no.4, etaj III. Cartea poştala face specificaţia “Drei. Elisabeta Teodorescu Studentă”. Iar sublinierea nu e întâmplătoare în condiţiile în care la 1929 statutul de studentă era puţin diferit faţa de prezent şi nu orice familie îşi putea permite să-şi trimită copilul la facultate în capitală. Clădirea în care sora Vetuţa locuia este o construcţie demolată între timp, pe locul ei se află una dintre cladirile de birouri nou construite.
Scrisul celui care transmite ultimele veşti din Ploieşti este elegant şi elastic întins pe rândurile de cerneală neargă. Realitatea Ploieştiului pe timp de iarnă este cea a patinoarelor şi a balurilor în cadru intim ”tocmai vroiam să-ţi trimet ceva în plic şi îmi pare bine ca n-am trimes-o că te privea (o poză de la un bal) (…) aici nu-i nimic nouă şi-n special n-am ieşit în oraş de când ai plecat decât o singură dată aşa că nu ştiu ce mai e nou în oraş, scrie-mi ceeace doreşti să ştii ”„astăzi după masă am fost la patinaj şi ca la început am patinat vreo două ore şi sunt acuma mort de oboseală” Continue reading
Printre primele mele plimbari in Bucurestiul in care m-am mutat acum aproape 10 ani au fost cele in zona Garii de Nord. Pe vremea respectiva zona imi parea asa cum iti par orice strazi semi-cunoscute – ca un fel de “buzunar” al timpului in care spatiul se multiplica la infinit si pare imposibil de parcurs integral. Integrarea in reteaua mare a orasului parea o improbabilitate, zona imi aparea ca o insula bine izolata de rest, plutind atemporal.
Cam in perioada aia incepusem si plimbarile prin oras cu aparatul foto. Era desigur un aparat cu film. Spun asta pentru ca asa cum tehnologia a schimbat raportul intre cel care fotografiaza si peisajul fotografiat si atitudinea multora fata de oras s-a schimbat ( nu neaparat din aceleasi motive dar dupa un proces similar). La momentul respectiv, sesiunile foto trebuiau sa se incadreze in lungimea unui film cu maxim 36 pozitii (plus uneori un bonus de 2-3 pozitii). Multe poze nu ieseau, aparatul se bloca uneori tragand filmul cand imi era lumea mai draga. Emotiile tineau pana la developarea care uneori compromitea definitiv culorile peliculei sau releva poze voalate. De multe ori treceau luni pana ajungeam sa developez pozele, surpriza era cu atat mai mare atunci cand imaginile ieseau la iveala pe formatul mic si lucios. Poate tocmai din acest motiv pe atunci fiecare poza si cadru surprins erau indelung cantarite iar spatiul era “consumat” cu grija, nu atat de “risipitor” ca acum.
Pastrez mai toate pozele facute in acea perioada. Dintre ele de departe cea mai draga mie imi este o poza cu cinema feroviar. Era probabil prima data cand il vedeam, desi dupa cum am mai scris si in alte posturi Bucurestiul nu imi era deloc strain.
Poza pe care am facut-o atunci imi e si azi foarte clara in minte desi probabil mi-ar fi imposibil s-o mai gasesc prin sertarele cu lucruri vechi. Incadrasem unul din vechile geamuri ale cladirii – geam care la randul sau incadra perfect cerul de un albastru desavarsit, cel putin considerand perioada de iarna in care fusese facuta poza. La momentul respectiv intitulasem mental (cel putin) poza “framing the sky”.
Doar mult mai tarziu am descoperit ca marea majoritate a oamenilor care treceau pe langa cladire mai curand observau mizeria trotuarului si cersetorii adormiti de nevoie in pozitii contorsionate in ganguri sau peste capace de canal. Probabil era o realitate de o durere mult mai apasatoare decat moartea iminenta a casei.
Unul din cersetorii ghemuiti pe strada, poate unul dintre cei mai neajutorati, stiu acum ca era insasi cladirea. Auzisem doar din vorbe despre incendiul de dupa ’89 suferit de cladire iar puterea imaginatiei nu reusea sa suplineasca atunci fragmente lipsa din realitatea vechii fatade.
Cladirea a continuat ani de zile sa fie o masca inghetata in ras isteric sau plans tragic asemeni mastilor de teatru, functie de umbrele lungi sau scurte ale anotimpurilor si orelor orasului. Am trecut de multe ori absenta pe langa cladire, ca pe langa o ruda batrana a carei prezenta este considerata de la sine inteleasa, in timp ce treptat treptat se evapora spre a nu mai exista deloc material, intr-o zi, desi greu previzibila, inevitabila. Zidurile goale de tamplarie si continut erau pentru mine mai ales un reper cunoscut si asumat iar ziua in care naruirea lor se va fi finalizat parea ca toate despartirile definitive mult prea departe pentru a fi luata in considerare.
Chiar si stirea de mult vehiculata privitoare la demolarea zidurilor erodate avea mai putina substanta in constiinta mea decat greutatea zidurilor ce se mai tineau in picioare. Cunosteam prea bine umbrele si anotimpurile strazii ca sa pot crede ca ele vor inceta vreodata sa existe.
Totusi m-am gasit in una din serile trecute pusa in fata unei evidente pe cat de triste pe atat de neanuntate.
Buldozerele demolasera déjà peretii catre strada ai cinema-ului feroviar ( constructiile anexe din spate fusesera déjà maturate de la sfarsitul anului trecut).
Prin norii de praf se vedeau macarale escaladand acum maldare de caramizi sparte si tencuiala care pana acum cateva ore fusesera peretii cladirii. Din hotel Marna abia de se mai tinea pe picioare un fragment ingust de front din care toate armaturile planseelor se rupeau in luminile strazii.
Mi s-a parut nedreapt nu atat destinul cladirilor, cat sfarsitul prea putin demn sau legitim. Demolarea ne-anuntata si ilegala, intr-o seara de iarna cu doar 2-3 spectatori intamplatori uitandu-se cu o stupoare lipsita de revolta la spectacolul neasteptat intalnit. Masinile treceau in continuare nestingherite pe calea Grivitei. Spectacolul era probabil la fel de deprimant ca moartea unui batran printre straini, cand nimeni nu mai stie identitatea persoanei decedate iar in absenta unor mostenitori raman intinse in strada bagaje (pline de amintiri nesolicitate si inutile) fara adrese trecute.
In cazul de fata , inafara de resturile de moloz mi-am dat seama ca nicaieri nu gasisem consemnata o istorie a cladririlor. Foarte probabil lumea si le va aminti doar drept ruinele insalubre de la intersectia Grivitei-Buzesti care intr-un moment imprecis determinat au disparut fara urma si urmasi, fara amintiri si fara consecinte. Ca o placa tectonica definitiv scufundata in istorie, alaturi de restul cladirilor cazute in ‘80 .
Probabil sfarsiturile abrupte de genul asta ne stau in gene, este modul nostru de a pune un punct trecutului printr-un proces de distrugere ce cheama uitarea definitiva. Periodic ne taiem legaturile cu orice inseamna trecut fie din ignoranta fie de teama revendicarilor ce pot fi impuse de o judecata morala ce transcende timpul si trecerea sa.
Suntem generatia nascuta ieri, care va dura pana maine traind intens putinele ore dintre intr-o amnezie totala. Suntem generatia care cu un orgoliu ne-egalat viseaza sa anihileze un trecut (si asa) precar si peticit ( restant in valori fata de vecini) prin ambitii nefondate si nevalidate de valoare. Probabil cei ce ne vor urma ne vor sterge la fel de fara regrete.
Nu judec necesitatea urbanistica a demolarii acestor cladiri, cred insa ca locuitorii orasului aveau dreptul sa-si ia la revedere de la o parte din ceea ce a fost parte a orasului pentru atata timp. Eu imi voi lua la revedere prin pozele facute in acea seara.
Despre morti numai de bine…..
Un scurt istoric in date referitoare la cladirile care din seara zilei de 14.01.2011 nu mai sunt si care chiar si reconstruite conform promisiunilor ( desi ma indoiesc ca aceasta se va intampla) vor fi doar o butaforie trista , un kitsch pus in scena in vederea unei false legitimari a noului (vezi cazul Novotel) care nu va mai insemna nimic pentru nimeni.
Este greu sa aperi cladiri vechi fara a parea retrograd , un trist aparator al unui trecut inutil. E greu sa admiri case decrepite de inceput de secol care nu inglobeaza subansamble interesante sau unicat de arhitectura. Sunt case ce nu se incadreaza ca monument istoric, case in care nimeni important nu a trait vreodata, niciun act istoric nu s-a semnat vreodata.
In acelasi timp viitorul incropit si peticit are carente de legitimitate pentru a se putea impune in sufletele si viata locuitorilor orasului. Este un viitor nascut prin nestiinta si ignoranta ochilor inchisi (cu forta sau din nepasare incurajata) peste abuzuri vechi si promiscuitate recenta.
Lumea se imparte in general intre oameni indiferenti si oameni care se pozitioneaza vehement de o parte sau alta a baricadei in lupta dintre nou si vechi. Am remarcat asta cu tristete la ultimul post facut de mine despre situatia fondului vechi construit al Bucurestiului. Am primit mesaje care reprosau atasamentul de vechi sinonimizandu-l cu un refuz al progresului iminent. Daca ar fi sa ma pozitionez in aceasta lupta (cu miza falsa dealtfel) eu cred ca as fi insasi baricada. Dar o baricada comunicativa ce-si permite luxul sa deschida usi atunci cand ele se cer ca fiind necesare si isi gasesc argumentele legitimitatii.
Am gasit aceasta introducere ca fiind necesara pentru acest post in care vreau sa prezint ceea ce eu numesc nu o casa veche cat o interesanta casa cu povesti. Nu toate povestile caselor pot fi decelate din zidurile cu tencuiala cazuta ( multe povesti pot fi doar rescrise din imaginatie si generozitatea privirii atente) . Nu toate casele cu povesti trebuie sa fie pastrate. Memoria lor insa trebuie sa fie inregistrata undeva inainte ca valurile modernitatii sa niveleze pamantul peste ele si peste toti oamenii care le-au locuit si construit.
Am trecut de nenumarate ori pe langa casa la care ma refer acum fara macar sa o observ. Cum drumurile m-au dus destul de des in ultimii ani in zona Grivita (catre curtea “cautarii timpului pierdut” despre care am mai scris) am trecut deseori pe langa ea fara macar sa o observ. Tot ce-am remarcat in primele mele multe drumuri au fost mirosul de covrigi si pateuri cu branza de la patiseria din zona si cainii amenintatori ce patrulau pe trotuarul de pe partea cealalta a strazii.
Pana sa o observ insa, casa marca doar mijlocul drumului pe care il aveam de traversat. Prima jumatate era construita de stradute ingust, deseori cu asfaltul spart din cauza lucrarilor din zona. Mici zone pastrate printr-un miracol intr-o capsula anacronica in care timpul subiectiv inca mai este masurat de strigatul cocosilor si pasii pisicilor cu blana plina de praf si soare. Jumatatea aceasta de drum, traversata mereu in jurul orei in care vine seara de vara, cand caldura cade brusc pe umerii trecatorilor odata cu apusul soarelui, era pentru mine un fel de cub rubik. Eram si sunt inca destul de convinsa ca exista o infinitate de moduri de a strabate aceasta zona. In unul dintre drumuri am descoperit o casa cu povesti pe strada Petru Maior. Ma invinovatesc insa adesea ca poate am ratat povesti ce pana la primavara vor fi demolate.
A doua jumatate a drumului incepea dupa intersectia Grivitei-Buzesti si se asternea in fata la fel de linistita ca mesele intinse de femei in haine pestrite, direct in trotuar. Pentru a putea stradabate trotuarul ingust trebuia sa mergi serpuit printre copii cu trotinete subrede, oameni maturi cu mainile bine arcuite in talie, caini fantomatici si bancute improvizate. Uneori din adancimea subsolurilor probabil nefolosite dar sigilate prin grilaje perforate direct la nivelul de calcare razbatea un curent de aer rece cu trasee ciudate. Intre case stranse intre ele, prin curti de acces inguste si baricadate de porti de fier forjat razbateau zgomote si lumini secventiale bine ritmate cu viteza pasilor .
Intre cele doua zone descrise, despartite mai ales printr-un fel diferit de intimitate oferit de tesatura urbana mostenita, se afla scurta portiune din calea Grivitei inca bordata de case vechi. Printre ele se afla si casa “mea” pe care am remarcat-o prima data prin balconul (singurul dealtfel) orientat catre strada. Obisnuiesc sa traversez orasul urmarind traseele strazilor proiectate la nivelul stresinilor, rareori observand trotuarele si doar norocul m-a salvat de mici accidente pe langa care am trecut cu toata candoarea neatentiei. Astfel am ajuns sa observ mai inainte de orice decoratiile extrem de interesante ale balconului cat si starea de degradare a planseului sau prin care se vedea toata osatura armaturilor iesite la iveala si ruginite.
Ce era specific acestei case erau decoratiile ceramice ale balconului ce nu rimau cu nimic altceva pe tot lungul strazii (judecand dupa casele pastrate cel putin) . Ele trimiteau la un curent arhitectural mai rar intalnit la noi, mai specific “secession”, trimiterile in acest sens fiind facute atat de decoratiunile ceramice cat si de basoreliefurilor decorative si elementelor decorative din fier forjat folosite pentru fatada.
Continue reading
Ii ia mult unei case sa ia viata. Se naste incet si in etape, in directa legatura si cu puterea financiara a investitorului. Piatra cu piatra zidurile se ridica – pozitia ficarei usi, a fiecarui perete si a fiecarui geam fiind rezultatul multor negocieri intre proiectanti, executanti si proprietar. Ceea ce vedem si admiram azi ca ancadrament decorativ la o fereastra poate la fel de bine sa fi fost conditionat in dimensionare la un moment dat de un calcul bine chibzuit al proprietarului fata de resursele sale banesti, sub sfaturile arhitectului, vis-à-vis de decoratii. Totusi cate generatii au vazut lumea prin fereastra aceasta!
Finalizarea constructiei nu este mereu cea mai importanta in relevarea personalitatii unei case. Un drum intreg plin de schimbari se deschide in fata vietii nou nascute a casei. Casa incepe sa traiasca pe masura ce se impregneaza cu viata traita in interiorul zidurilor sale. Timpul si mai ales viata petrecuta inlauntrul sau sunt cele ce o transforma intr-un martor viu al unor vieti, un organism ce sufera cand cade in uitare si este rupt de viata ce l-a insufletit. Sunt fericite si intelepte casele ce au norocul sa strabata vremea calauzind pasii aceleiasi familii crescute odata cu ea.
Nimic nu ma intristeaza mai mult decat o casa ce moare incet si pe tacute. Odata cu moartea ei mor (de data aceasta definitiv) toate franturile de viata adapostite in ea.
Pe strada Buzesti casele ramase stau singuratice intre goluri bine netezite de buldozere. Pe fundal se profileaza blocurile de sticla ce vin dinspre piata Victoriei. Raportul strivitor era evident déjà de mult timp, moartea iminenta a bietelor casute era previzibila pentru oricine. A fost o cronica a unei morti asteptate si amanate. Mai mult decat atat, a fost o moarte premeditata de zeci de ani – cam din perioada in care casele ar fi putut sa fie retrocedate proprietarilor de drept, alegandu-se insa varianta incurajarii unui provizorat perpetuu care a erodat si consumat substanta caselor dincolo de orice limita. Si ma indoiesc ca totul se va opri aici – probabil toata aria intre Buzesti si Gara de Nord va avea aceeasi soarta.
Am intrat sovaielnic in curtea casei prin gangul intunecos cu plafon pe jumatate cazut. In stanga am vazut o cutie de scrisori probabil inutila ultimelor doua generatii care au ocupat casa. O scara intunecoasa serpuia in coridorul al carui acces era situat imediat langa cutia de scrisori. Fosnete se auzeau de mai sus asa ca am decis sa mergem mai departe. Continue reading
