A luat mult timp să îmi dau seama că cele mai frumoase poveşti pe care le-am întâlnit sunt istorii modeste ce nu-şi aroga alt titlu decât cel de realitate. Povesti fără poleială şi fără povestitor, bucăţi de realitate din care lipsesc de multe ori fragmente întregi sau uneori chiar finalul. Poveşti ce de multe ori rămân nespuse, nescrise şi neştiute.
Îmi place să cred însă că pentru orice poveste nespusă există mereu cineva gata să caute şi cineva gata să asculte, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru un exerciţiu de modestie şi smerenie în faţa trecutului.
Povestea care m-a găsit zilele trecute şi-a început drumul din Focşani către Bucureşti la sfârşitul anului 1929. A ajuns aici pe 30 octombrie 1929 în forma unei cărti poştale acoperită toată de rânduri strânse scrise cu cerneală neagră. Cartea postală era scrisă de către fratele grijuliu al celor trei surori proaspăt venite în capitală: Alina, Valerica şi Marietta Popovici.
Fratele rămas acasă în Focşani este de vârsta liceului iar din rândurile scrise de el aflăm că urmează liceul Unirea din oraş şi că „Eu deocamdată sunt bibliotecarul şi casierul societatii Gr. Alexandrescu căci s-a deschis societatea sub preşedenţia maestrului Ghita Dimitriu. Carevasazică eu sunt casierul societăţii.”
Din anuarul Societăţii Literare Gr. Alexandrescu a elevilor de curs superior din liceul B „Unirea” din Focşani anul scolar 1930-1931 citim mai multe lămuriri scrise de profesorul menţionat de băiat: Continue reading