Tag archives: carti postale

În căutarea Stellei (2)

Casa Stellei există şi astăzi pe o străduţă din Colentina, străduţă ce păstrează încă mare parte din casele vechi cu un singur nivel şi front îngust către stradă. Este adresa la care au ajuns acum zeci de ani cărţile poştale pe care le ţin eu azi în mâna şi pe care la rubrica adresant e trecut “Stella Gălăşeanu, Strada Silviei no. 16 bis Bucureşti prin Colentina”.

Prima carte poştală a ajuns pe Strada Silviei la numărul 16 bis acum aproape 80 de ani, în 5 martie 1934. Cartea poştală e trimisă de o verişoara, Nela Popescu, o adolescenţă care, după cum ea însăşi scrie, studiază la “şcoala de economie casnică” în Budişteni Muscel. Clădirea şcolii există şi astăzi, totuşi ea nu mai funcţionează că şcoală. Pe vremea aceea însă tinerele care veneau aici învăţau timp de trei ani cum să devină bune gospodine studiind materii precum : croitoria, menaj general şi curăţenie personală, reţete, lucrări de grădină, limba română, muzică , sericicultură, desen şi caligrafie. Caligrafia îngrijită dar totuşi copilăroasă a Nelei stă mărturie pentru cursurile absolvite.

carte postala 5

carte postala 5 verso

Mănunchiul de cărţi poştale, frumos păstrate în folii de plastic, se înşiră începând din 5 martie 1934 până în vara anului 1943, dată la care este primită ultima carte poştală. Puse toate laolaltă cărţile poştale prezintă cioburi colorate în caleidoscopul vieţii unei familii dintr-o familie din clasa de mijloc la început de secol XX. O familie ca probabil multe altele: mama – Lucreţia , tatăl – Haralambie Gălăşeanu(angajat la Societatea de tramvaie Bucureşti, după cum reiese dintr-una din cărţile poştale) şi cei trei copii, apropiaţi ca vârstă –toţi adolescenţi: Lola, Paul şi Stella. Familia îşi face vacanţele pe timp de vară la rudele din Dragoslavele unde au şi mulţi prieteni cu care corespondează odată întorşi acasă toamna. Pe măsură ce anii trec, vedem cum copiii cresc, se căsătoresc iar viaţă lor se schimbă.

Continue reading

trei surori

A luat mult timp să îmi dau seama că cele mai frumoase poveşti pe care le-am întâlnit sunt istorii modeste ce nu-şi aroga alt titlu decât cel de realitate. Povesti fără poleială şi fără povestitor, bucăţi de realitate din care lipsesc de multe ori fragmente întregi sau uneori chiar finalul. Poveşti ce de multe ori rămân nespuse, nescrise şi neştiute.

Îmi place să cred însă că pentru orice poveste nespusă există mereu cineva gata să caute şi cineva gata să asculte, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru un exerciţiu de modestie şi smerenie în faţa trecutului.

Povestea care m-a găsit zilele trecute şi-a început drumul din Focşani către Bucureşti la sfârşitul anului 1929. A ajuns aici pe 30 octombrie 1929 în forma unei cărti poştale acoperită toată de rânduri strânse scrise cu cerneală neagră. Cartea postală era scrisă de către fratele grijuliu al celor trei surori proaspăt venite în capitală: Alina, Valerica şi Marietta Popovici.

carte postala 1930

Fratele rămas acasă în Focşani este de vârsta liceului iar din rândurile scrise de el aflăm că urmează liceul Unirea din oraş şi că „Eu deocamdată sunt bibliotecarul şi casierul societatii Gr. Alexandrescu căci s-a deschis societatea sub preşedenţia maestrului Ghita Dimitriu. Carevasazică eu sunt casierul societăţii.”

carti postale 1929

Din anuarul Societăţii Literare Gr. Alexandrescu a elevilor de curs superior din liceul B „Unirea” din Focşani anul scolar 1930-1931 citim mai multe lămuriri scrise de profesorul menţionat de băiat: Continue reading

in cautarea stellei

Am început s-o caut pe Stella în noiembrie 1929 , atunci când prima carte poştala ajungea probabil din Ploieşti în Bucureşti la Elisabeta, Vetuţa, sora plecată la studii. Elisabeta stătea pe strada Buzeşti nr. 50, apartament 13, camera no.4, etaj III. Cartea poştala face specificaţia “Drei. Elisabeta Teodorescu Studentă”. Iar sublinierea nu e întâmplătoare în condiţiile în care la 1929 statutul de studentă era puţin diferit faţa de prezent şi nu orice familie îşi putea permite să-şi trimită copilul la facultate în capitală. Clădirea în care sora Vetuţa locuia este o construcţie demolată între timp,  pe locul ei se află una dintre cladirile de birouri nou construite.

Scrisul celui care transmite ultimele veşti din Ploieşti este elegant şi elastic întins pe rândurile de cerneală neargă. Realitatea Ploieştiului pe timp de iarnă este cea a patinoarelor şi a balurilor în cadru intim ”tocmai vroiam să-ţi trimet ceva în plic şi îmi pare bine ca n-am trimes-o că te privea (o poză de la un bal) (…) aici nu-i nimic nouă şi-n special n-am ieşit în oraş de când ai plecat decât o singură dată aşa că nu ştiu ce mai e nou în oraş, scrie-mi ceeace doreşti să ştii ”„astăzi după masă am fost la patinaj şi  ca la început am patinat vreo două ore şi sunt acuma mort de oboseală” Continue reading

2 scrisori pierdute

Va exista mereu interes in jurul vietii intime a personalitatilor, viata lor va fi disecata si judecata pana la epuizare. Nu rareori diverse corespondente purtate de mari scriitori sau oameni de cultura in general sunt scoase la iveala de catre mostenitori cinici, dornici de imbogatire, si devorate de catre cititori (cel mai adesea) de ocazie. Nu atat atmosefera vremurilor trecute, personalitatea si rutina zilnica a oamenilor ce au fost este obiectul atentiei volumelor respective cat barfa, totul decurgand dupa modelul descris de poet:

“Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Un caz special il constituie insa marturiile ramase despre anonimi, oamenii cetatii pierduti in multime si stersi de vreme chiar si din amintirile familiilor lor, acum raspandite in cele patru zari.

Au existat studii interesante cu teme antropologice facute in ultima vreme in care surse de acest tip au fost scoase la lumina pentru fundamentarea in coroborare cu alte surse documentare a unor teme de cercetare precum “dragostea la romani” ( doamna Constanta Vintila Ghitulescu). La fel de cunoscute si apreciate sunt studiile facute de doamna Ioana Parvulescu ( “In intimitatea secolului 19” si “Intoarcere in Bucurestiul interbelic” ).

Recent ajunsa in Cluj am dat de una din multe tarabe de carti vechi din gangurile din zona centrala. Pe langa multe teancuri prafuite de carti de beletristica, studii medicale si cu tematica muzicala am gasit si un teanc de vechi carti postale. Am rasfoit cu rabdare teancurile de carti postale in cautarea unora reprezentand centrul vechi al Clujului. Astfel mi-a iesit la iveala o carte postala ingalbenita intoarsa cu partea scrisa in sus. Toata era scrisa cu un scris marunt si negru, elegant si ascutit, constant egal si perfect drept impartit pe randuri. Singurele cuvinte scrise mare erau cele ce recomandau destinatarul si adresa acestuia. Aici literele se intindeau in volute capricioase asemeni decoratiunilor unui capitel corintic. Cel mai mare scris cuvant era “Timisoara” ceea ce m-a facut sa zambesc gandindu-ma la kilometri parcursi de biata bucata de hartie in ultimii 80 de ani.

Am pus cartea postala de-o parte si am continuat sa rasfoiesc. O noua carte postala a iesit la iveala. Scrisul rotund si decorativ ocupa abia o mica portiune a cartii. Risipa de spatiu era bine planificata inclusiv prin orientarea la 90 de grade a scrisului. Numele si adresa destinatarului  erau scrise cu caractere egale ca inaltime si cu acelasi scris rotunjor si naiv in mod sigur apartinand unei adolescente. Nu am putut sa nu remarc iarasi “Timisoara” trecuta la adresa si am zambit din nou. Am pus si aceasta carte postala de-o parte, iarasi fara sa ma uit macar la verso si am continuat cautarea de data asta mai in alerta , cautand noi mesaje frumos caligrafiate. Insa restul cartilor postale proveneau din toate colturile exotice ale lumii si tarii fara a fi insa scrise. Continue reading