Tag archives: case cu povesti

Hala Matache

hala matache

Ani de zile am trecut pe lângă hala Matache fără să am curiozitatea să intru înăuntru. Dealtfel şi dacă aş fi făcut asta pe vremea când ea încă funcţiona, n-aş fi avut ocazia să văd mult mai mult decât nişte spaţii închise fragmentate, cu finisaje pestriţe şi plafoane false.

Treceam deseori cu maşina pe lângă hală în drum către piaţa Victoriei. Mergeam cu maşina în ritmul lent al vechii străzi – maşina înainta încet în şirul de maşini ce stăteau blocate aşa că aveam timp să privesc imaginile din jur într-o clipa dilatată ce părea să fie echivantă cu veşnicia.

hala matache

hala matache

hala matache

hala matache

 

„apropo? Ştii că se va dărâma nu?”

 Cred ca n-am luat în seamă replica nici atunci şi în anii care au urmat. Până în toamna când totul a început. Una dupa alta casele din jur se goleau, apoi cădeau într-o ordine aparent aleatorie. Printre şirurile de maşini ce încă traversau strada, norii de praf rămaşi în urma demolărilor şi pâlcurile de curioşi veniţi să vadă ce se întâmplă hala încă rezista şi funcţiona. A luat ceva până cand magazinele s-au închis unul dupa altul iar clădirea a fost închisă. Din acel moment lucrurile s-au precipitat. Strada rămăsese deja ştirbă de aproape toate clădirile , devenise singură şi pustie – şovielinică îşi retrăgea umbrele şi amintirile mai departe în ungherele rămase pe Griviţei către Sfinţii Voievozi.

Acela a fost momentul în care Hala Matache a rămas singură. Prima iarna i-a fost mai grea decât toată greutatea anilor trecuţi. Primavara a găsit-o pustiită şi golită de conţinut. De semnificaţii fusese golită în prealabil.

Singură stă şi astazi, ca o mască dezolată a unei tristeţi pe care nimeni nu vrea sa şi-o asume. Hala Matache e aproape de finalul de poveste, un final impus arbitrar şi inutil. În asemenea  momente, când argumentele logice şi-au pierdut orice utilitate singurul lucru care se mai poate face este să deschidem ochii larg, să avem rabdare să ascultăm şi să păstram tot ceea ce se mai poate salva- povestea.

 

Povestea e aproape ştearsă de uitare şi pe mari porţiuni are piese lipsă. Stim însă că ea începe în anul 1887.

 

Însemnările lui Frederic Dame ne fac o bună introducere în atmosfera vremii, ele ilustrându-ne un oraş în care comerţul se practica în mod improvizat şi pitoresc pentru privitorul de azi :

„negustorii stăteau aici sub cerul liber, iar aceste pieţe aduceau mai mult a târguri decât a pieţe moderne, fiindcă nu se vindeau aici doar carne, legume, fructe, păsări şi oua, ci şi stofe, bibelouri şi alimente” (1)

Existenţa pieţelor are deja tradiţie la început de secol XIX, prima însemnare care menţionează existenţa uneia este „cartea din 13 mai 1563 a judeţului Necula al lui Bobanea” care  ” pomeneşte pazarul de langă biserica domnească unde se aflau „negustorii”.Termenul e turcesc şi înseamnă „piaţă, târg, locul unde se ţine târgul”.Poporul zicea în mod obişnuit târg- prin extensiune cuvântul va însemna întreaga aglomeraţie umană unde avea loc târgul; pentru târgul de vite şi de furaje se întrebuinţa un cuvânt deosebit, obor, care are şi înţelesul de „ocol de vite, loc îngrădit lângă casă, unde se ţin vitele”.”  (1)

  Continue reading

ferdinand nr.13

Povestea casei a început probabil în 1897, dată (vizibilă şi astăzi) marcată pe faţada casei. Nu ştiu cine a pus temelia casei şi nici secretul asemănării între casa de la numarul 13 şi cea de la numarul 15, case ce la prima vedere par chiar identice. Ceea ce poate fi spus fără urmă de îndoială este că atât ea cât şi casele învecinate din front fac parte dintr-o insulă relativ omogenă ca vechime. Toate au o particularitate ce le face încă şi mai interesante – deschiderea parcelelor către două străzi : Bulevardul Ferdinand şi Strada Olari.

bulevardul ferdinand nr.13

bulevardul ferdinand nr.13

 

bulevardul ferdinand nr.13

Viaţa casei de la numarul 13 s-a schimbat în  anul 1947, dată începând de la care  povestea ei este consemnată în volumul de memorii al lui Annie Bentoiu “Timpul ce ni s-a dat- Memorii 1947-1959”. Astfel 1947 este anul în care o mătuşă a compozitorului Pascal Bentoiu, “tante Aline” o cumpără : “Simţind schimbarea vremurilor, tante Aline îşi vânduse în 1947 moşia şi-şi investise banii în această casă. Ochiul ei apreciase corect soliditatea şi stilul clădirii, dar mai puţin exact uriaşele cheltuieli care ar fi fost necesare ca să-i redea frumuseţea iniţială, şi cu atât mai puţin evoluţia normelor locative în Bucureşti.” Continue reading

În camera mea

Prima imagine pe care o am în memorie legată de camera mea este un perete plin de cărţi. Nu mai ţin minte culoarea pereţilor şi nici mobila, în măsura în care exista altceva înafară de pătuţul meu cu grilaj. Cunoşteam însă coperţile tuturor cărţilor din bibliotecă – culoare, mărime, mirosul foilor tipărite, textura cartonului coperţilor cu mult timp înainte să ştiu să le citesc.

Când am crescut, camera s-a schimbat, rafturile de cărţi au început să fie umplute suplimentar cu alte cărţi şi obiecte achiziţionate de mine. Pe măsură ce copilăria mea se apropia de sfârşit, camera începea să fie tot mai sufocată de lucrurile pe care le păstram , probabil intr-o incercare de a mă asigura că îmi voi găsi mereu drumul înapoi daca voi avea vreodată nevoie.

Apoi, într-o vară o uşă imaginară s-a închis, sau aşa cred acum. Camera mea s-a golit de tot, mai putin de peretele meu de cărţi. Pereţii au devenit albastri, geamul s-a lepădat de perdele (spre satisfacţia celor câteva flori de pe pervaz) şi camera de (mare parte din) mobilă. În locul lucrurilor exilate în debara, în cameră a pătruns muzica iar patul s-a (re)orientat după lumină. Zilele se deschideau cu felia de cer ce mi se desfăşura ca o hartă, net, în faţă la trezire iar norii curgeau ceva mai încet decât timpul.

interioare

interioare

pe fereastra

pe fereastra

pe fereastra

Când toţi norii s-au scurs din geamul meu albastru am plecat să-i caut mai departe. Camera ce m-a primit era tot albastră, dar cerul prins in fereastra ei era puţin diferit de cel pe care îl lăsasem în urmă. Camera m-a primit ca orice cameră străină, în coordonatele ei neprietenos de strict geometrice, îngustă şi cu colţuri ascutite. Încet încet însă pereţii au prins grosime şi consistenţă pe măsură ce i-am învelit cu straturi succesive de poveşti suprapuse.
Continue reading

interioare (cum se nasc şi mor poveştile) – (2)

Acum ceva timp am vizitat casa memorială a unui ilustru scriitor, casă aflată pe una din străzile zonei vechi din Bucureşti. Casa, sau mai bine zis apartamentul, se află în interiorul unui bloc interbelic. Nimic nu anticipa interiorul ascuns în spatele faţadei moderniste, riguros geometrice. Înăuntru spaţiile erau generoase şi croite după o logică a locuirii mult diferită faţă de reperele cu care suntem obişnuiţi azi.

Secretul vieţii consumate în încăperile apartamentului se decela în patina mobilei şi rafinamentul detaliilor. Am observat cu atenţie mici detalii ce împreună formau întregul: fereastra bandă ce se întindea pe toata lăţimea încăperii, dintr-un perete în altul, biroul de lemn masiv, tocul vechi de pe birou, rafturile înguste de lemn pline de cărţi poziţionate deasupra ferestrei bandă. Casa era în fapt încă extrem de vie prin toate cărţile ce îi tapetau pereţii tuturor încăperilor : dormitor, living-room, dining-room sau birou. Holul de acces părea abia părăsit de cei ce locuiseră casa iar garderoba mesteşugit mascată într-o nişă părea doar accidental goală. Chipurile tuturor celor ce trecuseră prin casă erau încă păstrate în schiţe în tuş şi cărbune înrămate în generosul hol de la intrare.

Vizitând asemenea locuinţe nu-i greu să-ţi dai seama că viaţa şi sufletul locului ţine nu atât de substanţa zidurilor clădirii cât de straturi de istorie subiectivă depusă în şi prin lucrurile celor ce au locuit-o, de alăturarea lor si de chimia rezultată între ele în urma folosirii lor de către cei ce au fost. Din acest motiv casa memorială la care m-am referit mai sus era mai vie decât o casă locuită astăzi de o familie oarecare. Şi mai vie decât orice amenajare interioară etalată în revistele de profil, amenajare gândită funcţie de mode şi tendinte de sezon, impersonală si accesibilă funcţie de buget.

Nişte gânduri sensibile şi adânci în nuanţe, gânduri ce reuşesc să surprindă esenţa acestui „acasă” le-am găsit in volumul de memorii scris de Cornelia Pillat („Ofrande”-editura Humanitas) într-un pasaj referitor la experienţa trăită la prima vizită în casa familiei Ion Pillat din strada Pia Bratianu nr. 9 :

„M-am întrebat în ce constă ambianţa de neuitat a acelui interior care m-a vrăjit de cum l-am văzut, căci înăuntru casei lui Ion Pillat eram supusă, fără să ştiu, unei incantaţii rezultate din aranjamentul obiectelor corespunzând unor cerinţe artistice vii, tălmăcind nu preferinţele unui colecţionar de artă sau ale vreunui calcul material, ci unei necesităţi sufleteşti şi unei psihologii creatoare. Fiecare obiect avea destul de mult spaţiu în jur pentru a putea fi privit în sine, dar părea cerut de ideea sau aspectul celui alăturat, care-l punea in valoare şi fără de care şi-ar fi pierdut din frumuseţe, iar subtilele acorduri ale culorii lor alcătuiau o discretă, dar pătrunzătoare seducţie.
(…) Revenind la acea primă vizită în casa Pillat, îmi amintesc că m-am simţit absorbită până la anihilare de atmosfera acelor odăi în care lucrurile păreau să şoptească între ele şi mi se părea că aud, îngânate, melodii vrăjite. Eram pierdută ca într-o pădure fermecată şi auzeam zvonurile unor suflete străine de mine, care mă ademeneau în lumea lor ca nişte sirene.”

Recent am avut ocazia să mă uit la o serie de anunţuri ( publicate pe portale de imobiliare) ce ofereau spre vanzare case vechi din Bucureşti. M-am pierdut ore în şir pe încrengătura de anunţuri înlănţuite prin termeni cheie referitori la vechimea caselor, locaţia lor şi sistemul constructiv. În câteva cuvinte neîndemânatic mânuite (şi nerelevant alese) de către agenţi imobiliari casele erau descrise succint şi în tuşe groase. Nu toate erau case valoroase din punct de vedere arhitectural, marea majoritate probabil nu se încadrau în categoria de monument istoric. Erau totuşi case şi case, fiecare traversând istorii triste (şi probabil de multe ori nedrepte) de familie. Iar tot dramatismul destinului celor ce le-au pus temelia era vizibil mai ales în pozele de interior, nu rareori adaugate la anunţuri.

Am privit case care plâng în tăcerea zidurilor cu tencuiala căzută. Case în care camere stau închise de ani de zile, nelocuite şi ascunse în spatele obloanelor de lumina zilei. Parchetul scârţaie sub umbrele franjurate de felii de lumina prin jaluzele vechi de lemn iar ochiurile de geam şuiera sparte în bătaia vântului. Puţinele camere încă locuite sunt încălzite cu reşouri electrice iar pereţii sunt tapetaţi cu petice de ziare. Sunt case locuite acum de oameni fara adăpost, acceptaţi ca prezenţă în casă de către proprietari ce pun casa spre vânzare în anunţuri care nu uită să menţioneze „ casă ce necesită lucrări de renovare, alternativ demolabilă”, mizând pe atractivitatea zonei în care casa este poziţionată.

Am descoprit case care au fost purtate de vremuri pe drumuri ciudate şi sunt azi locuite de către oameni diferiţi de cei care le-au clădit. Mobila veche desperecheată stă jupuită şi tocită printre scaune de plastic şi mochete în culori tari. Uşile masive de lemn şi glasvandurile au rămas prea mari pentru viaţa care are acum loc aici. Logica planului a fost redusă la cea a unui apartament confort 2 dintr-un bloc din prefabricate. Acesta este motivul pentru care unele uşi au fost improvizate din materiale ieftine iar ale compartimentări de sticlă au fost blocate cu dulapuri. Zidurile sunt pline de urmele de tencuială viu colorată lăsate sub tablouri de mult timp vândute.Uneori urmele sunt (re)acoperite de covoare sau carpete. Alteori ele apar ca geometrii abstracte pe tencuiala camerelor, marcând un trecut demult trecut.

Majoritatea caselor găsite s-au rezumat la a supravieţui. Odata cu dispariţia (provocată şi încurajată de regimul comunist) a primilor proprietari ele au început o nouă viaţă sub semnul resemnării şi al compromisului. Oameni diferiţi de cei care le croisera pe vremuri s-au trezit brusc în situaţia de a a fi responsabili pentru ele. Iar viaţa ce a umplut înaltele camere ale vechilor case a fost diferita de cea de odinioară. Spaţiul s-a umplut la fel de greu ca o bibliotecă de cărţi colecţionate cu grijă cale de generaţii golită şi re-umplută cu ziare şi cărti de duzină. Geamurile s-au ofilit de perspective, încăperile s-au uscat de aşteptări iar casa a supravieţuit pe principii contabile ce rând pe rând au retezat şi nivelat toate încolţirile de vise. La modul practic aceasta s-a tradus în schimbări de funcţiune ale încăperilor, renovări inabile şi modificari de partiu grosolane. Relicve ale vietii ce obişnuia sa aibă loc între vechile ziduri au ajuns sa coexiste cu urme ale noii vieţi. Contrastul e crud şi releva fragilitatea supravieţuirii unui trecut care, deşi recent, se află in perpetuu pericol de scufundare în uitare.

Replica, reprezentând perspectiva asupra prezentului a celor care au construit şi au iubit aceste case, am găsit-o tot in volumul Corneliei Pillat. Astfel în rândurile de mai jos este prezentată experienţa reîntalnirii sale cu casa familiei Pillat ( casa Nicolae Pillat şi Mariuca Bratianu din strada Nicolae Iorga nr. 8 ) după zeci de ani de la data la care ea fusese naţionalizată :

„După revoluţia din 1989, am vrut să revăd interiorul casei, ocupate de şaptesprezece locatari. Fiecare – după gustul său- şi-a facut culcuşul în odăi. Când am intrat în holul devenit întunecat şi ostil, cu parchetul cenuşiu, am văzut în fundul încăperii, improvizată, o bucătărie. In bibliotecă rămăsese vechiul mobilier, acoperind pereţii. Nişele bibliotecii erau goale ca niste orbite de ochi scoşi. Salonul adiacent se afla împărţit de un paravan. Sera fusese transformată în odaie de baie si cada fusese aşezată sub peretele din ceramică turcoaz creată de Andre Methe, operă ce ar fi făcut fala Muzeului Metropolitan din New York sau a celui de artă decorativă din Paris. Am renunţat să mai intru în celelalte odăi.
Sufletul meu balansa între durerea distrugerii ambianţei acelei arhitecturi interioare, reprezentativă pentru arta sfarsitului de secol al XIX-lea, şi înţelegerea nevoii locatarilor care de fapt trăiau în promiscuitate şi se certau între ei, dar aveau de orgoliul de a locui într-o fostă casă boiereasca din centrul oraşului.”

Din păcate azi casele de patrimoniu nu-şi găsesc un cadru legislativ de natură să le apere eficient. Din acest motiv ultima redută a luptei ajung să fie obiectele ce le locuiesc şi însufletesc. Iar, pe masură ce ele pierd luptă după luptă şi sunt înlocuite cu corespondentele lor moderne şi accesibile, trecutul este şters din interior către exterior pe tăcute într-o luptă lipsită de glorie şi fără şansă de câştig.

Într-o lume în care trecutul nu este asumat (sau măcar cunoscut) nedreptăţile persistă iar greşelile trecute rămân neispăşite şi nepedepsite. Viitorul se aşează strâmb şi hâd peste ignoranţa în faţa căreia nicio oglindă nu este pusă.
Atâta timp cât interiorul caselor nu va începe să ilustreze o locuire frumoasă cred că zbaterea pentru a salva exteriorul lor nu va avea sorţi de izbândă. Iar pentru o locuire frumoasă avem nevoie terbila de oameni frumoşi. Este o victorie ce se câştigă în timp, o revoluţie tăcută, prin cărămizi de modestie smerită, dar este singura victorie posibilă.

Nota:

pozele au fost preluate din anunturi afisate pe site-ul http://www.cbimobiliare.ro/

Interioare (cum se nasc poveştile)

21 copy
 

Aveam în jur de 10 ani atunci când mătuşa mea R. a cumpărat o casă la periferia Giuleştiului. Trebuie sa menţionez că mătuşa mea R. era o fiinţă minunată, uşor încadrabilă în categoria mătuşilor fabuloase ( aşa cum a ales cineva să le denumească) , cu o viaţă de poveste pe care era o plăcere să stai s-o asculti depănând-o, cu urechile ciulite şi cu speranţa că nu vei fi observat că te-ai strecurat la masa adulţilor.
Mătuşa R. luase casa exact la fel cum întâmpinase totul în viaţă – cu umor, fără planuri pe termen lung şi cu o imensă disponibilitate spre schimbare. Iar felul în care reuşea să gestioneze provizoratul din jurul ei, ordonându-l şi  păcălindu-l să devină acasă era miraculos în ochii celor ce aveau şansa să-i fie aproape. Probabil de-asta o iubeam atât de mult.
 

La fel ca mine, şi ca toţi oamenii care o înconjurau şi unchiul meu a subscris dorinţei ei, fără drept de apel, asumându-şi o decizie ce mă îndoiesc că fusese a sa. Casa a fost deci cumpărată şi, an de an, pentru câteva luni de vară, mătuşa mea era disponibilă la noua sa casă de vacanţă din periferia uitată a Bucureştiului.
Casa i s-a supus docilă, transformându-se într-o oglindă plină de bunavoinţă a felului ei expansiv şi excentric de a-şi trăi viaţa. Camerele goale s-au umplut de soare iar curtea a înflorit binevoitoare, indiferentă şi indulgentă la nepriceperea mătuşii mele într-ale grădinăritului.
 

20 copy

19 copy

18 copy

8 copy

9 copy
Continue reading

in loc de concluzii (…sau in asteptarea lor)

Atunci cand eram mica am invatat sa deosebesc stanga de dreapta cu ajutorul funditei rosii prinsa la orele de gimnastica de glezna stanga. Cand cresti insa nu e la fel de usor sa inveti sa deosebesti adevarul de fals sau raul de bine. Problema , ca si atunci cand esti mic, e punctul de reper. Si tot ca atunci cand esti mic, raspunsul si punctul de reper sta in tine, chiar si daca tii in ambele maini cate o jumatate rupta de panglica decolorata.

Este greu sa judeci adevarurile, dreptatea si viitorul visat sau dorit de ce din jur. Ce este insa usor de reconsiderat si cantarit este imaginea trecutului si concluziile sale de la care pornind trebuie sa-ti construiesti valorile si prezentul.

Am inceput de ceva timp un set de articole ce se refera la zona Berzei-Buzesti. Am incercat pe cat posibil sa ma axez mai mult pe detalii si mai putin pe consideratii generale, sa nu pun in discutie proiectul de sistematizare urbana ci sa pun sub lumina fragmente de prezent si trecut ce cad sub buldozere.

Daca situatia zonei este similara multor altor locuri din oras ce se pregatesc incet si sigur de un sfarsit la fel de trist, ceea ce se poate insa salva, ceea ce trebuie insa salvat sunt fragmente de memorie.

Iar memoriile respective stau conservate in poze decolorate sau carti ravasite pe pardoseli de la care imaginatia poate sa inceapa sa teasa drumul catre intregul pierdut.

In ultimele luni am vazut multe incaperi din zona Berzei-Buzesti. In unele proprietarii ne-au invitat sa intram, in tristetea disperata a evacuarii. In altele am intrat ulterior evacuarii. In unele n-am reusit sa intram. Pe altele le-am vazut doar in timpul demolarii, prin nori de praf si maldare de caramizi sparte.

Nu rareori plimbarile din timpul zilei s-au continuat in vise in care alte usi se deschideau catre coridoare intunecoase si incaperi valurite de amintiri de vieti trecute.

Nu rareori realitatea a fost insa mai spectaculoasa decat ce as fi putut vreodata visa. Toate amanuntele realitatii mi-au relevat noi si noi falduri de tristete ale unei istorii de perpetue pierderi si irosiri. Si exista ceva ironie in istoria bietelor case pierdute succesiv de generatii diferite de proprietari: proprietarii initiali- oamenii care le-au pus temelia , proprietarii “ICRAL” cu legitimitate discutabila, proprietari care au cumparat in vremurile de tranzitie dominate de relativitate si preturi  “neasezate” si in sfarsit “uzurpatorii”, bieti oameni saraci, locatari ilegali de cladiri parasite.

Daca ar fi sa judec la nivel etic , pot doar plange vremurile care au dus la distrugerea primei generatii de proprietari. Tot la nivel etic deplang lipsa de initiativa a primariei in a informa comunitatea asupra schimbarilor ce vor avea loc si de a organiza evenimente culturale care sa marcheze despartirea de un fragment de istorie ce se va sterge ireversibil odata cu aceasta demolare.

Daca este sa sa judec dupa o judecata umana nu pot sa accept situatia actuala in care oameni saraci si fara posibilitati sunt aruncati in strada fara a se gasi vreo solutie pentru situatia lor. Nu pot sa accept ideea lipsei de protectie sociala in care niste batrani fara venituri locuiesc in constructii improvizate cu toate retelele debransate, in prag de demolari pentru simplul motiv ca nu au unde pleca.
anunt demolari berzei

anunt demolari berzei

Daca ar fi sa judec la nivel legal as zice ca este lamentabil modul in care exproprierile s-au facut – cu anunturi cu termen de evacuare de 48 de ore.  Nu a fost normala situatia in care zeci de familii au trebuit sa-si asigure singure transportul lucrurilor din casa intr-un termen atat de scurt (mai ales in conditiile in care accesul masinilor pe portiuni de strazi nu a fost posibil tocmai din cauza lucrarilor). Nu a fost acceptabil ca procesul de mutare sa nu aiba asigurata suficiente masuri de securitate in care fostii proprietari sa nu fie pagubiti de lucruri.

Tot la nivel legal, consider total lipsita de legitimitate intreaga operatiune de demolare desfasurata in absenta detinerii tuturor avizelor necesare autorizarii lucrarilor de demolare. Autorizatia de demolare a fost anterioara obtinerii avizului de declasare ca monument istoric a multora dintre cladirile demolate.

Si pentru ca vorbim despre o zona veche a Bucurestiului ce includea monumente de arhitectura ar fi fost poate necesar ca inainte de demolarea caselor  sa se extraga cat mai multe dintre elementele valoroase pe care cladirile le contineau: elemente de tamplarie, elemente de feronerie, mobilier, cahle de sobe.

Camerele in care am intrat si in care toate aceste lucruri au ramas sa se distruga odata cu caderea caselor? Portale catre realitati straine  mie, iata mai jos cateva dintre ele:

Continue reading

Cum moare o casa (numarul 7 strada Buzesti)

Ii ia mult unei case sa ia viata. Se naste incet si in etape, in directa legatura si cu puterea financiara a investitorului. Piatra cu piatra zidurile se ridica  – pozitia ficarei usi, a fiecarui perete si a fiecarui geam fiind rezultatul multor negocieri intre proiectanti, executanti si proprietar. Ceea ce vedem si admiram azi ca ancadrament decorativ la o fereastra poate la fel de bine sa fi fost conditionat in dimensionare la un moment dat de un calcul bine chibzuit al proprietarului fata de resursele sale banesti, sub sfaturile arhitectului, vis-à-vis de decoratii. Totusi cate generatii au vazut lumea prin fereastra aceasta!

Finalizarea constructiei nu este mereu cea mai importanta in relevarea personalitatii unei case. Un drum intreg plin de schimbari se deschide in fata vietii nou nascute a casei. Casa incepe sa traiasca pe masura ce se impregneaza cu  viata traita in interiorul zidurilor sale. Timpul si mai ales viata petrecuta inlauntrul sau sunt cele ce o transforma intr-un martor viu al unor vieti, un organism ce sufera cand cade in uitare si este rupt de viata ce l-a insufletit. Sunt fericite si intelepte casele ce au norocul sa strabata vremea calauzind pasii aceleiasi familii crescute odata cu ea.

Nimic nu ma intristeaza mai mult decat o casa ce moare incet si pe tacute. Odata cu moartea ei mor (de data aceasta definitiv) toate franturile de viata adapostite in ea.

Pe strada Buzesti casele ramase stau singuratice intre goluri bine netezite de buldozere. Pe fundal se profileaza blocurile de sticla ce vin dinspre piata Victoriei. Raportul strivitor era evident déjà de mult timp, moartea iminenta a bietelor casute era previzibila pentru oricine. A fost o cronica a unei morti asteptate si amanate. Mai mult decat atat, a fost o moarte premeditata de zeci de ani – cam din perioada in care casele ar fi putut sa fie retrocedate proprietarilor de drept, alegandu-se insa varianta incurajarii unui provizorat perpetuu care a erodat si consumat substanta caselor dincolo de orice limita. Si ma indoiesc ca totul se va opri aici – probabil toata aria intre Buzesti si Gara de Nord va avea aceeasi soarta.

buzesti case vechi

casa buzesti4

strada buzesti noiembrie 2010

cladire modernista buzesti

detalii fatada buzesti

Am intrat sovaielnic in curtea casei prin gangul intunecos cu plafon pe jumatate cazut. In stanga am vazut o cutie de scrisori probabil inutila ultimelor doua generatii care au ocupat casa. O scara intunecoasa serpuia in coridorul al carui acces era situat imediat langa cutia de scrisori. Fosnete se auzeau de mai sus asa ca am decis sa mergem mai departe. Continue reading

pentru alice

Pentru mine lumea s-a masurat mereu in numarul de usi din jurul meu ramase spre a fi deschise. Cautarea nu a avut niciodata alt scop mai précis decat curiozitatea iar principala mea liniste a fost mereu certitudinea ca oricat de departe as merge usile vor exista mereu in jur.

Ca un corolar la cele de mai sus, si oamenii se impart si difera intre ei in functie nu atat de numarul de usi deschise cit de disponibilitatea de a vrea sa le deschida. Este greu de spus unde este situata prima usa, in fapt nici nu cred ca exista asa ceva . Probabil ne nastem direct prinsi in ochiuri de retele de usi ca o mostenire implicita de ganduri si idei. Din cauza asta multe ochiuri ale retelei contin comunitati intregi de oameni, comunitati fericite si lipsite de dorinta parasirii spatiului matca. Cei care pleaca sunt doar fii ratacitori a caror intoarcere este asteptata cu rabdare de comunitate.

Atunci cand insa esti un calator printre usi niciodata nu stii exact nici unde vrei sa ajungi nici ce anume ti-a indreptat pasii intr-o directie sau alta. Poti da de spatii goale sau poti gasi uneori alte persoane care, ca si tine, se intreaba pe care usa urmeaza sa o deschida. Continue reading