În prima mea toamnă bucureşteană am început să explorez oraşul cautând strada Eforie şi cinemateca la care doream să-mi fac abonament. Am găsit strada într-o zi ploioasă cu frunze galbene lipite de trotuare. Am regăsit-o într-o altă zi aurie în care am plecat mai departe şi am traversat ceea ce acum ştiu că e strada Franceză. M-am simtit „spirited away” într-o nişă a timpului uitată în miez de oraş, la vedere , ca toate lucrurile bine ascunse. Îmi amintesc surpriza străzilor în pantă ascunse în spatele marilor bulevarde şi imaginea lor în înserarea prăfuita şi portocalie în care începeam să cunosc pentru prima dată oraşul. Am iubit de la prima vedere ghicita capacitatea a oraşului de a surprinde mereu, vocaţia sa de turnesol şi de a te îndemna la (auto)descoperire. Eram însă atunci abia la început de drum, drum pe care nici azi, la zece ani distanţă nu cred să-l fi străbătut în procent satisfăcător faţă de aşteptările mele şi faţă de ceea ce orasul ştie încă să-mi ascundă.
Totul era diferit faţă de „acasă”. Străzile, casele, oamenii, orele străzilor. Nu puteam înţelege punctul în care firul vieţii acestei porţiuni de oraş se rupsese şi de unde irupea toata tristeţea tăcută a caselor ce păreau să se scufunde în uitare. Uneori când îmi era dor de acasă mă plimbam pe Intrarea Şelari şi încercam să-mi aduc aminte de strada Sforii. Totuşi era o diferenţă netă între tăcerea mândră a caselor din Braşovul vechi, case care mai bine şi-ar închide toate obloanele decât să plângă, şi tristeţea nostalgică a caselor din Bucureşti. Aşa am început să fac diferenţa între uitarea tăcută şi uitarea dureroasă.
