Tag archives: interioare

Casa lui Rogojin (interioare dostoievskiene)

Citesc întotdeauna cu plăcere pasajele din romane în care sunt descrise interioare sau detalii legate de arhitectura spaţiilor în care acţiunea se desfaşoară. Nu rareori mici perle legate de istoria unor străzi şi clădiri cunoscute pot fi desprinse în modul cel mai neaşteptat din literatură. Dar ceea ce face lucrurile cu atât mai captivante este rolul pe care aceste descrieri îl joaca în cadrul naraţiunii, rolul lor de a releva adevăruri esenţiale referitoare la personajele ce trăiesc în mijlocul lor (în special în cazul literaturii înscrise în curentul realist).

În construcţia complexă a romanului „Idiotul” un rol interesant îl au astfel pasajele în care autorul descrie interioarele (dar şi arhitectura exterioară) a locuinţei lui Rogojin. Avem două descrieri ale casei in două momente cheie ale desfăşurării acţiunii romanului – ambele descrieri corespund unei vizite a prinţului Mîşkin. Prima vizită este facută de prinţ înainte de plecarea sa din Petersburg şi este urmată de o primă stare de delir.

Vizita reprezintă prima întâlnire a prinţului cu casa lui Rogojin, totuşi aspectul acesteia nu-l surprinde deloc – el reuşind să recunoască intuitiv locuinţa lui Rogojin.

Aspectul casei este masiv, lipsit de eleganţă şi posomorât.

„casa era mare, posomorâtă, cu parter şi doua etaje, fără niciun fel de arhitectură, de culoare verde-murdar. Unele case de acest fel, (…) se păstraseră chiar pe aceste străzi ale Petersburgului (oraş in care totul se schimbă atât de repede) aproape fără nici o schimbare. Sunt clădite solid, cu ziduri groase şi ferestre extrem de rare, la parter, uneori ferestrele au gratii. (…) Pe dinafară şi pe dinăuntru totul parcă e neprimitor şi rece, totul parcă se ascunde şi se fereşte, şi ar fi greu să-ţi explici de ce-ţi faci această impresie numai după aspectul casei. Combinaţiile arhitectonice ale liniilor au, desigur, secretul lor. În aceste case locuiesc aproape in mod exclusiv oameni din tagma negustorilor. Apropiindu-se de poartă şi privind tăbliţa, printul citi: „Casa lui Rogojin, cetaţean de onoare din naştere”.

Casa este veche, se menţionează că este una dintre cele păstrate „de la sfârşitul secolului trecut”- aceasta însemnând sfârşitul secolului XVIII. Prezenţa ei este deja anacronică în Petersburgul acelei vremi.

Casa, clădită de strămoşii lui Rogojin, nu avusese de la început funcţiunea de locuire. Parterul casei fusese iniţial proiectat să găzduiasca dughene date spre închiriere. Dealtfel şi camerele de la etaj erau destinate închirierii – ele functionând ca locuinţe de împrumut pentru chiriaşii dughenelor de la parter.  La momentul vizitei prinţului, tot nivelul superior al casei este ocupat de locuinţa lui Rogojin şi a familiei sale. Totuşi ceva din aspectul rece şi neprimitor al vechii clădiri în care străini închiriau camere pe perioade mai lungi sau mai scurte, încă se simte în aspectul general al clădirii.

idiot -mini-series-2003-Directed by Vladimir Bortko

idiot -mini-series-2003-Directed by Vladimir Bortko

Împreună cu prinţul traversăm camerele casei şi observăm că aspectul sumbru din exterior se extinde şi in interior prin întunericul ce domneşte înăuntrul casei. Lipsa etichetei este evidentă din primele minute :

„Servitorul care  îi deschise nu se duse să-l anunţe, ci îl conduse imediat pe un traseu lung”

idiot -mini-series-2003-Directed by Vladimir Bortko

idiot -mini-series-2003-Directed by Vladimir Bortko

Mai toate detaliile interioarelor trimit la ideea că avem de-a face cu casa unui parvenit: materialele de finisaj sunt fie grosolane fie sunt folosite pentru impovizaţii menite să creeze aparenţa unor materiale nobile şi/sau preţioase:

„traversară şi o sală principală, ai cărei pereţi erau zugrăviţi in „imitaţie de marmură”, cu duşumeaua din scânduri de stejar şi cu mobilierul din anii douăzeci, grosolan şi masiv”

idiot -mini-series-2003-Directed by Vladimir Bortko

idiot -mini-series-2003-Directed by Vladimir Bortko

Continue reading

atelierul doamnei A. (cum se nasc şi mor poveştile)

Nu mai am azi desenele care m-au dus acum foarte mulţi ani la doamna A. Țin minte că erau niste desene abstracte în care forme geometrice se jucau într-o mare de galben şi negru la care meşterisem cu mult entuziasm în dezordinea camerei mele plină de foi colorate.

Atelierul doamnei A era la ultimul nivel al unui bloc cenuşiu şi înalt, identic celorlalte blocuri ce bordau bulevardul. Nu mă uităsem niciodată cu multă atenţie la ele, observasem doar mozaicul monocrom şi cu geometrie simplă cu care erau placate laturile oarbe ale blocurilor prisme. Nu m-am uitat niciodata în sus, înşiruirea etajelor era repetitivă şi lipsită de surprize.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

Cunoşteam însă merii care bordau bulevardul şi care ascundeau primele niveluri ale tuturor blocurilor. Era drumul către casa bunicilor pe care mergeam uneori la prânz de mâna cu bunicul meu, dupa ce plecam de la şcoală. Sub soarele de vară se deschideau umbrelele copacilor în care luceau, la o privire atentă, micile globuri roşiatice ale merelor sălbatice.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a. Continue reading

În camera mea

Prima imagine pe care o am în memorie legată de camera mea este un perete plin de cărţi. Nu mai ţin minte culoarea pereţilor şi nici mobila, în măsura în care exista altceva înafară de pătuţul meu cu grilaj. Cunoşteam însă coperţile tuturor cărţilor din bibliotecă – culoare, mărime, mirosul foilor tipărite, textura cartonului coperţilor cu mult timp înainte să ştiu să le citesc.

Când am crescut, camera s-a schimbat, rafturile de cărţi au început să fie umplute suplimentar cu alte cărţi şi obiecte achiziţionate de mine. Pe măsură ce copilăria mea se apropia de sfârşit, camera începea să fie tot mai sufocată de lucrurile pe care le păstram , probabil intr-o incercare de a mă asigura că îmi voi găsi mereu drumul înapoi daca voi avea vreodată nevoie.

Apoi, într-o vară o uşă imaginară s-a închis, sau aşa cred acum. Camera mea s-a golit de tot, mai putin de peretele meu de cărţi. Pereţii au devenit albastri, geamul s-a lepădat de perdele (spre satisfacţia celor câteva flori de pe pervaz) şi camera de (mare parte din) mobilă. În locul lucrurilor exilate în debara, în cameră a pătruns muzica iar patul s-a (re)orientat după lumină. Zilele se deschideau cu felia de cer ce mi se desfăşura ca o hartă, net, în faţă la trezire iar norii curgeau ceva mai încet decât timpul.

interioare

interioare

pe fereastra

pe fereastra

pe fereastra

Când toţi norii s-au scurs din geamul meu albastru am plecat să-i caut mai departe. Camera ce m-a primit era tot albastră, dar cerul prins in fereastra ei era puţin diferit de cel pe care îl lăsasem în urmă. Camera m-a primit ca orice cameră străină, în coordonatele ei neprietenos de strict geometrice, îngustă şi cu colţuri ascutite. Încet încet însă pereţii au prins grosime şi consistenţă pe măsură ce i-am învelit cu straturi succesive de poveşti suprapuse.
Continue reading