Tag archives: jeni acterian

La Şcoala Centrala de Fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Unul dintre cele mai emblematice proiecte realizate de către arhitectul Ion Mincu este Şcoala Centrala de Fete. Situată pe strada Icoanei nr.3-5, Şcoala Centrală de Fete este pe lista de monumente categoria A (cod  B-II-m-A-18924).

Înfiinţarea Şcolii Centrale de Fete este legată de numele lui Barbu Ştirbei – astfel aflăm din „Cronologia Bucureştilor 20 septembrie 1459-31 decembrie 1989 Zilele, faptele, oamenii capitalei de-a lungul a 530 de ani” ( Gheorghe Parusi- editura Compania 2007):

„Barbu Ştirbei hotarăşte înfiinţarea unui pensionat domnesc pentru fete, care va funcţiona în primii trei ani (1852-1855) într-o casă particulară de pe podul Târgului de Afară, iar din 1892 în localul propriu, care s-a păstrat până astăzi.”

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Vom lăsa însă la o parte ( pentru moment) istoria în date a clădirii pentru a reconstitui câteva perspective asupra interioarelor ei şi a tipului de învăţămant care era pe vremuri practicat în Şcoala Centrala.

Mărturiile vremii, consemnate în volume de memorii, ne indică faptul că tinerele care urmau Şcoala Centrala de fete aparţineau clasei de mijloc a României de atunci.

„Componenţa socială, dat fiind aportul masiv al provinciei, era reprezentativă pentru clasa mijlocie: părintii internelor noastre erau funcţionari, agricultori (mici si mari), preoţi, învăţători, comercianţi, ingineri, militari, avocaţi şi medici de provincie; marea burghezie, câtă era, prefera internatele cu predare în franceză (Notre-Dame) sau germană (Pitar Mos).” (Annie Bentoiu – „Timpul ce ni s-a dat – memorii 1944-1947”-editura Humanitas 2007).

Continue reading

Cotidianul unei fiinte greu de multumit

Citeam un interviu pe internet dat de regizorul Dan Nasta in care acesta afirma ca viata sa se imparte in doua : perioada de pana in 1944 (data la care avea 25 de ani) si cea de dupa in care lumea sa a fost ireversibil schimbata de catre instalarea regimului comunist. Libertatea de dupa 89 a fost de natura sa atenueze unele aspecte ale vietii cotidiene dar restabilirea “normalitatii” interbelice nu a fost si probabil nu mai este posibila.

Privita retrospectiv perioada interbelica pare ca un fel de intermezzo in care cultura si arta au inflorit iar sincronizarea societatii romanesti cu cea vestica parea o urmare fireasca. O fereastra deschisa catre aceasta lume trecuta este oferita de “Jurnalul unei fete greu de multumit (1932-1947)” tinut de catre Jeni Acterian. Jeni Acterian, sora a doua personalitati ale lumii interbelice, Arsavir si Haig Acterian, intra in contact cu cele mai reprezentative figuri ale intelectualitatii interbelice si ofera in acelasi timp cateva repere ale vietii Bucurestiul perioadei.

Jurnalul incepe in jurul varstei de 16 ani, in anul 1932, si se finalizeaza ( caietele editate pana in acest moment ) la varsta de 31 ani , in anul 1947. Intreaga tinerete se suprapune astfel peste perioada interbelica.

Primele coordonate date despre intelectualitatea vremii se refera la studiile liceale si universitare. Jeni Acterian urmeaza liceul Notre Dame de Sion (actualul corp al Facultatii de Instalatii Bucuresti)  urmand ulterior Facultatea de Filosofie. Rezulta din jurnalul sau ca invatamantul este cu taxa – ea renunta la Facultatea de Matematica intrucat nu isi permite taxele iar ultima perioada de liceu invata pe cont propriu acasa deoarece familia nu are bani suficienti.

Perioada facultatii se imparte intre carti citite cu frenezie (fie acasa fie la Biblioteca Fundatiei), spectacole de teatru, concerte si filme. Vacantele sunt petrecute in special la Balcic dar si la munte. Balcicul perioadei este prezentat in culori vii :

“joi,1 iulie 1937, Balcic

sunt aici de 4 zile. Am o odaie mica cu un smochin urias in fata ferestrei dinspre mare.Cand ridic capul de pe perna, vad marea si cerul prin crengile smochinului. De doua zile e hula si valurile se sparg cu zgomot spumos de pietrele malului. In afara de indaratnicul zgomot al marii, aici linistea e completa. Casa e chiar pe tarm. Din poarta mai e o jumatate de metru si apoi stanca (…)

Seara la Mahmud, in cafeneaua pescareasca. Mancam dulceata de smochine si ascultam cronica Balcicului, care ne pune si radio. Au niste replici turcii de aici de un umor uimitor. Nu au nimic servil si umil in serviciile pe care ti le fac.”

Mersul la munte este evocat in scrisorile lui Clody Berthola catre Jeni Acterian:

“am ajuns pe intuneric la Bran, unde ne-am carat singure bagajele (…) drumul este in urcus si destul de lung. Am avut norocul sa gasim libera camera, care este destul de buna. Paturi fioros de tari, lumina electrica si radio! Batranica este foarte simpatica si ne-a declarat ca ne iubeste. Cu mancarea nu e asa simplu, e un biet aprozar care n-are mai nimic si o alimentara care are din cand in cand unt si cascaval si trebuie sa faci 3 km sa ajungi la toate astea si apoi sa le cari in spinare inapoi 3 km”

Vacantele petrecute la munte sau la mare sunt o rutina anuala a cercului in care Jeni Acterian se invarte iar ele dureaza in general macar o luna de vara.

Viata universitara are ca centru de intalnire Biblioteca Fundatiei (Universitara Carol I – actuala Biblioteca Centrala Universitara).

“Cursuri, seminarii, laborator de psihologie, biblioteca. Cea mai mare parte din zi la biblioteca, unde citesc literatura sau filosofie (…) La biblioteca vine si A[savir] si Viorica [Haragic] si Emil [Botta] si altii inca. Se palavrageste si se fumeaza pe culoar. Radem pe cat posibil. Trebuie sa radem. Nu excesiv. Si timpul trece.”

“dupa-amiaza am trecut pe la Fundatie. Salile din fund inchise. In primele Sali caldura si atmosfera grea. Mi-am adus aminte de plinatatea si auriul zilelor de biblioteca de acum doi ani. De Al[ice Botez] si de ceilalti care veneau pe rand sa palavrageasca alene, in timp ce cartea statea rasturnata si inutila pe masa; de plecarile in grup, cu rasete proaspete si totusi amare; de bataile si sminteala neglijent nebuna a baietilor.”

Intalnirile si locurile de intalnire se stabilesc din timp – atunci cand unul dintre cei convocati nu mai poate veni el este asteptat cu jumatatile de ora inainte de concluzia contramandarii intalnirii. Totusi asteptarea este una calma lipsita de agitatie sau suparari. Timpul trece lin iar intalnirile intre prieteni sunt oricum frecvente. Incet incet se raspandesc telefoanele – intai telefoanele sunt date de la prieteni sau rude care poseda un aparat iar treptat acestea devin ceva uzual in orice casa. Totusi acest contact direct intre oameni pare o amprenta puternica a perioadei respective – prietenii poposesc in treacat unul la altul, timpul (inca) are rabdare cu ei.

Existenta de zi cu zi presupune lecturi de reviste, achizitionarea uneori dificila sau cu sacrificii materiale destul de mari de carti ( carti si piese de teatru sunt pe lista de dorinte de cadouri ale prietenilor lasati acasa cand cineva are ocazia de a calatori in vest). Hainele sunt comandate la modiste ce sunt o prezenta obisnuita in casele familiilor cat de cat instarite. Preocuparea pentru aparenta devine tot mai pregnanata.

Locuinta lui Jeni Acterian este initial in strada Capitan Preotescu nr. 22. Nu este descrisa in mod direct, dar indirect aflam ca este o casa mica cu o gradina in spate.

“ploua. De la fereastra deschisa privesc in gradina.As vrea sa invent cuvinte noi pentru ca sa descriu ce vad. Dac-as fi poeta, as pune in versuri aceasta gradina. Dac-as fi pictorita, as zugravi-o pe panza in toata stralucirea culorilor si luminilor. Caisi infloriti. Ploaie fina. Iarba pe jumatate acoperita cu petale cazute din pomi. Pe margini de alee, flori de cais.”

O descriere mai exacta a locuintei apare in momentul in care aceasta se muta in mai 1937 in Piata Confederatiei Balcanice nr 3 (astazi Piata Dorobanti)

“am schimbat odata cu casa si cartierul acela o intreaga atmosfera care-mi devenise teribil de antipatica. Aici casa e buna, dar are diverse dezavantaje pentru mine. Odaia mea, mai ales fata de chilia de dincolo, este enorm de mare. Cam de patru ori mai mare. Am s-o aranjez destul de bine si cred c-o sa ma simt foarte “la mine ”. Singurul si marele defect este ca e despartita de hol printr-un perete care pe jumatate este glasvand. Am sa pun bineinteles niste perdele, dar galagia imi va tabaci urechile. Fiecare miscare din hol imi parvine cu o precizie, cu o claritate naucitoare. Si remedii pentru asta nu sunt”.

Avem si cateva descrieri ale orasului asa cum aparea el in perioada interbelica:
“am iesit seara sa ratacim. Am strabatut strazi dupa strazi si apoi o sosea larga. Casele erau din ce in ce mai rare. Erau case noi si moderne, dupa care apareau sarace bordeie tiganesti. Pe urma, pe partea dreapta a drumului, am descoperit intre doua siruri de arbori o alee stramta la capatul careia stralucea ceva. Am urmat aleea si ne-am trezit in fata unui lac negru, imprejmuit de arbori enormi care-si intindeau umbrele lor negre pe apa. In mijlocul lacului era o insula legata de alee printr-o punte magnifica”.

Ca petrecere a timpului liber predilecta este cinematograful – in general sala Aro dar si la sala din cladirea Carlton sau la cinema Luxor. Proiectiile au loc pana noaptea tarziu iar Jeni Acterian merge fie singura fie cu o prietena. La intoarcere drumul este facut fie pe jos fie cu tramvaiul (probabil vechea linie de tramvai ce se vede in ilustrate de epoca traversand bulevadrul Magheru).

Destinul cladirilor incluse in realitatea cotidiana a tinerei jeni Acterian e cunoscut. Sala Aro parte din blocul proiectat de Horia Creanga in anii 30 ( el insusi una dintre cunostintele lui Jeni Acterian) este astazi cinematograful Patria. Cladirea Carlton a cazut in cutremurul din 1940. Cinema Luxor, initial sala de festivitati cu 600 de locuri proiectata tot de Horia Creanga in legatura cu Scoala Centrala de fete a devenit Sala Studio a teatrului Bulandra.

Cand din cauza lipsei de bani Jeni Acterian este nevoita sa se angajeze la CAFA (Casa Autonoma de  Finantare si Amortizare) programul acesteia incepe dimineata devreme pentru a se termina in jurul pranzului. Munca de functionar nu ii place si o priveste ca pe o constrangere:

“salile pline, camerele pline, oamenii de serviciu muta pachetele de colo-colo si toata lumea se afereaza intr-un mod imbecilizat. E aici o lipsa totala de sistem de lucru. Fiecare imbecil de aici asa-zis lucreaza in sens ca nu face nimic. Si asta intr-un chip atat de haotic, incat reuseste sa fie tot timpul ingrozitor de ocupat, munceste ca un animal si pana la urma treaba care e de facut taraganeaza atat incat nu mai e la ordinea zilei si se claseaza”.

Insa dupa-amiezele isi continua vechiul curs – timpul trece cu spectacole de teatru, plimbari prin Cismigiu si intalniri cu prietenii. Uneori Jeni Acterian se duce la Club unde :”ieri dupamiaza am inotat ca o nebuna. Apa era prea calda, dar inotul e orice s-ar spune o mare voluptate” – Clubul este cel mai probabil la inca prezentul Hotel Lido (architect E. Doneaud)  la care din 1930 se inaugureaz bazinul cu valuri singurul de acest fel din Bucuresti.

Aceasta structura a timpului subiectiv este ceva comun cercului din care face parte Jeni Acterian, Clody Berthola plecata in Anglia la sora sa are socul intalnirii societatii britanice al carei timp si viata sunt structurate diferit :

”Jeny, lumea aici duce o viata foarte plata si monotona, munceste si se odihneste, sunt toti incadrati intr-o roata mare care se invarteste pentru toti la fel, femeile muncesc ca si barbatii, daca nu la serviciu atunci acasa, spala, gatesc etc. (n-au servitoare); si-ti vorbesc de burghezie, nu de cei de jos. Jeny, sunt atat de cuminti ca ma uimesc, sunt niste cetateni perfectic, poate viata asta monotona si cuminte le da acea liniste interioara”

Privita din prisma jurnalului propriu Jeni Acterian este o fiinta , cum chiar ea se caraterizeaza “lucida” si “omenoasa”, cu un puternic simt al ridicolului si cu un fler deosebit in sesizarea nuantelor si descoperirea valorii autentice. Este in mod sigur o sora de spirit a lui Cioran , motiv pentru care va fi mai greu gustata de cei care nu impartasesc pasiunea pentru Cioran.

Citind insa jurnalul ei nu m-am putut opri sa gandesc ca fereastra deschisa de el este o alternativa pe negativ fata de cea oferita de catre Preda si ca probabil este tocmai o incursiune la persoana I in lumea lui Luchi. Tot efemerul gingas total indiferent la schimbarea de lumi ce se desfasura in exterior este pe deplin surprins in jurnal. Daca in volumul lui Preda lumea lui Luchi parea superficiala si frivola in jurnalul lui Jeni Acterian ea prinde radacini si profunzime lasand regretul unei mosteniri culturale ce ne-a fost negata de istoria recenta.

si in loc de concluzie: