Tag archives: locuire

inapoi pe berzei 32

Despre casa care a fost pana de curand pe strada Berzei nr. 32 am mai scris. Vizitasem casa intamplator , in zilele din preajma demolarii – zile cand evacuarile erau in toi iar (unii dintre ) vechii proprietari ne-au invitat pe noi, cei veniti sa fotografiem zona inainte de finalizarea demolarilor, sa vizitam casa. A fost un “noroc” ( in masura in care imprejurari triste de acest fel permit folosirea cuvantului) intalnirea cu proprietarii – la doar o saptamana dupa parasirea casei de catre ei, lucrarile de daramare nu incepusera insa distrugerile sistematice practicate de cei veniti sa fure lemn/fier sau orice alt bun lasat in urma erau suficient de grave incat casa sa fie de nerecunoscut. La inca vreo cateva saptamani mai tarziu, in frigul unei sambete de decembrie eram alaturi de alti cativa curiosi ,martorul demolarii casei. Zidurile cadeau greu, strada era plina de praf si parasita. Prin gangul de la intrare se vedea molozul cazand. Rand pe rand peretii cadeau, destramand cu fiecare lovitura spatii interioare ce obisnuiau sa fie acasa pentru cineva.
gang acces
gang acces
demolare berzei 32
demolare berzei 32
fatada demolare berzei 32 Continue reading

despre “acasa”

Cand am ajuns prima data in Bucuresti, mult timp mi s-a parut ca orizontul se aseaza gresit si lucrurile nu au gravitatia normala, vantul si timpul alungandu-le in rotocoale de amintiri de la o zi la alta si in functie de anotimp si vreme interioara.
M-am gasit direct infipta in centrul din care compasul vremii subiective avea sa construiasca cercuri concentrice, direct in piata Universitatii, intr-o seara de toamna cu mainile in buzunare, fara nimeni cunoscut in jur si cu un maldar de bagaje lasate gramada in camera minuscula din casa de imprumut.

Mi-a luat ceva timp sa realizez ca ce-mi lipsea era confortul mental oferit de planul vertical al muntilor ce inconjurau Brasovul. Brasovul era ca o matrioska, ieseai din casa in “acasa”, intr-o permanenta ocrotire, nu tot timpul solicitata – de multe ori apasatoare. Probabil principala mostenire adusa cu mine de-acasa a fost atributul de ‘inertiala’ de care inca nu ma dezic. Imi place sa cred ca e o atitudine imprumutata de la orasului ce-si pastreaza posesiv si cu consecventa ploile zile in sir si priveste reticent schimbarile de vreme chiar si cand ele se impun calendaristic. Orasul ce-si ascunde camerele dupa obloane si in care toate vorbele se pierd in grosimea zidurilor vechi. Ziduri orgolioase , riguros si elegant simple, ce-si apara intimitatea si povestile in spatele portilor mari de lemn. Un oras al cumpatarii, inscrisa in fiecare piatra si construita incet si temeinic, in fronturi reci si drepte de case.

Tot din acelasi motiv am fost uimita de sporovaiala marelui oras ce-si desfacea impudic toate farmecele si secretele in lumina cruda a verii, specifica oraselor de campie. Oamenii vorbeau mai multe decat s-ar fi cuvenit, erau dispusi sa ajute mai mult decat ar fi fost de asteptat si, cu toate acestea, le pasa de lucruri mult mai putin decat ar fi trebuit. Risipitori si cu ei insisi si cu lucrurile lor sau din jur, oamenii de aici pareau sa traiasca intr-o eterna vesnicie ce dura mereu o zi.

Cataclisme pareau mereu iminente, de la un cuvant aruncat aiurea, iar abuzuri si enormitati erau absorbite si sterse de zilele prafuite de vara. Lumea se grabea de cum incepea anul sa se coloreze odata cu primele semne de primavara, vara fugea cu disperare din oras aiurea , toamna era neurastenica iar iarna agitata, in asteptare de noi vacante si un an proaspat de inceput. Cu o imensa vitalitate, orasul se grabea an de an sa se consume-iroseasca rapid, in soarele de vara, si sa cada letargic la sfarsit de an. Rabdarea nu era si nu este in vocabularul orasului, ea exista doar in periferii cu strazi tacute, strajuite de copaci batrani si pazite de pisici reticente. Sub o imensa pecete de efemeritate general acceptata, e greu sa nu te simti liber. Esti liber chiar si sa ramai ce-ai fost mereu si sa nu te aliniezi.

Astazi dupa ani buni de locuit in Bucuresti, cand istoriile copilariei sunt risipite prin persoane pierdute in poze si jucarii imprastiate prin alte familii, gasesc Brasovul mult mai gol. Totusi, chiar daca povestile raman acum mai mult in minte, ele sunt posibile chiar si fictiv, doar aici printre ploi – zile reci de vara si o iarna ce pare mai mereu vesnica.
Brasovul reprezinta un “my secret life” ,cheie de acces in spatiul acum inaccesibil al copilariei. Bucurestiul va continua sa fie un efemer spatiu al zilei de “azi”, la fel de evanescenta si ea ca orasul insusi.

Ani de zile am ascultat sau citit tirade ale altora, veniti la fel ca mine, intamplator, de voie – de nevoie, in Bucuresti. Marea majoritate isi gaseau o glorie in a nu se fi adaptat si o mandrie in apartenenta la regiuni a caror superioritate culturala invocata (si probabil din multe puncte de vedere reala) se datoreaza prea putin specificului national.
Imi imaginez ca multe din aceste declaratii sunt ipocrite dar justificate de uzualele judecati transante prin care tara este spintecata in zone cu competente si orgolii strict delimitate si aparate/atacate cam cu aceeasi inversunare ca si in cazul echipelor de fotbal.

Voi continua sa ma reclam drept o fiinta reticenta si inertiala ce-si cara “granita in ranita” oriunde va merge. Si cred ca “oriunde” va ramane inca ceva vreme “aici”.

la plimbare prin centrul vechi

Dupa cum probabil am mai scris si in alte posturi identitatea cladirilor (si pastrarea identitatii cladirilor vechi) este in mare parte dependenta de felul in care ele sunt locuite. Exista prin urmare o mare asemanare intre felul in care oamenii aleg sa-si croiasca personalitatea si infatisarea si felul in care cladirile se transforma prin procesul de locuire si insusire a spatiului de catre ocupantii lor.

Arhitectura actuala seamana oamenilor de pe strada – asa cum gasesc de cuviinta sa se prezinte pe sine in acelasi fel sunt si cladirile in care ei aleg sa traiasca. Hainele ieftine cu sclipiciuri si croi dupa tipare de duzina sunt o alta manifestare a sufletului ce locuieste blocurile triste si colorate strident. Asa cum o pereche de manusi de dantela ar fi o subtilitate inutila pentru majoritatea femeilor moderne ,mici detalii de arhitectura sunt retezate ca inutile si desuete. Intocmai cum vederea decolteurilor adanci nu mai face pe nimeni sa roseasca , vederea aparatelor de aer conditionat labartate pe fatade nu incomodeaza estetic pe nimeni. La fel cum hainele de pe strada sunt copii dupa copii de haine de firma afisate zi de zi in reviste glossy la fel fatadele caselor se imbraca cu sclipiciuri imprumutate , modeste dar cu pretentii de parvenire uriase. Continue reading

my user friendly tower

postez acum un post mai vechi al meu de pe un  blog  in prezent abandonat de mine -definitiv sau nu?-(dar care blog ,alaturi altora de acelasi tip mi-au dat ideea  initierii “punctelor de fuga”)

cand te muti intr-un apartament dintr-un bloc construit in ’47 exista avantaje si dezavantaje.daca avantajele sunt sufcient de evidente la 8 -9 dimineata cand decizi ca drumul pe jos sau cu autobuzul pana la birou ( aici intram si in capitolul avantajele de a lucra in centru) dureaza sensibil apropiat. dezavantajele se releva rand pe rand de dimineata pana seara, de la vreme rece la vreme calda, de la luna la alta.

Un apartament intr-un bloc vechi e ca o batranica care a avut tot timpul si toate ocaziile sa acumuleze zeci si zeci de tabieturi.si-a trait deja tineretea cu persoane ce vor ramane mereu un capitol nerelevat mie dar ghicit in zgarieturi din mobile veche de lemn masiv. Si foarte probabil in anii ’50 imobilul insusi parea o tinerica extravaganta si cocheta printre case mici si pipernicite care visau sa imite stilul eclectic prin ipsosuri ieftine lipite cu un orgoliu induiosator de fatada.Multe mai exista si astazi si pentru trecatorul grabit probabil diferenta intre EA si ele nu mai este astazi data decat de regimul de inaltime.Sunt toate vechi si prafuite obiect al rafuielilor in instante de judecata si speculei imobiliare.Ca niste batranele iubite declarativ de nepoti plini de sperante.

Ce am gasit din primul moment in casuta mea temporara a fost dragostea de viata ghicita prin atentia acordata detaliilor.Si intr-adevar ponind de la holisorul micut cu usa din lemn masiv, trecand in camera nu atat mare cat generoasa ca spatiu (are inaltimea libera de cam 3-3.2m ), stand la o cafe pe micutul balcon frantuzesc de pe care se vede toata zona vecehe pana departe unde casutele se pierd in zona de blocuri masive , trecand prin bucataria micutza de burlac cu o dimensiune suficient de mare cat sa pui doua cani de cafea dimineata si un corn cu ciocolata seara si terminand in baia ce inca pastreaza vechile fittinguri de alama viata (pe)trecuta candva aici pare sa fi fost usoara si comod-agreabila.

Toate astea sunt mai curand un fel de introducere pentru schimbarile operate zielele astea.vechea tamplarie din lemn ( cu caseta cu rulouri tot din lemn ) ce dadea in balconul frantuzesc a fost azi inlocuita cu un geam cu tamplarie de pvc. Obisuiam sa fiu cel mai mare adversar si critic al mutilarilor de genul asta si am fost profound dezamagita cand chiar si facultatea de arhitectura si-a aratat in urma restaurari ochii de pvc catre fantana. Desigur in cazul de fata conditiile sunt cu totul altele: fatada vizata da catre o curte interioara nu tocmai estetica, fatada in sine este extreme de degradata iar tamplaria veche era extreme de degradata.

Totusi o parte din tacerile si zgomotele casei au plecat odata cu storurile din lemn si lumina filtrate prin ele.blocul este incat incet cucerit geam dupa geam, metru patrat de faianta dupa metru patrat de faianta si incet incet toate povestile blocului vor zace si ele printre resturile de tamplarie ramase in fata usilor.trecutul isi va face bagajele si va pleca din casa in casa pana cand singurul loc ramas va fi in albume vechi de poze.