Tag archives: marin preda

Cotidianul unei fiinte greu de multumit

01Mar10

Citeam un interviu pe internet dat de regizorul Dan Nasta in care acesta afirma ca viata sa se imparte in doua : perioada de pana in 1944 (data la care avea 25 de ani) si cea de dupa in care lumea sa a fost ireversibil schimbata de catre instalarea regimului comunist. Libertatea de dupa 89 a fost de natura sa atenueze unele aspecte ale vietii cotidiene dar restabilirea “normalitatii” interbelice nu a fost si probabil nu mai este posibila.

Privita retrospectiv perioada interbelica pare ca un fel de intermezzo in care cultura si arta au inflorit iar sincronizarea societatii romanesti cu cea vestica parea o urmare fireasca. O fereastra deschisa catre aceasta lume trecuta este oferita de “Jurnalul unei fete greu de multumit (1932-1947)” tinut de catre Jeni Acterian. Jeni Acterian, sora a doua personalitati ale lumii interbelice, Arsavir si Haig Acterian, intra in contact cu cele mai reprezentative figuri ale intelectualitatii interbelice si ofera in acelasi timp cateva repere ale vietii Bucurestiul perioadei.

Jurnalul incepe in jurul varstei de 16 ani, in anul 1932, si se finalizeaza ( caietele editate pana in acest moment ) la varsta de 31 ani , in anul 1947. Intreaga tinerete se suprapune astfel peste perioada interbelica.

Primele coordonate date despre intelectualitatea vremii se refera la studiile liceale si universitare. Jeni Acterian urmeaza liceul Notre Dame de Sion (actualul corp al Facultatii de Instalatii Bucuresti)  urmand ulterior Facultatea de Filosofie. Rezulta din jurnalul sau ca invatamantul este cu taxa – ea renunta la Facultatea de Matematica intrucat nu isi permite taxele iar ultima perioada de liceu invata pe cont propriu acasa deoarece familia nu are bani suficienti.

Perioada facultatii se imparte intre carti citite cu frenezie (fie acasa fie la Biblioteca Fundatiei), spectacole de teatru, concerte si filme. Vacantele sunt petrecute in special la Balcic dar si la munte. Balcicul perioadei este prezentat in culori vii :

“joi,1 iulie 1937, Balcic

sunt aici de 4 zile. Am o odaie mica cu un smochin urias in fata ferestrei dinspre mare.Cand ridic capul de pe perna, vad marea si cerul prin crengile smochinului. De doua zile e hula si valurile se sparg cu zgomot spumos de pietrele malului. In afara de indaratnicul zgomot al marii, aici linistea e completa. Casa e chiar pe tarm. Din poarta mai e o jumatate de metru si apoi stanca (…)

Seara la Mahmud, in cafeneaua pescareasca. Mancam dulceata de smochine si ascultam cronica Balcicului, care ne pune si radio. Au niste replici turcii de aici de un umor uimitor. Nu au nimic servil si umil in serviciile pe care ti le fac.”

Mersul la munte este evocat in scrisorile lui Clody Berthola catre Jeni Acterian:

“am ajuns pe intuneric la Bran, unde ne-am carat singure bagajele (…) drumul este in urcus si destul de lung. Am avut norocul sa gasim libera camera, care este destul de buna. Paturi fioros de tari, lumina electrica si radio! Batranica este foarte simpatica si ne-a declarat ca ne iubeste. Cu mancarea nu e asa simplu, e un biet aprozar care n-are mai nimic si o alimentara care are din cand in cand unt si cascaval si trebuie sa faci 3 km sa ajungi la toate astea si apoi sa le cari in spinare inapoi 3 km”

Vacantele petrecute la munte sau la mare sunt o rutina anuala a cercului in care Jeni Acterian se invarte iar ele dureaza in general macar o luna de vara.

Viata universitara are ca centru de intalnire Biblioteca Fundatiei (Universitara Carol I – actuala Biblioteca Centrala Universitara).

“Cursuri, seminarii, laborator de psihologie, biblioteca. Cea mai mare parte din zi la biblioteca, unde citesc literatura sau filosofie (…) La biblioteca vine si A[savir] si Viorica [Haragic] si Emil [Botta] si altii inca. Se palavrageste si se fumeaza pe culoar. Radem pe cat posibil. Trebuie sa radem. Nu excesiv. Si timpul trece.”

“dupa-amiaza am trecut pe la Fundatie. Salile din fund inchise. In primele Sali caldura si atmosfera grea. Mi-am adus aminte de plinatatea si auriul zilelor de biblioteca de acum doi ani. De Al[ice Botez] si de ceilalti care veneau pe rand sa palavrageasca alene, in timp ce cartea statea rasturnata si inutila pe masa; de plecarile in grup, cu rasete proaspete si totusi amare; de bataile si sminteala neglijent nebuna a baietilor.”

Intalnirile si locurile de intalnire se stabilesc din timp – atunci cand unul dintre cei convocati nu mai poate veni el este asteptat cu jumatatile de ora inainte de concluzia contramandarii intalnirii. Totusi asteptarea este una calma lipsita de agitatie sau suparari. Timpul trece lin iar intalnirile intre prieteni sunt oricum frecvente. Incet incet se raspandesc telefoanele – intai telefoanele sunt date de la prieteni sau rude care poseda un aparat iar treptat acestea devin ceva uzual in orice casa. Totusi acest contact direct intre oameni pare o amprenta puternica a perioadei respective – prietenii poposesc in treacat unul la altul, timpul (inca) are rabdare cu ei.

Existenta de zi cu zi presupune lecturi de reviste, achizitionarea uneori dificila sau cu sacrificii materiale destul de mari de carti ( carti si piese de teatru sunt pe lista de dorinte de cadouri ale prietenilor lasati acasa cand cineva are ocazia de a calatori in vest). Hainele sunt comandate la modiste ce sunt o prezenta obisnuita in casele familiilor cat de cat instarite. Preocuparea pentru aparenta devine tot mai pregnanata.

Locuinta lui Jeni Acterian este initial in strada Capitan Preotescu nr. 22. Nu este descrisa in mod direct, dar indirect aflam ca este o casa mica cu o gradina in spate.

“ploua. De la fereastra deschisa privesc in gradina.As vrea sa invent cuvinte noi pentru ca sa descriu ce vad. Dac-as fi poeta, as pune in versuri aceasta gradina. Dac-as fi pictorita, as zugravi-o pe panza in toata stralucirea culorilor si luminilor. Caisi infloriti. Ploaie fina. Iarba pe jumatate acoperita cu petale cazute din pomi. Pe margini de alee, flori de cais.”

O descriere mai exacta a locuintei apare in momentul in care aceasta se muta in mai 1937 in Piata Confederatiei Balcanice nr 3 (astazi Piata Dorobanti)

“am schimbat odata cu casa si cartierul acela o intreaga atmosfera care-mi devenise teribil de antipatica. Aici casa e buna, dar are diverse dezavantaje pentru mine. Odaia mea, mai ales fata de chilia de dincolo, este enorm de mare. Cam de patru ori mai mare. Am s-o aranjez destul de bine si cred c-o sa ma simt foarte “la mine ”. Singurul si marele defect este ca e despartita de hol printr-un perete care pe jumatate este glasvand. Am sa pun bineinteles niste perdele, dar galagia imi va tabaci urechile. Fiecare miscare din hol imi parvine cu o precizie, cu o claritate naucitoare. Si remedii pentru asta nu sunt”.

Avem si cateva descrieri ale orasului asa cum aparea el in perioada interbelica:
“am iesit seara sa ratacim. Am strabatut strazi dupa strazi si apoi o sosea larga. Casele erau din ce in ce mai rare. Erau case noi si moderne, dupa care apareau sarace bordeie tiganesti. Pe urma, pe partea dreapta a drumului, am descoperit intre doua siruri de arbori o alee stramta la capatul careia stralucea ceva. Am urmat aleea si ne-am trezit in fata unui lac negru, imprejmuit de arbori enormi care-si intindeau umbrele lor negre pe apa. In mijlocul lacului era o insula legata de alee printr-o punte magnifica”.

Ca petrecere a timpului liber predilecta este cinematograful – in general sala Aro dar si la sala din cladirea Carlton sau la cinema Luxor. Proiectiile au loc pana noaptea tarziu iar Jeni Acterian merge fie singura fie cu o prietena. La intoarcere drumul este facut fie pe jos fie cu tramvaiul (probabil vechea linie de tramvai ce se vede in ilustrate de epoca traversand bulevadrul Magheru).

Destinul cladirilor incluse in realitatea cotidiana a tinerei jeni Acterian e cunoscut. Sala Aro parte din blocul proiectat de Horia Creanga in anii 30 ( el insusi una dintre cunostintele lui Jeni Acterian) este astazi cinematograful Patria. Cladirea Carlton a cazut in cutremurul din 1940. Cinema Luxor, initial sala de festivitati cu 600 de locuri proiectata tot de Horia Creanga in legatura cu Scoala Centrala de fete a devenit Sala Studio a teatrului Bulandra.

Cand din cauza lipsei de bani Jeni Acterian este nevoita sa se angajeze la CAFA (Casa Autonoma de  Finantare si Amortizare) programul acesteia incepe dimineata devreme pentru a se termina in jurul pranzului. Munca de functionar nu ii place si o priveste ca pe o constrangere:

“salile pline, camerele pline, oamenii de serviciu muta pachetele de colo-colo si toata lumea se afereaza intr-un mod imbecilizat. E aici o lipsa totala de sistem de lucru. Fiecare imbecil de aici asa-zis lucreaza in sens ca nu face nimic. Si asta intr-un chip atat de haotic, incat reuseste sa fie tot timpul ingrozitor de ocupat, munceste ca un animal si pana la urma treaba care e de facut taraganeaza atat incat nu mai e la ordinea zilei si se claseaza”.

Insa dupa-amiezele isi continua vechiul curs – timpul trece cu spectacole de teatru, plimbari prin Cismigiu si intalniri cu prietenii. Uneori Jeni Acterian se duce la Club unde :”ieri dupamiaza am inotat ca o nebuna. Apa era prea calda, dar inotul e orice s-ar spune o mare voluptate” – Clubul este cel mai probabil la inca prezentul Hotel Lido (architect E. Doneaud)  la care din 1930 se inaugureaz bazinul cu valuri singurul de acest fel din Bucuresti.

Aceasta structura a timpului subiectiv este ceva comun cercului din care face parte Jeni Acterian, Clody Berthola plecata in Anglia la sora sa are socul intalnirii societatii britanice al carei timp si viata sunt structurate diferit :

”Jeny, lumea aici duce o viata foarte plata si monotona, munceste si se odihneste, sunt toti incadrati intr-o roata mare care se invarteste pentru toti la fel, femeile muncesc ca si barbatii, daca nu la serviciu atunci acasa, spala, gatesc etc. (n-au servitoare); si-ti vorbesc de burghezie, nu de cei de jos. Jeny, sunt atat de cuminti ca ma uimesc, sunt niste cetateni perfectic, poate viata asta monotona si cuminte le da acea liniste interioara”

Privita din prisma jurnalului propriu Jeni Acterian este o fiinta , cum chiar ea se caraterizeaza “lucida” si “omenoasa”, cu un puternic simt al ridicolului si cu un fler deosebit in sesizarea nuantelor si descoperirea valorii autentice. Este in mod sigur o sora de spirit a lui Cioran , motiv pentru care va fi mai greu gustata de cei care nu impartasesc pasiunea pentru Cioran.

Citind insa jurnalul ei nu m-am putut opri sa gandesc ca fereastra deschisa de el este o alternativa pe negativ fata de cea oferita de catre Preda si ca probabil este tocmai o incursiune la persoana I in lumea lui Luchi. Tot efemerul gingas total indiferent la schimbarea de lumi ce se desfasura in exterior este pe deplin surprins in jurnal. Daca in volumul lui Preda lumea lui Luchi parea superficiala si frivola in jurnalul lui Jeni Acterian ea prinde radacini si profunzime lasand regretul unei mosteniri culturale ce ne-a fost negata de istoria recenta.

si in loc de concluzie:

Filed under anii '40, arhitecti, arhitectura in literatura, bucuresti, case cu povesti, cotidian interbelic, intelectualitatea interbelica, istorie, subiectiv| Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Bucurestiul anilor ’40 – Marin Preda

29Dec09

“Ma crestine, unde e strada Cheia Roseti?”

Asa incepe incursiunea imaginara a lui Marin Preda in Bucurestiul interbelic din romanul “Delirul”. Pe parcursul ei zone de mahala si cladiri pe atunci noi si impunatoare se scutura de praf si se pregatesc din nou pentru socul trecerii prin istoria recenta ce ni le-a lasat asa cum sunt si astazi – triste anacronice si parasite.

Fragmente minunate din roman descriu surpriza privitorului in fata tranzitiei de la mahalalele marginase catre centrul Bucurestiului in care cladirile moderniste, imobile de raport ale lui Marcel Iancu si Horia Creanga incepusera sa croiasca spatiul urban:

”in curand cladirile se facura foarte mari si caruta patrunse pe un bulevard lat, abia ii puteai zari partea cealalta si care era in intregime plin cu lumini, de jos de la vitrine pana pe varful blocurilor inalte… “

Printre blocurile nou construite e si blocul Algiu in care locuieste si munceste ca portar Nila Moromete. Cladirea are 11 nivele , este dotata cu un lift si are asigurata apa curenta, dar conditiile de salubritate lasa inca de dorit;

“ dupa care a urmat o foarte interesanta istorie cu un sobolan…si asta merita o relatare cat mai detaliata , dar nu e acum timp de ea…in tot cazul era vorba de un sobolan dotat cu o mare vitalitate, daca reusise el sa urce pana la etajul al unsprezecelea, si tocmai intr-un bloc nou si sa-si faca o gaura in cimentul proaspat”

Blocul Algiu a fost construit in jurul anului 1930 dupa planurile arhitectului Emil Nadejde. Dupa cum apare in :“Cronologia Bucurestilor” : ’blocul caruia ii fusesera inlaturati doi stalpi de sustinere din subsol, se va prabusi la cutremurul in 1977”.

Viata bucurestiului interbelic pulseaza prin localurile sale de noapte dintre care cel ales ca emblematic de catre Preda este “Tunelul Norvegian”. exista un pasaj  ce descrie zona Elisabeta – Universitate pe timp de noapte:

“cateva ore mai tarziu cei doi ziaristi iesisera in frigul de afara al orasului si o luara spre bulevardul Elisabeta, unde se afla bomba numita Tunelul Norvegian”. Orasul arata feeric in jocul de lumini al reclamelor si al cinematografelor, numeroase si aici si care tasneau albastre si rosii prin noaptea albicioasa facand sa se vada ninsoarea sus, in inaltul cerului.Tramvaiele urcau spre Universitate si coborau la vale spre Cotroceni (…)

Coborasera printr-o hruba in acest local pe niste scari nesfarsite si abia luminate pe care daca se intalneau doua persoane se striveau pana sa poata trece. Jos insa deodata aparea, la acea adancime unde n-ai fi crezut ca e ceva , un bar circular, spatios si plin de candelabre orbitoare de lumini. In mijlocul lui orchestra de jazz iti spargea urechile, iar pe pista de dans se dansa, in timp ce la mesele care o inconjurau se beau bauturi tari, coctailuri care se pregateau indelung undeva in spate.Deasupra si jur imprejurul salii se vedeau un fel de loji, separeurile , cu perdele de catifea rosie desfacute, lasand sa se zareasca domni eleganti, la mese cu femei in rochii de seara decoltate, sau cu spinarile goale.”

Descrierea localului ar putea face trimitere catre  localul de noapte “Tunel de France” existent la subsolul cladirii Grand Hotel Lafayette ( fost Hotel de France) construit dupa planurile arhitectilor Ioan I. si George Rosnoveanu (Cronologia Bucurestilor – Gheorge Parusi). Spatiul ocupat de localul “Tunel de France” a functionat initial (in jurul anului 1905) ca cinematograf ( de unde probabil si descierea lui Preda a spatiului neasteptat de amplu ) iar in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a transformat in local de noapte “cu o faima nu prea buna, dar cautat de un anumit gen de petrecareti”. In “Bucuresti-povestea unei geografii umane” Adrian Majuru completeaza “Intre cele doua razboaie mondiale, restaurantul de aici era frecventat de scriitori si actori, ba mai mult, personalul, chelnerii si piccolo erau angajati de o “comisie” in fruntea careia se afla celebrul actor G. Timica.Dupa 1948, Hotelul a fost rebotezat Victoria, insa avariat fiind de un cutremur din 4 martie 1977, a fost demolat in anul 1979.”

Bucurestiul Interbelic inseamna insa si o viata culturala activa, un simbol al acesteia fiind “Casa Anticarilor” evocata si ea in ‘Delirul”:

“in centrul pietei, descoperise o cladire in forma de chiosc, numita Casa Anticarilor. Alta in Bucuresti asemanatoare nu mai vazuse. Se aflau inauntru, fiecare cu mica lui incapere intesata cu carti, sase anticari, pe care ii puteai vizita circular si gasi la ei orie carte ai fi dorit”

Tot “Cronologia Bucurestilor” ne arata ca aceasta constructie a fost ridicata in anii ‘30 la insistentele lui N. Iorga in piata ovala  dintre Vama Postei si Grand Hotel de France dupa planurile arhitectului Edmond van Saanen. Cladirea a rezistat pana in anii 40 cand a fost daramata.

Locuintele bucurestene sunt reprezentate si ele :

Avem pe de-o parte frumoase resedinte construite in stil eclectic ale familiilor instarite – liberi profesionisti sau familii boieresti:

“Niki Dumitrescu locuia pe strada Banu Mnata, intr-o casa care din poarta  si de la distanta pe care o crea o curte lunga semana cu un mic castel: avea ferestre cu tot felul de cornise si fatada cu tot felul de balcoane, iar acoperisul cu mici turnulete tuguiate. Impresia pe care ti-o crea era ca trebuia sa fi avut multe camere, cand de fapt nu avea decat patru mai mari si doua odai mai mititele, sufrageria, holul si biroul formau o singura incapere, e drept foarte spatioasa si care la nevoie putea fi despartita prin glasvandurile care insa stateau date la perete iar deasupra erau dormitoarele.”

Insa si aspecte mai modeste si uneori dramatice ale locuirii in periferie sunt foarte bine surprinse: Achim Moromete locuieste in chirie intr-o casa modesta din Calea Vacaresti iar Paraschiv Moromete viseaza sa isi construiasca o casa in Colentina in timp ce locuieste intr-o casa saracacioasa cu pamant batatorit pe jos. Periferia pare locuita de muncitori la a doua generatie si tarani atrasi la oras de mirajul unei vieti mai bune. O parte dintre ei fara studii (asemeni fiilor lui Moromete) sunt departe de a fi exponentii categoriei bine integrate a colectivitatii satesti. Pentru ei sansele sunt modeste : pot ajunge paznici, sudori-autogeni, maturatori de strada de unde si dezamagirea si durerea celor lasati acasa in sat :” Fi-meu Paraschiv , uite asa a taiat Bucurestiul pe din doua: jumatate e al lui”. Iar un destin realizat e de tipul :” ca zestre primise o casuta cu doua odai si cu o curte mica intr-o fundatura pe langa podul Caramidari, care da chiar in Lemetru.Cu anii si dupa moartea socrilor  Gica   reusise din leafa lui sa darame complet aceasta cocioaba si sa ridice in locul ei o adevarata casa cu ciment la intrare si cu trepte, mai inalta, cu trei odai in loc de doua, cu bucatarie de vara in curte si antenna de radio pe acoperis.”

Modest sau stralucitor, dramatic sau seducator Bucurestiul perioadei respective traia precum incearca sa sublinieze si Preda un delir al schimbarii si al iminentei caderi. Probabil o parte dintre geografiile umane (si urbane) descrise sunt iremediabil pierdute asa cum altele “au infestat” “cetatea” si au cucerit-o sistematic. Ceea ce reuseste Preda este sa arate felul in care populatia capitalei s-a “adunat” pentru a forma o comunitate mai mult sau mai putin coerenta si felul in care oamenii au fost invinsi de timpuri. Iar incongruentele puse in lumina par mult prea mari pentru a fi dizolvate curand .

Filed under anii '40, arhitectura in literatura, bucuresti, case cu povesti, marin preda, stil eclectic, subiectiv, teoria arhitecturii| Tagged , , , , , , , , , , , | No Comments