O apariţie editorială de ne-ratat pentru orice pasionat de zona fină în care literatura se întrepătrunde cu arhitectura şi istoria, condensându-se în poveşti despre case şi mici antropologii urbane, este volumul “Casele vieţilor noastre” lansat de editura Humanitas. Volumul, un proiect iniţiat de Gabriela Tabacu, reuneşte o serie de poveşti având că numitor comun casa, sau mai exact definirea termenului de “acasă” dată de scriitori şi oameni de cultură renumiţi.
Primul lucru la care m-a trimis cu gândul numele şi coperta cărţii a fost un volum editat acum câţiva ani de editura Simetria: “Povestea caselor” . Respectiva carte reuşea să strângă (sau mai bine zis să recupereze din amintiri, poze şi alte documente de arhivă – planuri şi acte ale proprietarilor) povestea unor familii şi a caselor zidite de ele. Parte din casele amintite fuseseră între timp demolate dar amintirea lor rămânea încă vie pentru membrii supravieţuitori ai familiilor ce le puseseră piatra de temelie. După cum menţiona şi numele cărţii, toate poveştile se centrau exclusiv pe case (sau imobile de raport dar niciodată doar apartamente), cea mai mare parte a lor fiind construite în perioada interbelică. În mod evident acest lucru limita poveştile la o clasa destul de restrânsa şi net definită a societăţii: istoriile erau poveşti ale micii şi marii burghezii dintre cele două războaie, categorie în care intrau familii vechi, mici întreprinzători şi intelectuali.
Paranteza din paragraful de mai sus şi comparaţia făcută nu au fost întâmplătoare. Pentru că, revenind la volumul proaspăt lansat la editura Humanitas, se observă marea diferenţa şi probabil marele merit al volumului. “Casele vieţilor noastre” da o imagine (mai ) completă asupra societăţii: avem lalolalta persoane cu poveşti de viaţă ce au rar asemănări , provenind din familii şi paturi sociale foarte diferite, ei fiind în ultimă instanţă uniţi doar prin talent şi prin pasiunea pentru cultură.
Arhitectura incepe de la un gand frumos infasurat in materialitate. Un suflet frumos se defineste prin locul geometric catre care converg ganduri sensibile, loc inscris in spatiul demarcat de limitele fiintei.
Spatiul sufletului este un teren cu topografie greu de inregistrat si imaginat. Sunt sufletele goale in care gandurile ricoseaza intre aceeasi pereti stramti, similari cu cei ai unui apartament confort 2 fara vedere – alta decat in curtea interioara a unor idei preconcepute. Lumina e murdara si compromisa de vecinatatea zidurilor cenusii din care viata isi trage seva. Si sunt suflete care creeaza nemarginitul prin subterfugii ale ingeniozitatii ca intr-o eterna banda moebius. Suflete ce reusesc sa deschida prin cateva cuvinte ferestre si usi improbabile catre noi spatii pline de frestre si usi ce la randul lor se multiplica la nesfarsit.
Astfel de suflete sunt cele evocate prin scrisorile din volumul ce frumos reuneste sub titlul de “Minunea timpului trait” corespondenta cu Pia Pillat purtata de Monica Pillat si Lily Teodoreanu. In scrisorile incluse in volum sunt relevate suflete de varste diferite care se regasesc in bogatie si generozitate printr-un unificator sentiment de iubire.
Unele dintre aceste suflete se povestesc (sau “deapana” dupa cum alege termenul Monica Pillat) pe ele insele prin scrisori (Monica Pillat, Lily Teodoreanu) , altele sunt re-inviate si reinterpretate ca esenta prin scrisori (manana, Dinu Pillat si Cornelia Pillat) si mai este in plus un suflet care face toata aceasta spovedanie ( drum din sine si catre sine) posibila – Pia Pillat. Pia Pillat este pentru ele asemeni unui turnesol ce le releva adevarata esenta, le da ocazia realizarii unui drum intiatic a carui vocatie era déjà innascuta.
Inceputul acestui drum initiatic se citeste in scrisorile Monicai Pillat – ea parcurge distanta de la copilarie catre adolescenta si maturitate etica si sufleteasca pe un drum ghidat sinuos asemeni drumului spre casa dus de Dorothy pe cararea de caramizi galbene. Drumul incepe prin descoperirea cu bucurie candida a lumii si continua prin cunoasterea prin iubire a oamenilor ce compun lumea in varianta mininiaturala reprezentata prin familie.
Drumul isi schimba directia de la exterior catre interior (transformandu-se intr-o adancire telescopica in sine) in momentul in care ea realizeaza ca existenta sa in lume este o extensie in timp a unei experiente consumate si insumate a familiei din care face parte iar drumurile parcurse individual de fiecare nu se separa niciodata ci ce innadesc ca un fir de sfoara ce infasoara timpul. Acelasi suflet traieste in toti si se transmite si decanteaza cu fiecare generatie care trece iar timpul pierdut este doar cel neasumat si parcurs cu ochii legati fata de identitatea proprie.
Spatiul interior al sufletului Monicai Pillat rezoneaza perfect cu frumusetea pe care stie sa o vada in exterior, atat in oameni cat si in natura. Sufletul sau are acces direct catre spatiile fanteziei personale dar si catre spatiile altor imaginatii rude ca nivel de complexitate, catre vistieriile de ganduri sensibile mostenite si catre prezentul etern surprinzator prin fragilitatea si evanescenta frumusetilor ce le ofera. Dupa cum foarte frumos spune ea insasi, viata sa nu este o viata a evenimentelor exterioare ci una a dezlegarii minutioase a micilor minuni accesibile in viata:
“viata mea nu a fost plina de evenimente spectaculoase, ci de fapte invizibile aparent, care mi-au relevant direroasa frumusete de a fi vie”.
La celalt capat al drumului initiatic sta Lily Teodoreanu (Stefana Velisar ca pseudonim literar). Portretele facute ei de catre Pia Pillat (in Zbor spre libertate) si de Cornelia Pillat par sa se suprapuna intre ele dar si peste gandurile notate in scrisorile ei. Lily Teodoreanu creaza o lume interioara plina de memorie ca o casa batraneasca, plina de colturi umbrite si amintiri depuse in straturi de praf si foi ingalbenite scrise de mana, inchise intre perdea grele de catifea. Ea reprezinta probabil prototipul esentei feminine (in varianta idealizata) dominate de iertare generoasa, vesnica daruire prin sacrificiu de sine si nobila blandete. Pentru toti pe care ii cunoaste ea este acel “acasa” a carui simpla existenta genereaza siguranta si liniste sufleteasca. Lily Teodoreanu are acces direct prin blandetea firii sale catre lumea incremenita a trecutului din care isi culege si in care isi cultiva credinta in bine si in corectitudine morala. Masa sa este o masa a umbrelor, casa un camin al iertarii si impacarii cu sine si cu lumea. Din acest motiv si iesirea sa din scena vietii este treptata si discreta ca a unei umbre delicate ce nu se desprinde de cei dragi inainte de a se asigura ca a lasat toate cheile de intoarcere si toate cuvintele de care vor avea nevoie la un moment dat in viata.
……………………………….
Intorsi in prezent ne regasim rupti intre zile distonante , franti intre ganduri ce nu apuca sa se desavarseasca din cauza schimbarilor ce ne repozitioneaza constant in lume, intr-o vesnica asteptare crispata in fata agresiunilor venite din mediul imediat . Ascenza pare negata intr-o lume in care viata publica e guvernata de agresivitate, parvenire materiala si culturala, lipsa de autenticitate a trairii si valorii. Bornele normalitatii inca ramase sunt persoane impinse in umbra si neputinta de majoritatea aflate in goana catre agonisiri facile.
Este usor sa-ti uiti identitatea , esti incurajat chiar sa o faci, sa te lepezi de memorie in schimbul unor straie de imprumut stralucitoare si livrate in marimi standard.
In cele mai multe cazuri pentru a te putea imbraca cu noile straie trebuie sa deprinzi sa uiti ce pretuiesti si sa te ascunzi si rusinezi de ce visezi, timp in care esti invatat care sunt visele corecte si asteptarile potrivite. Rareori ai insa ocazia sa dai de camere fermecate in care gandurile comprimate se despletesc si (re)invata sa fie line. Simti caldura patrunzandu-te ca lumina unui foc de vatra intr-o casa batraneasca in care vesnicia nu pare imposibila. Este o casa de imprumut, dar totusi un “acasa” pe care nu il sperai. Te gasesti intr-o camera cu mii de ferestre catre toate colturile de trecut uitate catre care esti indemnat sa privesti cu seriozitate, intelegere si responsabilitate . Pe pereti vegheaza pozele tuturor sufletelor care te-au facut sa fii ceea ce esti sau ar trebui sa fii. Iar usile optiunilor sunt toate deschise desi stii prea bine ca tot ce-ti poti dori este déjà inauntru, acolo unde nimeni niciodata nu poate distruge nimic daca tu alegi asta.
Sufletul unor personae ca Monica Pillat si Lily Teodoreanu sunt astfel de camere fermecate , spatii interioare nesperate si totusi atat de necesare. Exista suflete care se pot ridica in zbor singure indiferent de vremuri avand in vistieria sufletului suficiente bogatii decelate in generatii de viata intelectuala incat sa poata strabate singuri si fara indoieli orice pustiu. Pentru noi restu este nevoie de astfel de persoane si de certitudinea existentei lor spre a ne putea ridica dupa fiecare eventuala prabusire si visa departe.
