Tag archives: spatii interioare

atelierul doamnei A. (cum se nasc şi mor poveştile)

Nu mai am azi desenele care m-au dus acum foarte mulţi ani la doamna A. Țin minte că erau niste desene abstracte în care forme geometrice se jucau într-o mare de galben şi negru la care meşterisem cu mult entuziasm în dezordinea camerei mele plină de foi colorate.

Atelierul doamnei A era la ultimul nivel al unui bloc cenuşiu şi înalt, identic celorlalte blocuri ce bordau bulevardul. Nu mă uităsem niciodată cu multă atenţie la ele, observasem doar mozaicul monocrom şi cu geometrie simplă cu care erau placate laturile oarbe ale blocurilor prisme. Nu m-am uitat niciodata în sus, înşiruirea etajelor era repetitivă şi lipsită de surprize.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

Cunoşteam însă merii care bordau bulevardul şi care ascundeau primele niveluri ale tuturor blocurilor. Era drumul către casa bunicilor pe care mergeam uneori la prânz de mâna cu bunicul meu, dupa ce plecam de la şcoală. Sub soarele de vară se deschideau umbrelele copacilor în care luceau, la o privire atentă, micile globuri roşiatice ale merelor sălbatice.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a.

cum se nasc si mor povestile -doamna a. Continue reading

La Şcoala Centrala de Fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Unul dintre cele mai emblematice proiecte realizate de către arhitectul Ion Mincu este Şcoala Centrala de Fete. Situată pe strada Icoanei nr.3-5, Şcoala Centrală de Fete este pe lista de monumente categoria A (cod  B-II-m-A-18924).

Înfiinţarea Şcolii Centrale de Fete este legată de numele lui Barbu Ştirbei – astfel aflăm din „Cronologia Bucureştilor 20 septembrie 1459-31 decembrie 1989 Zilele, faptele, oamenii capitalei de-a lungul a 530 de ani” ( Gheorghe Parusi- editura Compania 2007):

„Barbu Ştirbei hotarăşte înfiinţarea unui pensionat domnesc pentru fete, care va funcţiona în primii trei ani (1852-1855) într-o casă particulară de pe podul Târgului de Afară, iar din 1892 în localul propriu, care s-a păstrat până astăzi.”

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

scoala centrala de fete

Vom lăsa însă la o parte ( pentru moment) istoria în date a clădirii pentru a reconstitui câteva perspective asupra interioarelor ei şi a tipului de învăţămant care era pe vremuri practicat în Şcoala Centrala.

Mărturiile vremii, consemnate în volume de memorii, ne indică faptul că tinerele care urmau Şcoala Centrala de fete aparţineau clasei de mijloc a României de atunci.

„Componenţa socială, dat fiind aportul masiv al provinciei, era reprezentativă pentru clasa mijlocie: părintii internelor noastre erau funcţionari, agricultori (mici si mari), preoţi, învăţători, comercianţi, ingineri, militari, avocaţi şi medici de provincie; marea burghezie, câtă era, prefera internatele cu predare în franceză (Notre-Dame) sau germană (Pitar Mos).” (Annie Bentoiu – „Timpul ce ni s-a dat – memorii 1944-1947”-editura Humanitas 2007).

Continue reading

interioare (cum se nasc şi mor poveştile) – (2)

Acum ceva timp am vizitat casa memorială a unui ilustru scriitor, casă aflată pe una din străzile zonei vechi din Bucureşti. Casa, sau mai bine zis apartamentul, se află în interiorul unui bloc interbelic. Nimic nu anticipa interiorul ascuns în spatele faţadei moderniste, riguros geometrice. Înăuntru spaţiile erau generoase şi croite după o logică a locuirii mult diferită faţă de reperele cu care suntem obişnuiţi azi.

Secretul vieţii consumate în încăperile apartamentului se decela în patina mobilei şi rafinamentul detaliilor. Am observat cu atenţie mici detalii ce împreună formau întregul: fereastra bandă ce se întindea pe toata lăţimea încăperii, dintr-un perete în altul, biroul de lemn masiv, tocul vechi de pe birou, rafturile înguste de lemn pline de cărţi poziţionate deasupra ferestrei bandă. Casa era în fapt încă extrem de vie prin toate cărţile ce îi tapetau pereţii tuturor încăperilor : dormitor, living-room, dining-room sau birou. Holul de acces părea abia părăsit de cei ce locuiseră casa iar garderoba mesteşugit mascată într-o nişă părea doar accidental goală. Chipurile tuturor celor ce trecuseră prin casă erau încă păstrate în schiţe în tuş şi cărbune înrămate în generosul hol de la intrare.

Vizitând asemenea locuinţe nu-i greu să-ţi dai seama că viaţa şi sufletul locului ţine nu atât de substanţa zidurilor clădirii cât de straturi de istorie subiectivă depusă în şi prin lucrurile celor ce au locuit-o, de alăturarea lor si de chimia rezultată între ele în urma folosirii lor de către cei ce au fost. Din acest motiv casa memorială la care m-am referit mai sus era mai vie decât o casă locuită astăzi de o familie oarecare. Şi mai vie decât orice amenajare interioară etalată în revistele de profil, amenajare gândită funcţie de mode şi tendinte de sezon, impersonală si accesibilă funcţie de buget.

Nişte gânduri sensibile şi adânci în nuanţe, gânduri ce reuşesc să surprindă esenţa acestui „acasă” le-am găsit in volumul de memorii scris de Cornelia Pillat („Ofrande”-editura Humanitas) într-un pasaj referitor la experienţa trăită la prima vizită în casa familiei Ion Pillat din strada Pia Bratianu nr. 9 :

„M-am întrebat în ce constă ambianţa de neuitat a acelui interior care m-a vrăjit de cum l-am văzut, căci înăuntru casei lui Ion Pillat eram supusă, fără să ştiu, unei incantaţii rezultate din aranjamentul obiectelor corespunzând unor cerinţe artistice vii, tălmăcind nu preferinţele unui colecţionar de artă sau ale vreunui calcul material, ci unei necesităţi sufleteşti şi unei psihologii creatoare. Fiecare obiect avea destul de mult spaţiu în jur pentru a putea fi privit în sine, dar părea cerut de ideea sau aspectul celui alăturat, care-l punea in valoare şi fără de care şi-ar fi pierdut din frumuseţe, iar subtilele acorduri ale culorii lor alcătuiau o discretă, dar pătrunzătoare seducţie.
(…) Revenind la acea primă vizită în casa Pillat, îmi amintesc că m-am simţit absorbită până la anihilare de atmosfera acelor odăi în care lucrurile păreau să şoptească între ele şi mi se părea că aud, îngânate, melodii vrăjite. Eram pierdută ca într-o pădure fermecată şi auzeam zvonurile unor suflete străine de mine, care mă ademeneau în lumea lor ca nişte sirene.”

Recent am avut ocazia să mă uit la o serie de anunţuri ( publicate pe portale de imobiliare) ce ofereau spre vanzare case vechi din Bucureşti. M-am pierdut ore în şir pe încrengătura de anunţuri înlănţuite prin termeni cheie referitori la vechimea caselor, locaţia lor şi sistemul constructiv. În câteva cuvinte neîndemânatic mânuite (şi nerelevant alese) de către agenţi imobiliari casele erau descrise succint şi în tuşe groase. Nu toate erau case valoroase din punct de vedere arhitectural, marea majoritate probabil nu se încadrau în categoria de monument istoric. Erau totuşi case şi case, fiecare traversând istorii triste (şi probabil de multe ori nedrepte) de familie. Iar tot dramatismul destinului celor ce le-au pus temelia era vizibil mai ales în pozele de interior, nu rareori adaugate la anunţuri.

Am privit case care plâng în tăcerea zidurilor cu tencuiala căzută. Case în care camere stau închise de ani de zile, nelocuite şi ascunse în spatele obloanelor de lumina zilei. Parchetul scârţaie sub umbrele franjurate de felii de lumina prin jaluzele vechi de lemn iar ochiurile de geam şuiera sparte în bătaia vântului. Puţinele camere încă locuite sunt încălzite cu reşouri electrice iar pereţii sunt tapetaţi cu petice de ziare. Sunt case locuite acum de oameni fara adăpost, acceptaţi ca prezenţă în casă de către proprietari ce pun casa spre vânzare în anunţuri care nu uită să menţioneze „ casă ce necesită lucrări de renovare, alternativ demolabilă”, mizând pe atractivitatea zonei în care casa este poziţionată.

Am descoprit case care au fost purtate de vremuri pe drumuri ciudate şi sunt azi locuite de către oameni diferiţi de cei care le-au clădit. Mobila veche desperecheată stă jupuită şi tocită printre scaune de plastic şi mochete în culori tari. Uşile masive de lemn şi glasvandurile au rămas prea mari pentru viaţa care are acum loc aici. Logica planului a fost redusă la cea a unui apartament confort 2 dintr-un bloc din prefabricate. Acesta este motivul pentru care unele uşi au fost improvizate din materiale ieftine iar ale compartimentări de sticlă au fost blocate cu dulapuri. Zidurile sunt pline de urmele de tencuială viu colorată lăsate sub tablouri de mult timp vândute.Uneori urmele sunt (re)acoperite de covoare sau carpete. Alteori ele apar ca geometrii abstracte pe tencuiala camerelor, marcând un trecut demult trecut.

Majoritatea caselor găsite s-au rezumat la a supravieţui. Odata cu dispariţia (provocată şi încurajată de regimul comunist) a primilor proprietari ele au început o nouă viaţă sub semnul resemnării şi al compromisului. Oameni diferiţi de cei care le croisera pe vremuri s-au trezit brusc în situaţia de a a fi responsabili pentru ele. Iar viaţa ce a umplut înaltele camere ale vechilor case a fost diferita de cea de odinioară. Spaţiul s-a umplut la fel de greu ca o bibliotecă de cărţi colecţionate cu grijă cale de generaţii golită şi re-umplută cu ziare şi cărti de duzină. Geamurile s-au ofilit de perspective, încăperile s-au uscat de aşteptări iar casa a supravieţuit pe principii contabile ce rând pe rând au retezat şi nivelat toate încolţirile de vise. La modul practic aceasta s-a tradus în schimbări de funcţiune ale încăperilor, renovări inabile şi modificari de partiu grosolane. Relicve ale vietii ce obişnuia sa aibă loc între vechile ziduri au ajuns sa coexiste cu urme ale noii vieţi. Contrastul e crud şi releva fragilitatea supravieţuirii unui trecut care, deşi recent, se află in perpetuu pericol de scufundare în uitare.

Replica, reprezentând perspectiva asupra prezentului a celor care au construit şi au iubit aceste case, am găsit-o tot in volumul Corneliei Pillat. Astfel în rândurile de mai jos este prezentată experienţa reîntalnirii sale cu casa familiei Pillat ( casa Nicolae Pillat şi Mariuca Bratianu din strada Nicolae Iorga nr. 8 ) după zeci de ani de la data la care ea fusese naţionalizată :

„După revoluţia din 1989, am vrut să revăd interiorul casei, ocupate de şaptesprezece locatari. Fiecare – după gustul său- şi-a facut culcuşul în odăi. Când am intrat în holul devenit întunecat şi ostil, cu parchetul cenuşiu, am văzut în fundul încăperii, improvizată, o bucătărie. In bibliotecă rămăsese vechiul mobilier, acoperind pereţii. Nişele bibliotecii erau goale ca niste orbite de ochi scoşi. Salonul adiacent se afla împărţit de un paravan. Sera fusese transformată în odaie de baie si cada fusese aşezată sub peretele din ceramică turcoaz creată de Andre Methe, operă ce ar fi făcut fala Muzeului Metropolitan din New York sau a celui de artă decorativă din Paris. Am renunţat să mai intru în celelalte odăi.
Sufletul meu balansa între durerea distrugerii ambianţei acelei arhitecturi interioare, reprezentativă pentru arta sfarsitului de secol al XIX-lea, şi înţelegerea nevoii locatarilor care de fapt trăiau în promiscuitate şi se certau între ei, dar aveau de orgoliul de a locui într-o fostă casă boiereasca din centrul oraşului.”

Din păcate azi casele de patrimoniu nu-şi găsesc un cadru legislativ de natură să le apere eficient. Din acest motiv ultima redută a luptei ajung să fie obiectele ce le locuiesc şi însufletesc. Iar, pe masură ce ele pierd luptă după luptă şi sunt înlocuite cu corespondentele lor moderne şi accesibile, trecutul este şters din interior către exterior pe tăcute într-o luptă lipsită de glorie şi fără şansă de câştig.

Într-o lume în care trecutul nu este asumat (sau măcar cunoscut) nedreptăţile persistă iar greşelile trecute rămân neispăşite şi nepedepsite. Viitorul se aşează strâmb şi hâd peste ignoranţa în faţa căreia nicio oglindă nu este pusă.
Atâta timp cât interiorul caselor nu va începe să ilustreze o locuire frumoasă cred că zbaterea pentru a salva exteriorul lor nu va avea sorţi de izbândă. Iar pentru o locuire frumoasă avem nevoie terbila de oameni frumoşi. Este o victorie ce se câştigă în timp, o revoluţie tăcută, prin cărămizi de modestie smerită, dar este singura victorie posibilă.

Nota:

pozele au fost preluate din anunturi afisate pe site-ul http://www.cbimobiliare.ro/

Interioare (cum se nasc poveştile)

21 copy
 

Aveam în jur de 10 ani atunci când mătuşa mea R. a cumpărat o casă la periferia Giuleştiului. Trebuie sa menţionez că mătuşa mea R. era o fiinţă minunată, uşor încadrabilă în categoria mătuşilor fabuloase ( aşa cum a ales cineva să le denumească) , cu o viaţă de poveste pe care era o plăcere să stai s-o asculti depănând-o, cu urechile ciulite şi cu speranţa că nu vei fi observat că te-ai strecurat la masa adulţilor.
Mătuşa R. luase casa exact la fel cum întâmpinase totul în viaţă – cu umor, fără planuri pe termen lung şi cu o imensă disponibilitate spre schimbare. Iar felul în care reuşea să gestioneze provizoratul din jurul ei, ordonându-l şi  păcălindu-l să devină acasă era miraculos în ochii celor ce aveau şansa să-i fie aproape. Probabil de-asta o iubeam atât de mult.
 

La fel ca mine, şi ca toţi oamenii care o înconjurau şi unchiul meu a subscris dorinţei ei, fără drept de apel, asumându-şi o decizie ce mă îndoiesc că fusese a sa. Casa a fost deci cumpărată şi, an de an, pentru câteva luni de vară, mătuşa mea era disponibilă la noua sa casă de vacanţă din periferia uitată a Bucureştiului.
Casa i s-a supus docilă, transformându-se într-o oglindă plină de bunavoinţă a felului ei expansiv şi excentric de a-şi trăi viaţa. Camerele goale s-au umplut de soare iar curtea a înflorit binevoitoare, indiferentă şi indulgentă la nepriceperea mătuşii mele într-ale grădinăritului.
 

20 copy

19 copy

18 copy

8 copy

9 copy
Continue reading

despre “acasa”

Cand am ajuns prima data in Bucuresti, mult timp mi s-a parut ca orizontul se aseaza gresit si lucrurile nu au gravitatia normala, vantul si timpul alungandu-le in rotocoale de amintiri de la o zi la alta si in functie de anotimp si vreme interioara.
M-am gasit direct infipta in centrul din care compasul vremii subiective avea sa construiasca cercuri concentrice, direct in piata Universitatii, intr-o seara de toamna cu mainile in buzunare, fara nimeni cunoscut in jur si cu un maldar de bagaje lasate gramada in camera minuscula din casa de imprumut.

Mi-a luat ceva timp sa realizez ca ce-mi lipsea era confortul mental oferit de planul vertical al muntilor ce inconjurau Brasovul. Brasovul era ca o matrioska, ieseai din casa in “acasa”, intr-o permanenta ocrotire, nu tot timpul solicitata – de multe ori apasatoare. Probabil principala mostenire adusa cu mine de-acasa a fost atributul de ‘inertiala’ de care inca nu ma dezic. Imi place sa cred ca e o atitudine imprumutata de la orasului ce-si pastreaza posesiv si cu consecventa ploile zile in sir si priveste reticent schimbarile de vreme chiar si cand ele se impun calendaristic. Orasul ce-si ascunde camerele dupa obloane si in care toate vorbele se pierd in grosimea zidurilor vechi. Ziduri orgolioase , riguros si elegant simple, ce-si apara intimitatea si povestile in spatele portilor mari de lemn. Un oras al cumpatarii, inscrisa in fiecare piatra si construita incet si temeinic, in fronturi reci si drepte de case.

Tot din acelasi motiv am fost uimita de sporovaiala marelui oras ce-si desfacea impudic toate farmecele si secretele in lumina cruda a verii, specifica oraselor de campie. Oamenii vorbeau mai multe decat s-ar fi cuvenit, erau dispusi sa ajute mai mult decat ar fi fost de asteptat si, cu toate acestea, le pasa de lucruri mult mai putin decat ar fi trebuit. Risipitori si cu ei insisi si cu lucrurile lor sau din jur, oamenii de aici pareau sa traiasca intr-o eterna vesnicie ce dura mereu o zi.

Cataclisme pareau mereu iminente, de la un cuvant aruncat aiurea, iar abuzuri si enormitati erau absorbite si sterse de zilele prafuite de vara. Lumea se grabea de cum incepea anul sa se coloreze odata cu primele semne de primavara, vara fugea cu disperare din oras aiurea , toamna era neurastenica iar iarna agitata, in asteptare de noi vacante si un an proaspat de inceput. Cu o imensa vitalitate, orasul se grabea an de an sa se consume-iroseasca rapid, in soarele de vara, si sa cada letargic la sfarsit de an. Rabdarea nu era si nu este in vocabularul orasului, ea exista doar in periferii cu strazi tacute, strajuite de copaci batrani si pazite de pisici reticente. Sub o imensa pecete de efemeritate general acceptata, e greu sa nu te simti liber. Esti liber chiar si sa ramai ce-ai fost mereu si sa nu te aliniezi.

Astazi dupa ani buni de locuit in Bucuresti, cand istoriile copilariei sunt risipite prin persoane pierdute in poze si jucarii imprastiate prin alte familii, gasesc Brasovul mult mai gol. Totusi, chiar daca povestile raman acum mai mult in minte, ele sunt posibile chiar si fictiv, doar aici printre ploi – zile reci de vara si o iarna ce pare mai mereu vesnica.
Brasovul reprezinta un “my secret life” ,cheie de acces in spatiul acum inaccesibil al copilariei. Bucurestiul va continua sa fie un efemer spatiu al zilei de “azi”, la fel de evanescenta si ea ca orasul insusi.

Ani de zile am ascultat sau citit tirade ale altora, veniti la fel ca mine, intamplator, de voie – de nevoie, in Bucuresti. Marea majoritate isi gaseau o glorie in a nu se fi adaptat si o mandrie in apartenenta la regiuni a caror superioritate culturala invocata (si probabil din multe puncte de vedere reala) se datoreaza prea putin specificului national.
Imi imaginez ca multe din aceste declaratii sunt ipocrite dar justificate de uzualele judecati transante prin care tara este spintecata in zone cu competente si orgolii strict delimitate si aparate/atacate cam cu aceeasi inversunare ca si in cazul echipelor de fotbal.

Voi continua sa ma reclam drept o fiinta reticenta si inertiala ce-si cara “granita in ranita” oriunde va merge. Si cred ca “oriunde” va ramane inca ceva vreme “aici”.

O problema de scara

Una dintre primele mele amintiri din copilarie este cand adormeam citind cotoarele cartilor din biblioteca “mea”. Nu sunt sigura daca  la momentul respectiv stiam déjà sa citesc (probabil ca nu) insa amintirea culorilor si volumelor cartilor reprezinta pentru mine si acum o geografie intima pe care o cunosc cu multa precizie . Stiu locatia (si datarea pozitionarii ei) pentru fiecare carte in parte din biblioteca mea. Editura, an, miros, culoare toate sunt bine fixate in memorie.O alta amintire din copilarie este cea cu biblioteca bunicilor ce parea la momentul respectiv cam ca bibliotecile facultatilor engleze din filme – ingusta,inalta cat 3 nivele, scaldata intr-o vaga lumina aurie a geamului ingust. Lungimea bibliotecii se multiplica prin sisteme de oglinzi invizibile ochiului liber pe adancimi de neimaginat.

Tot in aceeasi perioada gradina copilariei mele parea o “dumbrava minunata” in care pisicile pareau feline de prada ce se pierdeau prin iarba inalta din care nu se mai vedea decat varful cozii lor (eventual si urechile).Copacii scunzi pareau arbori seculari iar primulele cresteau organic din seva imaginatiei pana la dimensiuni gigantice ce reclamau retoric numele lor latin din dictionare botanice (ba chiar si pe altele suplimentare pe masura dimensiunii lor suverane).

Transportul in comun era un cosmar – tot ce reusesc sa-mi amintesc este o padure de maini si picioare mai dese decat nervaturile unei bolti gotice (dar care ofereau cam la fel de multa lumina). Incercam sa-mi gasesc un punct de sprijin si reper in padurea de picioare, cel mai adesea era imposibil. Tocurile mamei mele pareau ca se intind pe kilometrii de neatins pentru mine iar gestul reflex de a ma uita in sus trebuie ca atunci l-am deprins.In vremurile acelea, in sus ma uitam dupa fete prietenoase care se uimeau de cresterea mea (insesizabila pentru mine si neasumata) si dupa mingea rosie cu buline albe si baloane de sapun.

Repetand exercitiul privirii in sus, acum, la multi ani dupa, tot ce gasesc sunt geometrii sterile de sticla sau beton, iar majoritatea persoanelor din jurul meu obisnuiesc sa priveasca in fata sau in jos.Dealtfel atunci cand asemeni lui Alice am crescut si lucrurile au inceput sa fie vazute de la alta cota (superioara) concluzia mi-a fost ca nimic nou mai bun nu a fost castigat. Desi nu-mi regret inaltimea  mea actuala (intermediara oare?) recunosc sincer ca exista un ceva ce pare sa lipseasca. O logica izvorata din simt practic ne invata ( gresit ) ca privitul inainte e prioritar privitului in sus. Suntem invatati ca de sus nu mai are ce sa vina. Iar convingerea astfel asumata se materializeaza in realitatea din jur iar cerul sterp si saracit nu ne mai daruieste nimic. Totul stagneaza in lumina de caldura topita. Cladirile sunt proiectate pentru individul STAS cu sensibilitate zero si inaltime medie de 1.70 m care stie sa priveasca doar inainte.

Daca ar indrazni sa priveasca in sus si-ar da seama ca raportul de volume striveste si este incoerent. Spoturi de lumina si mash-uri stralucitoare l-ar orbi noaptea, lumina l-ar coplesi ziua langa blocurile, extrude-uri perfecte ale formei parcelei ce nu ofera spatii de refugiu si neaga ideea de spatiu public. Daca doborat ar privi in jos ar avea doar perspectiva unei suprafete fracturate de asfalt crapat strapuns de pietre si nisip. Trasee neinteligibile si suprarealiste i-ar trasa harta drumurilor ocolind masini parcate, copaci arsi de soare, chiscuri aburinde de tabla incinsa, gunoaie si petice de buruieni, eternii supravietuitori ai metropolei.

Poarta Alicei pe care se facea iesirea la o scara mai mica a fiinte este negata de la inltimea regulametara a cetateanului ideal utilizator.Palarierul nebun este un personaj rar intalnit in locurile geometrice cu acces prin usi invizibile ce duc catre spatiul salvat de lume in care livezi solitare de pruni, izolate ermetic de zgomotul metropolei sunt traversate de pisici plictisite in cautare de praf si liniste.