Tag archives: spatiu subiectiv

În camera mea

Prima imagine pe care o am în memorie legată de camera mea este un perete plin de cărţi. Nu mai ţin minte culoarea pereţilor şi nici mobila, în măsura în care exista altceva înafară de pătuţul meu cu grilaj. Cunoşteam însă coperţile tuturor cărţilor din bibliotecă – culoare, mărime, mirosul foilor tipărite, textura cartonului coperţilor cu mult timp înainte să ştiu să le citesc.

Când am crescut, camera s-a schimbat, rafturile de cărţi au început să fie umplute suplimentar cu alte cărţi şi obiecte achiziţionate de mine. Pe măsură ce copilăria mea se apropia de sfârşit, camera începea să fie tot mai sufocată de lucrurile pe care le păstram , probabil intr-o incercare de a mă asigura că îmi voi găsi mereu drumul înapoi daca voi avea vreodată nevoie.

Apoi, într-o vară o uşă imaginară s-a închis, sau aşa cred acum. Camera mea s-a golit de tot, mai putin de peretele meu de cărţi. Pereţii au devenit albastri, geamul s-a lepădat de perdele (spre satisfacţia celor câteva flori de pe pervaz) şi camera de (mare parte din) mobilă. În locul lucrurilor exilate în debara, în cameră a pătruns muzica iar patul s-a (re)orientat după lumină. Zilele se deschideau cu felia de cer ce mi se desfăşura ca o hartă, net, în faţă la trezire iar norii curgeau ceva mai încet decât timpul.

interioare

interioare

pe fereastra

pe fereastra

pe fereastra

Când toţi norii s-au scurs din geamul meu albastru am plecat să-i caut mai departe. Camera ce m-a primit era tot albastră, dar cerul prins in fereastra ei era puţin diferit de cel pe care îl lăsasem în urmă. Camera m-a primit ca orice cameră străină, în coordonatele ei neprietenos de strict geometrice, îngustă şi cu colţuri ascutite. Încet încet însă pereţii au prins grosime şi consistenţă pe măsură ce i-am învelit cu straturi succesive de poveşti suprapuse.
Continue reading

de toamna

Toamna ferestrele se transforma in faruri ce conduc catre “acasa” si apropie ideea de “acasa”. Atunci cand ploua foarte mult blocuri si case intregi se transforma in corabii ce se scufunda incet in tacerea micilor ritualuri casnice ale locatarilor si intunericul strazilor.

Toata lumina inmagazinata in timpul verii dogoreste acum dinlauntru, de unde trimite inafara raze portocalii de caldura de dupa perdele prafuite si vechi. Cum toata caldura s-a scurs demult deja inauntru cladirilor, noi cei de afara ramanem doar cu frigul, intunericul si vantul ce ne poarta catre spatiile calde ale interiorului.

Toamna insa nu schimba doar ferestrele, ci punandu-ne o pereche de ochelari colorati in nuante de portocaliu pe nas ne schimba orasul din jur. Zilele au o risipa mai mare de lumina de cand perdeaua mea de funze din fata geamului a ruginit si a inceput sa-si dea la iveala urzeala iar diminetile sunt mute si inecate in ceata groasa. Fiecare zi incepe printr-un sotron jucat intre balti ce reflecta nori , crengi strambe si oameni rareori drepti.

Casele sunt tot mai gol expuse printre degete de crengi iar plimbarea oamenilor intr-un tranzit constant ca viteza si densitate se transforma intr-o perdea transparenta si unduitoare ce substituie perdeaua vegetala pierduta. Pe masura ce realitatile din jur sunt tot mai nude de vegetatie si dezbracate de lumina , ne ascundem acum tot mai mult in haine, ganduri si vise.

Orientarea se face acum mai putin dupa punctele cardinale si mai mult dupa repere subiective si parfumuri. Casele vechi se gasesc cel mai usor dupa mirosul strugurilor din viile ce se ghicesc dupa porti mari si garduri inalte. Gradinile se simt prin mirosul de iarba taiata iar curtile de biserci de cartier se anunta cale de cateva strazi distanta prin mirosul cimbrisorului din curte.Daca te ratacesti vreodata e suficient sa inchizi ochii ca sa gasesti calea. Alternativ exista o escorta de elita de pisici gata sa te ghideze oricand in orice colt pierdut al orasului.

Pentru mine toate toamnele de pana acum se lipesc una peste alta ca perechi de frunze uscate, toate de aceeasi marime, suprapuse imperfect, ruginite in culori fanteziste, cazute sub adieri venite din orizonturi diferite. Anii copilariei sunt lipiti prin frunze de prezent si de viitorul implicit. Funze pe  care am calcat neglijent in drum grabit spre scoala demult se regasesc sub frunze peste care s-au taiat drumurile agitate din anii de facultate .Peste ele cad agale alte frunze in timp ce cu umbrela mea cu raza de jumatate de metru, de un negru ce decupeaza perfect orizontul ma indrept acum sub ploaia constanta spre casa.

Drumul meu se esaloneaza mereu riguros in tramvaie-cutii, luminate vag si leganate agale pe sine serpuitoare de metal. Literele se confunda pe foile ingalbenite de lumina pala a becurilor intrerupta la hurducaturile mai puternice. Uneori din cauza miscarii mi-e teama ca literele sa nu se risipeasca pe jos printre bocancii murdari din jur. La fiecare statie usile deschise creeaza un vant ce rascoleste paginile si ravaseste parul si gandurile.Pana la capatul drumului mai raman eu, lumina galbena, scaunele tocite de plastic si vagonul – recipient ce tremura in scartait metalic. Afara printre balti ce fulgera la fiecare miscare ploi de lumina in adancime se strecoara caini si hartii duse de vant. Mai am acum de parcurs doar un drum scurt masurat in pasi si traiectorii de picaturi de ploaie cazute piezis.

Ajunsa acasa, ma ascund in acel inauntru luminos si mocnind de caldura spre care m-au calauzit toate luminile corabiilor de ocazie din ploaia de afara. Iar pe masura ce pleoapele se inchid in aburii calzi si prietenosi de ceai din casa un mare “va urma” cade pe cortina imaginara si alt drum se croieste catre zonele solare zavorate in amintire.

pentru alice

Pentru mine lumea s-a masurat mereu in numarul de usi din jurul meu ramase spre a fi deschise. Cautarea nu a avut niciodata alt scop mai précis decat curiozitatea iar principala mea liniste a fost mereu certitudinea ca oricat de departe as merge usile vor exista mereu in jur.

Ca un corolar la cele de mai sus, si oamenii se impart si difera intre ei in functie nu atat de numarul de usi deschise cit de disponibilitatea de a vrea sa le deschida. Este greu de spus unde este situata prima usa, in fapt nici nu cred ca exista asa ceva . Probabil ne nastem direct prinsi in ochiuri de retele de usi ca o mostenire implicita de ganduri si idei. Din cauza asta multe ochiuri ale retelei contin comunitati intregi de oameni, comunitati fericite si lipsite de dorinta parasirii spatiului matca. Cei care pleaca sunt doar fii ratacitori a caror intoarcere este asteptata cu rabdare de comunitate.

Atunci cand insa esti un calator printre usi niciodata nu stii exact nici unde vrei sa ajungi nici ce anume ti-a indreptat pasii intr-o directie sau alta. Poti da de spatii goale sau poti gasi uneori alte persoane care, ca si tine, se intreaba pe care usa urmeaza sa o deschida. Continue reading