Tag archives: subiectiv

Arhitectura spatiului interior – suflete frumoase

Arhitectura incepe de la un gand frumos infasurat in materialitate. Un suflet frumos se defineste prin locul geometric catre care converg ganduri sensibile, loc inscris in spatiul demarcat de limitele fiintei.

Spatiul sufletului este un teren cu topografie greu de inregistrat si imaginat. Sunt sufletele goale in care gandurile ricoseaza intre aceeasi pereti stramti, similari cu cei ai unui apartament confort 2 fara vedere – alta decat in curtea interioara a unor idei preconcepute. Lumina e murdara si compromisa de vecinatatea zidurilor cenusii din care viata isi trage seva. Si sunt suflete care creeaza nemarginitul prin subterfugii ale ingeniozitatii ca intr-o eterna banda moebius. Suflete ce reusesc sa deschida prin cateva cuvinte ferestre si usi improbabile catre noi spatii pline de frestre si usi ce la randul lor se multiplica la nesfarsit.

Astfel de suflete sunt cele evocate prin scrisorile din volumul ce frumos reuneste sub titlul de  “Minunea timpului trait” corespondenta cu Pia Pillat purtata de Monica Pillat si Lily Teodoreanu. In scrisorile incluse in volum sunt relevate suflete de varste diferite care se regasesc in bogatie si generozitate printr-un unificator sentiment de iubire.

Unele dintre aceste suflete se povestesc (sau “deapana” dupa cum alege termenul Monica Pillat) pe ele insele prin scrisori (Monica Pillat, Lily Teodoreanu) , altele sunt  re-inviate si reinterpretate ca esenta prin scrisori (manana, Dinu Pillat si Cornelia Pillat) si mai este in plus un suflet care face toata aceasta spovedanie ( drum din sine si catre sine) posibila – Pia Pillat. Pia Pillat este pentru ele asemeni unui turnesol ce le releva adevarata esenta, le da ocazia realizarii unui drum intiatic a carui vocatie era déjà innascuta.

Inceputul acestui drum initiatic se citeste in scrisorile Monicai Pillat – ea parcurge distanta de la copilarie catre adolescenta si maturitate etica si sufleteasca pe un drum ghidat sinuos asemeni drumului spre casa dus de Dorothy pe cararea de caramizi galbene. Drumul incepe prin descoperirea cu bucurie candida a lumii si continua prin cunoasterea prin iubire a  oamenilor ce compun lumea in varianta mininiaturala reprezentata prin familie.

Drumul isi schimba directia de la exterior catre interior (transformandu-se intr-o adancire telescopica in sine) in momentul in care ea realizeaza ca existenta sa in lume este o extensie in timp a unei experiente consumate si insumate a familiei din care face parte iar drumurile parcurse individual de fiecare nu se separa niciodata ci ce innadesc ca un fir de sfoara ce infasoara timpul. Acelasi suflet traieste in toti si se transmite si decanteaza cu fiecare generatie care trece iar timpul pierdut este doar cel neasumat si parcurs cu ochii legati fata de identitatea proprie.

Spatiul interior al sufletului Monicai Pillat rezoneaza perfect cu frumusetea pe care stie sa o vada in exterior, atat in oameni cat si in natura. Sufletul sau are acces direct catre spatiile fanteziei personale dar si catre spatiile altor imaginatii rude ca nivel de complexitate, catre vistieriile de ganduri sensibile mostenite si catre prezentul etern surprinzator prin fragilitatea si evanescenta frumusetilor ce le ofera. Dupa cum foarte frumos spune ea insasi, viata sa nu este o viata a evenimentelor exterioare ci una a dezlegarii minutioase a micilor minuni accesibile in viata:

“viata mea nu a fost plina de evenimente spectaculoase, ci de fapte invizibile aparent, care mi-au relevant direroasa frumusete de a fi vie”.

La celalt capat al drumului initiatic sta Lily Teodoreanu (Stefana Velisar ca pseudonim literar). Portretele facute ei de catre Pia Pillat (in Zbor spre libertate) si de Cornelia Pillat par sa se suprapuna intre ele dar si peste gandurile notate in scrisorile ei. Lily Teodoreanu creaza o lume interioara plina de memorie ca o casa batraneasca, plina de colturi umbrite si amintiri depuse in straturi de praf si foi ingalbenite scrise de mana, inchise intre  perdea grele de catifea. Ea reprezinta probabil prototipul esentei feminine (in varianta idealizata) dominate de iertare generoasa, vesnica daruire prin sacrificiu de sine si nobila blandete. Pentru toti pe care ii cunoaste ea este acel “acasa” a carui simpla existenta genereaza siguranta si liniste sufleteasca. Lily Teodoreanu are acces direct prin blandetea firii sale catre lumea incremenita a trecutului din care isi culege si in care isi cultiva credinta in bine si in corectitudine morala. Masa sa este o masa a umbrelor, casa un camin al iertarii si impacarii cu sine si cu lumea. Din acest motiv si iesirea sa din scena vietii este treptata si discreta ca a unei umbre delicate ce nu se desprinde de cei dragi inainte de a se asigura ca a lasat toate cheile de intoarcere si toate cuvintele de care vor avea nevoie la un moment dat in viata.

……………………………….

Intorsi in prezent ne regasim rupti intre zile distonante , franti intre ganduri ce nu apuca sa se desavarseasca din cauza schimbarilor ce ne repozitioneaza constant in lume, intr-o vesnica asteptare crispata in fata agresiunilor venite din mediul imediat . Ascenza pare negata intr-o lume in care viata publica e guvernata de agresivitate, parvenire materiala si culturala, lipsa de autenticitate a trairii si valorii. Bornele normalitatii inca ramase sunt persoane impinse in umbra si neputinta de majoritatea aflate in goana catre agonisiri facile.

Este usor sa-ti uiti identitatea , esti incurajat chiar sa o faci, sa te lepezi de memorie in schimbul unor straie  de imprumut stralucitoare si livrate in marimi standard.

In cele mai multe cazuri pentru a te putea imbraca cu noile straie trebuie sa deprinzi sa uiti ce pretuiesti si sa te ascunzi si rusinezi de ce visezi, timp in care esti invatat care sunt visele corecte si asteptarile potrivite. Rareori ai insa ocazia sa dai de camere fermecate in care gandurile comprimate se despletesc si (re)invata sa fie line. Simti caldura patrunzandu-te ca lumina unui foc de vatra intr-o casa batraneasca in care vesnicia nu pare imposibila. Este o casa de imprumut, dar totusi un “acasa” pe care nu il sperai. Te gasesti intr-o camera cu mii de ferestre catre toate colturile de trecut uitate catre care esti indemnat sa privesti cu seriozitate, intelegere si responsabilitate . Pe pereti vegheaza pozele tuturor sufletelor care te-au facut sa fii ceea ce esti sau ar trebui sa fii. Iar usile optiunilor sunt toate deschise desi stii prea bine ca tot ce-ti poti dori este déjà inauntru, acolo unde nimeni niciodata nu poate distruge nimic daca tu alegi asta.

Sufletul unor personae ca Monica Pillat si Lily Teodoreanu sunt astfel de camere fermecate , spatii interioare nesperate si totusi atat de necesare. Exista suflete care se pot ridica in zbor singure indiferent de vremuri avand in vistieria sufletului suficiente bogatii decelate in generatii de viata intelectuala incat sa poata strabate singuri si fara indoieli orice pustiu. Pentru noi restu este nevoie de astfel de persoane si de certitudinea existentei lor spre a ne putea ridica dupa fiecare eventuala prabusire si visa departe.

corolar, niste articole  interesante aici si aici

de toamna

Toamna ferestrele se transforma in faruri ce conduc catre “acasa” si apropie ideea de “acasa”. Atunci cand ploua foarte mult blocuri si case intregi se transforma in corabii ce se scufunda incet in tacerea micilor ritualuri casnice ale locatarilor si intunericul strazilor.

Toata lumina inmagazinata in timpul verii dogoreste acum dinlauntru, de unde trimite inafara raze portocalii de caldura de dupa perdele prafuite si vechi. Cum toata caldura s-a scurs demult deja inauntru cladirilor, noi cei de afara ramanem doar cu frigul, intunericul si vantul ce ne poarta catre spatiile calde ale interiorului.

Toamna insa nu schimba doar ferestrele, ci punandu-ne o pereche de ochelari colorati in nuante de portocaliu pe nas ne schimba orasul din jur. Zilele au o risipa mai mare de lumina de cand perdeaua mea de funze din fata geamului a ruginit si a inceput sa-si dea la iveala urzeala iar diminetile sunt mute si inecate in ceata groasa. Fiecare zi incepe printr-un sotron jucat intre balti ce reflecta nori , crengi strambe si oameni rareori drepti.

Casele sunt tot mai gol expuse printre degete de crengi iar plimbarea oamenilor intr-un tranzit constant ca viteza si densitate se transforma intr-o perdea transparenta si unduitoare ce substituie perdeaua vegetala pierduta. Pe masura ce realitatile din jur sunt tot mai nude de vegetatie si dezbracate de lumina , ne ascundem acum tot mai mult in haine, ganduri si vise.

Orientarea se face acum mai putin dupa punctele cardinale si mai mult dupa repere subiective si parfumuri. Casele vechi se gasesc cel mai usor dupa mirosul strugurilor din viile ce se ghicesc dupa porti mari si garduri inalte. Gradinile se simt prin mirosul de iarba taiata iar curtile de biserci de cartier se anunta cale de cateva strazi distanta prin mirosul cimbrisorului din curte.Daca te ratacesti vreodata e suficient sa inchizi ochii ca sa gasesti calea. Alternativ exista o escorta de elita de pisici gata sa te ghideze oricand in orice colt pierdut al orasului.

Pentru mine toate toamnele de pana acum se lipesc una peste alta ca perechi de frunze uscate, toate de aceeasi marime, suprapuse imperfect, ruginite in culori fanteziste, cazute sub adieri venite din orizonturi diferite. Anii copilariei sunt lipiti prin frunze de prezent si de viitorul implicit. Funze pe  care am calcat neglijent in drum grabit spre scoala demult se regasesc sub frunze peste care s-au taiat drumurile agitate din anii de facultate .Peste ele cad agale alte frunze in timp ce cu umbrela mea cu raza de jumatate de metru, de un negru ce decupeaza perfect orizontul ma indrept acum sub ploaia constanta spre casa.

Drumul meu se esaloneaza mereu riguros in tramvaie-cutii, luminate vag si leganate agale pe sine serpuitoare de metal. Literele se confunda pe foile ingalbenite de lumina pala a becurilor intrerupta la hurducaturile mai puternice. Uneori din cauza miscarii mi-e teama ca literele sa nu se risipeasca pe jos printre bocancii murdari din jur. La fiecare statie usile deschise creeaza un vant ce rascoleste paginile si ravaseste parul si gandurile.Pana la capatul drumului mai raman eu, lumina galbena, scaunele tocite de plastic si vagonul – recipient ce tremura in scartait metalic. Afara printre balti ce fulgera la fiecare miscare ploi de lumina in adancime se strecoara caini si hartii duse de vant. Mai am acum de parcurs doar un drum scurt masurat in pasi si traiectorii de picaturi de ploaie cazute piezis.

Ajunsa acasa, ma ascund in acel inauntru luminos si mocnind de caldura spre care m-au calauzit toate luminile corabiilor de ocazie din ploaia de afara. Iar pe masura ce pleoapele se inchid in aburii calzi si prietenosi de ceai din casa un mare “va urma” cade pe cortina imaginara si alt drum se croieste catre zonele solare zavorate in amintire.

pentru alice

Pentru mine lumea s-a masurat mereu in numarul de usi din jurul meu ramase spre a fi deschise. Cautarea nu a avut niciodata alt scop mai précis decat curiozitatea iar principala mea liniste a fost mereu certitudinea ca oricat de departe as merge usile vor exista mereu in jur.

Ca un corolar la cele de mai sus, si oamenii se impart si difera intre ei in functie nu atat de numarul de usi deschise cit de disponibilitatea de a vrea sa le deschida. Este greu de spus unde este situata prima usa, in fapt nici nu cred ca exista asa ceva . Probabil ne nastem direct prinsi in ochiuri de retele de usi ca o mostenire implicita de ganduri si idei. Din cauza asta multe ochiuri ale retelei contin comunitati intregi de oameni, comunitati fericite si lipsite de dorinta parasirii spatiului matca. Cei care pleaca sunt doar fii ratacitori a caror intoarcere este asteptata cu rabdare de comunitate.

Atunci cand insa esti un calator printre usi niciodata nu stii exact nici unde vrei sa ajungi nici ce anume ti-a indreptat pasii intr-o directie sau alta. Poti da de spatii goale sau poti gasi uneori alte persoane care, ca si tine, se intreaba pe care usa urmeaza sa o deschida. Continue reading

173

de km este distanta de la Bucuresti la Brasov, la dus, cu trenul. La intors, tot cu trenul, distanta este de 175 km.Diferenta e in general data (macar in imaginatia mea) de parerea de rau la plecare.

the road to

Primele mele drumuri la Bucuresti au fost din cate tin minte cand eram mica mica in jurul anilor 90’.Drumul era facut cu trenul la clasa I si se masura in numarul de “mai e mult?” cu care imi exasperam parintii.Harta Bucurestiului pentru mine la acea vreme era o intreaga nebuloasa din care se diferentiau cateva zone cunoscute si acceptate – cele cateva galerii si magazine de materiale de pictura din zona garii de nord, soseaua Grivitei si dupa , imediat dupa cu un hop mental identificat de-abia mult mai tarziu drept metrou, direct piata Romana si piata Universitatii.O singura data ne-am aventurat pe ceea ce azi incerc sa suprapun cu Calea Victoriei dupa impresia pregnanta la momentul respectiv de strivire pe care ti-o dadeau fronturile prea inalte fata de latimea strazii ( de-abia prin anul 3 de facultate aveam sa aflu sintagma de “prospectul strazii”). Bucurestiul era pentru mine orasul caldurii topite pe asfalt, al culorilor decolorate de soare si al aglomeratiei riguros repartizate pe strazi.

A doua intalnire cu Bucurestiul s-a intamplat in prag de adolescenta.Acum ajungeam cu masina la Bucuresti si simultan descoperam cartierele anonime,triste si tocite completandu-mi harta imaginara a orasului cu noi zone de praf.Acum orasul se deschidea cu un sir haotic de strazi continuate cu podul Grant de unde treceam pe langa teatrul Giulesti.Totul statea sub constelatia stabilita de capul de afis de la teatrul Giulesti – ani la randul mereu piesa “la tiganci” si, odata incantatia stabilita, magia incepea undeva la capatul Giulestilor unde trotuarele si blocurile regresau la dumuri infundate marginite de ciulini.Acolo unde linia de tramvai se termina in praf si casute modeste retase la strada incepea de-abia drumul catre ceea ce ne era destinatia. Casa matusii mele, achizitionata mai curand intamplator, parea sa fie o casa batraneasca respectabila in modestia formelor sale dar care respira trainicia unei vieti asezate prin fiecare por.Tot ce ramasese de la vechii proprietari era o poza de grup la sfarsit de gimnaziu ce ilustra o generatie de copii timizi intre care era greu sa ghicesti pe cel ce crescand se transformase in omul matur ce pusese temelia casei si viei intinse din generoasa curte a casei.Drumul catre centru cat si catre orice alta destinatie parea desprins din povestile cu harapi albi ce arunca in spate obiecte magice ce dau nastere la paduri de nepatrus si lacuri inghetate iar daca sintagma “tinerete fara batranete si viata fara de moarte” a avut vreodata alt sens decat iluzie el se gasea in gradina plina de fluturi si caise ce cresteau miraculos.

Cum era previzibil la un moment dat gradina tineretii fara batranete s-a inchis iar noul Bucuresti pe care l-am cunoscut a fost cel al cartierelor optzeciste.Aveam déjà 17-18 ani , Universitatea Bucuresti era ca si acum in renovare fara efecte vizibile, iar Bucuresti insemna orasul mare, incalcit si nu tocmai dorit in care urma sa-mi petrec ipotetic anii de facultate.Metroul cu fetele lui triste, mirosul trenului de 5 dimineata si gara de nord , soseaua Brasov-Bucuresti incheiata in magazine de pitici de gradina si gropile de gunoi ale Chitilei erau realitatea la ordinea zilei.Dar Bucurestiul venea la pachet cu toate cartile existentialiste citite in drum spre meditatii, cu magazinele de muzica ,cu primul meu teu de inox si creioanele 3b si 4b folosite pentru hasura.

La doi ani distanta , dupa admiterea la facultate, m-am trezit busc singura in marele oras a carui suma de imagini nu o adusesem la nici un numitor comun.

Bucurestiul era zona Lipscani si cartierul Cotroceni dar si cartierele triste prin care treceam in drum spre casa. Cinemateci, cluburi si expozitii dar si batrani neputinciosi cersind la colt, cladiri stand sa cada si birocratie.Strazi pazite de pisici grase respectabile si taciturne alaturate zonelor vesnic aglomerate unde tocurile cui asortate gentilor diplomat lasa urme in asfalt.

A trecut mult timp de atunci.Toate zonele pe care obisnuiam sa le stiu s-au unificat intre ele ,relationate de traseele rutelor de autobuz/drumurile de noapte facute cu taxiul sau la picior ,intr-o harta incompleta inca si subiectiva. Spatiile au inceput sa aiba in spatele lor nu doar istorii ci si povestile mele iar conexiunile intre istoriile lor (si povestile mele) au inceput sa fie stravezii dand un sens pentru ce va sa fie.

my grandma's house

finding the key

Bucurestiul a devenit marele oras haotic al viselor de geometrii de arhitecturi sterile , cercul neprietenos caruia i-am gasit colturile de pauza in care timpul se suspenda iar trecutul isi ridica marginea crinolinei lasand la vedere dantele si regrete.