Ziua mea preferată din săptămână e vineri seara. Perioada mea preferată din an este o săptămână de toamnă greu de fixat ca perioadă exactă. Este săptămâna ce precede deschiderea oficială a sezonului de gripă, guturai şi vin fiert cu scorţişoară.
De cele mai multe ori, în Bucureşti, ea coincide cu ultima săptămână de plimbări în sandale. Săptămâna aurie a oraşului în care şuviţele de lumină se multiplică repetat imprimându-se pe frunze.
Timpul pare bătrân şi oraşul pustiu în cele câteva zile de căldură obosită în care anotimpurile se scurg unul în altul. Dimineaţa are lumina piezişă şi umbrele lungi. Amiaza oglindeşte străzile în lumina orbitoare tăiată în felii precise de fronturile de clădiri. Seara cade mereu grea, cu satisfacţia lucrului împlinit deşirându-se în contururi imprecise gonite de frunze. Iar odată cu ultima frunză cazută toamna a intrat în zodia ei rece şi neprietenoasă.
Toamna, ca şi restul anotimpurilor, este însă inşelătoare în Braşov. Aici anotimpurile pot dura zile şi par mereu compromisuri temporare în războiul dintre anotimpuri şi clădirile vechiului oraş. Geografii efemere se traseaza toamna, bine delimitate de mirosul de struguri. Nu-i greu să deosebeşti felurile de struguri şi să le intuieşti gustul după miros. Timpul se măsoară în intervalul dintre două castane căzute iar cojile verzi de castane stau împrăştiate pe trotuar. Frunzele uscate sunt strânse gospodăreşte la colţuri de stradă iar curţile miros a iarbă umedă şi vinete coapte. Toamna se consumă încet în spatele porţilor de lemn, dincolo de jaluzele grele şi perdele groase.
Fiecare poartă ascunde o altă toamnă. Cunosc însă o poartă în spatele căreia stau închise alături de multe amintiri ziduri vechi şi multe frunze uscate. Este aceeaşi poartă în spatele căreia desenam şotroane şi oameni coloraţi de creta acum foarte mult timp. Nu-i greu sa închid ochii şi să am simultan toate vârstele de până acum, să umplu gradina fermecată de toate glasurile ce au traversat-o şi de toţi paşii ce au fixat-o în amintire. Aici pot fi mica sau mare la distanţă de câteva secunde, asemeni Alicei. Şi tot asemeni ei sunt în căutare de chei şi locuri. Dar oricâte chei aş pierde, păstrez mereu fotografia umbrelor lor.
One Response to “de toamnă (2)”
Am fost surprinsă toamna asta de culori pe care nu le-am mai văzut, cred că nici cuvinte nu am să le descriu. Frumoase fotografii!