puncte de fuga

Ii ia mult unei case sa ia viata. Se naste incet si in etape, in directa legatura si cu puterea financiara a investitorului. Piatra cu piatra zidurile se ridica  – pozitia ficarei usi, a fiecarui perete si a fiecarui geam fiind rezultatul multor negocieri intre proiectanti, executanti si proprietar. Ceea ce vedem si admiram azi ca ancadrament decorativ la o fereastra poate la fel de bine sa fi fost conditionat in dimensionare la un moment dat de un calcul bine chibzuit al proprietarului fata de resursele sale banesti, sub sfaturile arhitectului, vis-à-vis de decoratii. Totusi cate generatii au vazut lumea prin fereastra aceasta!

Finalizarea constructiei nu este mereu cea mai importanta in relevarea personalitatii unei case. Un drum intreg plin de schimbari se deschide in fata vietii nou nascute a casei. Casa incepe sa traiasca pe masura ce se impregneaza cu  viata traita in interiorul zidurilor sale. Timpul si mai ales viata petrecuta inlauntrul sau sunt cele ce o transforma intr-un martor viu al unor vieti, un organism ce sufera cand cade in uitare si este rupt de viata ce l-a insufletit. Sunt fericite si intelepte casele ce au norocul sa strabata vremea calauzind pasii aceleiasi familii crescute odata cu ea.

Nimic nu ma intristeaza mai mult decat o casa ce moare incet si pe tacute. Odata cu moartea ei mor (de data aceasta definitiv) toate franturile de viata adapostite in ea.

Pe strada Buzesti casele ramase stau singuratice intre goluri bine netezite de buldozere. Pe fundal se profileaza blocurile de sticla ce vin dinspre piata Victoriei. Raportul strivitor era evident déjà de mult timp, moartea iminenta a bietelor casute era previzibila pentru oricine. A fost o cronica a unei morti asteptate si amanate. Mai mult decat atat, a fost o moarte premeditata de zeci de ani – cam din perioada in care casele ar fi putut sa fie retrocedate proprietarilor de drept, alegandu-se insa varianta incurajarii unui provizorat perpetuu care a erodat si consumat substanta caselor dincolo de orice limita. Si ma indoiesc ca totul se va opri aici – probabil toata aria intre Buzesti si Gara de Nord va avea aceeasi soarta.

Am intrat sovaielnic in curtea casei prin gangul intunecos cu plafon pe jumatate cazut. In stanga am vazut o cutie de scrisori probabil inutila ultimelor doua generatii care au ocupat casa. O scara intunecoasa serpuia in coridorul al carui acces era situat imediat langa cutia de scrisori. Fosnete se auzeau de mai sus asa ca am decis sa mergem mai departe.

Odata iesiti din gang am ajuns in curtea interioara – acum vizibila si din strada, odata cu daramarea cladirii din stanga. Guri de canal descoperite, caramizi ciuntite, cahle de la semineuri ce nu mai incalzesc de multa vreme, hartii patate cu cuvinte de cerneala, role de filme si diapozitive, pet-uri si cartoane murdare stateau de-a valma. Geamurile scartaiau la vant din dintii stirbi ai sticlelor sparte. Zgomotele se auzeau in continuare dintr-o camera de la etaj.

Am mers pana in fundul curtii acolo unde doar ciulinii maidanului ne desparteau de strada Grivitei si hotel Ibis- inalt masiv si planturos in tamplaria lui ieftina ce domina perspectiva. Tacearea s-a rupt brusc de latratul ascutit al cainilor invizibili ce pareau sa vina de pretutindeni. Un improbabil caine roscat s-a ivit la etaj in ruinele cladirii cinematografului Feroviar. Mi-am adus aminte in mod ciudat de baltile calauzei lui tarkovsky in care pastile si ustensile de metal si plastic stateau depuse in apa, pazite de caini fantomatici. Cainii de aici insa erau doar pazitorii unor granite de proprietate de mult sterse, alaturi cu proprietatea si ideea de proprietate insasi. Toata revolta unei proprietati uzurpate isi gasea replica in latratul cainilor ce nu mai aparau acum nimic decat un vid, un maidan de gunoaie si ciulini.

Am patruns pe una din usile de lemn cu vopsea scorojita, intredeschisa, pasind pe treptele de mozaic vegheate de o lampa cu bec lipsa . Un hol ingust cu 3 randuri de tencuiala interioara decelabile pe pereti s-a deschis in fata. Podeaua era acoperita doar cu cateva ziare si cateva sticle goale. Scara balansata avea un parapet de zidarie subtire, delicat serpuit dupa conturul scarii. Negasindu-mi curajul sa urc la etaj am intrat in prima camera. Sub o lumina verzuie in hol o pereche de ghete stateau ca si cum ar fi fost proaspat lepadate ca intr-un  tablou de Magritte in care lipseste doar jobenul. Usi imense de lemn se deschideau in stanga si in dreapta cu ochiuri de geam riguros impartite. Camerele mici si cu pardoseala de parchet  erau luminate prin franjuri ce patrundeau filtrate prin ochiurile florilor conturate de perdelele dantelate.

Prima in care am intrat purta urmele tuturor pasilor care au locuit-o si semnele tuturor despartirilor. Prima despartire de oamenii ce au cladit-o – despartire ce i-a lasat probabil si jalnicele urme de draperii franjurate si murdare, tamplariile si pardoseala si stratul cel mai vechi de tencuiala. Alte despartiri intermediare sunt marcate de cateva poze de familie inramate, lasate pe jos alaturi de alte poze de grup.

Oameni zambesc larg din pozele de pe mai jos –ei sunt cei ce au venit aici dupa ce proprietarii de drept au fost evacuati. Judecand dupa arhitectura cladirii, casa a fost construita in anii 30′ . Avand in vedere ca una din poze are inscris pe spate anul – 1970 este interesant de stiut cate alte familii similare au trait aici inainte si dupa 1970.

E ceva profund dezolant in pozele alb-negru prinse cu capse ruginite de un carton ce are trecut pe spate un plan de evacuare in caz de incendiu al unui camin cultural (imposibil de identificat in zona). Oamenii din poze par si ei, alaturi de cladirile ocupate aleatoriu, victime ale perioadei – striviti de vremuri care n-au fost prea generoase in sanse si viitor. Cladirile ce se vad accidental pe fundal par sa fie casele improvizate in fundul curtilor – toate din caramida lasata netencuita.

Intr-una din poze , reprezentand o femeie cu un copil calare pe un calut de jucarie pare ca ceea ce se vede pe fundal este hala Matache ( se recunoaste randul de ferestre boltite din registrul superior). Poza pare a fi luata din lateralul cladirii.

Cand am iesit, cu sentimentul de ameteala pe care trebuie ca il incearca oricine strabate distante de cateva zeci de ani de civilizatie si viata in cateva secunde, am ramas uitandu-ne muti la fatada cu tencuiala cazuta a casei. De dupa gardul de sarma al fostei case de langa, un om a venit sa ne puna intrebari. Probabil ca aratam ciudat cu manunchiul poze vechi in maini.

Avea sprancenele roscate si aducea intr-o oarecare masura cu un inexplicabil si necerut rege pescar al zonei desi nu cred ca mai exista nici un sfant graal nicaieri aproape. Probabil sunt peisaje urbane ce-si cheama regii pescari, dezabuzati, deznadajduiti si nesolicitati. Ne-a declarat cu gesturi largi ca totul va cadea zilele urmatoare si ca zona e integral evacuata. Povestea noastra cu zgomote din interiorul cladirii l-a alarmat suficient cat sa vina intr-o fuga dincolo de gard. Abia acum am descoperit degetele murdare de pamant ce tineau o inutila si inexplicabila foarfeca veche si privirea fixa.

Plecand, am observat ca toata zona fremata mocnit si ca toate zambetele celor de-ai locului erau crispate intr-o asteptare incordata. Casele se evacueaza rand pe rand, lasand in urma ziduri goale si triste si o panoplie intreaga de straini sau oameni de-ai locului in cautare febrila de ultime lucruri de salvat/vandut (indiferent ca e vorba de fier vandut la kilogram sau valori).

Toate acestea nu vor mai exista maine. Tot drumul fantomatic, pozele gasite pe o podea si cainii negri vor fi doar o amintire improbabila pentru noi si un drum cenzurat catre acasa pentru altii.