puncte de fuga

O apariţie editorială de ne-ratat pentru orice pasionat de zona fină în care literatura se întrepătrunde cu arhitectura şi istoria, condensându-se în poveşti despre case şi mici antropologii urbane, este volumul “Casele vieţilor noastre” lansat de editura Humanitas. Volumul, un proiect iniţiat de Gabriela Tabacu,  reuneşte o serie de poveşti având că numitor comun casa, sau mai exact definirea termenului de “acasă” dată de scriitori şi oameni de cultură renumiţi.

Primul lucru la care m-a trimis cu gândul numele şi coperta cărţii a fost un volum editat acum câţiva ani de editura Simetria: “Povestea caselor” . Respectiva carte reuşea să strângă (sau mai bine zis să recupereze din amintiri, poze  şi alte documente de arhivă – planuri şi acte ale proprietarilor) povestea unor familii şi a caselor zidite de ele. Parte din casele amintite fuseseră între timp demolate dar amintirea lor rămânea încă vie pentru membrii supravieţuitori ai familiilor ce le puseseră piatra de temelie. După cum menţiona şi numele cărţii, toate poveştile se centrau exclusiv pe case (sau imobile de raport dar niciodată doar apartamente), cea mai mare parte a lor fiind construite în perioada interbelică. În mod evident acest lucru limita poveştile la o clasa destul de restrânsa şi net definită a societăţii: istoriile erau poveşti ale micii şi marii burghezii dintre cele două războaie, categorie în care intrau familii vechi, mici întreprinzători şi intelectuali.

Paranteza din paragraful de mai sus şi comparaţia făcută nu au fost întâmplătoare. Pentru că, revenind la volumul proaspăt lansat la editura Humanitas, se observă marea diferenţa şi probabil marele merit al volumului. “Casele vieţilor noastre” da o imagine (mai ) completă asupra societăţii: avem lalolalta persoane cu poveşti de viaţă ce au rar asemănări , provenind din familii şi paturi sociale  foarte diferite, ei fiind în ultimă instanţă uniţi doar prin talent şi prin pasiunea pentru cultură.

Cumpărând cartea aşteptam cu nerăbdare să citesc poveştile semnate de Antoaneta Ralian, Ioana Pârvulescu, Monica Pillat şi Micaela Ghiţescu. Cunoaşteam deja parţial (parte din) poveştile pe care urma să le citesc, fragmente din ele fiind deja prinse în volume de memorii şi interviuri acordate anterior. Poveştile lor nu difereau cu mult faţă de cele citite în “Povestea caselor”  : case vechi, pline de amintiri şi obiecte dragi, naţionalizate de către regimul comunist – parte din ele demolate, parte rămase în proprietatea statului şi după ’89, parte din ele recuperate în urma unor procese lungi şi a unui întreg război de uzură cu statul.

Dar dacă poveştile lor , foarte frumoase şi pline de emoţie, nu au venit totuşi ca o surpriză, restul poveştilor incluse în volum au relevat piese dintr-un puzzle probabil  niciodată pus laolaltă. Regăsim astfel mahalaua, copilăria la mahala ori copilăria într-un târg din Ardeal. Regăsim copilăria şi apoi maturitatea la bloc.Ba chiar regăsim în poveşti şi casele naţionalizate, sub forma locuinţelor ICRAL, din perspectiva chiriaşilor de nevoie.

Observăm cum, poate involuntar, volumul ridică  o oglindă incomodă : avem de o parte vechii proprietari, cu familiile împuţinate (boli şi condamnări la închisoare cu care regimul comunist a fost suficient de “generos” ) şi înghesuiţi de normele locative în câteva cămăruţe ale propriei case. De partea cealaltă avem locatari repartizaţi în spaţii ce rupte din întregul (organic gândit) al casei nu pot deveni un “acasă” funcţional. Viaţa la comun e incomodă, vecinii sunt priviţi cu suspiciune iar bârfa (uneori chiar delaţiunea) îşi creează un mediu propice (uimitor ea apare în amintirile câtorva dintre autori ca fapt divers simpatic, demn de a fi privit cu nostalgie). Spaţii comune se  închid ilicit într-o guerrilla de câştigare a spaţiului suplimentar necesar. De multe ori orgoliul de a locui o casă veche boierească este suficient pentru a compensa neajunsurile, după cum afirma Cornelia Pillat în volumul de memorii “Ofrande”.

„După revoluţia din 1989, am vrut să revăd interiorul casei, ocupate de şaptesprezece locatari. Fiecare – după gustul său- şi-a facut culcuşul în odăi. Când am intrat în holul devenit întunecat şi ostil, cu parchetul cenuşiu, am văzut în fundul încăperii, improvizată, o bucătărie. In bibliotecă rămăsese vechiul mobilier, acoperind pereţii. Nişele bibliotecii erau goale ca niste orbite de ochi scoşi. Salonul adiacent se afla împărţit de un paravan. Sera fusese transformată în odaie de baie si cada fusese aşezată sub peretele din ceramică turcoaz creată de Andre Methe, operă ce ar fi făcut fala Muzeului Metropolitan din New York sau a celui de artă decorativă din Paris. Am renunţat să mai intru în celelalte odăi.
Sufletul meu balansa între durerea distrugerii ambianţei acelei arhitecturi interioare, reprezentativă pentru arta sfarsitului de secol al XIX-lea, şi înţelegerea nevoii locatarilor care de fapt trăiau în promiscuitate şi se certau între ei, dar aveau de orgoliul de a locui într-o fostă casă boiereasca din centrul oraşului.”

Şi pentru că tabloul să fie complet, avem imaginea celor deja evacuaţi din propriile case, ajunşi în situaţia de a fi chiriaşi impuşi de autorităţi în case boiereşti naţionalizate în detrimentul altora. Este impresionantă în acest sens întrebarea incomodă (dar  etică) pusă de victor ieronim stoichiţă:

“casa bunicilor de la Sibiu fusese şi ea naţionalizată, şi bunica din partea tatei, văduvă, şi fiica ei Lili, însărcinată cu Clarisa- al cărei tată se afla în închisoare că duşman al poporului, rămăseseră pe drumuri. Locuiau acum în acest mic apartament, fostul birou al unui general din Vechiul Regim, alvelola unui apartament mai mare, într-o casă care nu le aparţinea şi care nu ne aparţinea nici nouă. Într-un fel, erau în situaţia de “ocupante”. Într-un fel, noi toţi eram în aceeaşi situaţie. Oare ar fi putut tata să spună nu, la generoasă oferta a ştabului de la Partid? Iată întrebarea pe care ne-o puneam, dar pe care nu vroiam s-o rostim”. 

Descoperim astfel cum o istorie a locuirii ajunge inevitabil să ridice cortina de uitare aşternută peste nişte realităţi politice până la urmă destul de recente. Mai exact imagini fragmentare extrase dintr-un regim în care proprietatea privată era discreditată şi frecvent  călcată în picioare. Despre ce fel de “acasă” putem atunci să vorbim ? Cea mai mare parte a amintirilor sunt amintiri din case de împrumut (veşnicele repartiţii fortuit obţinute, rareori luând în considerare preferinţele sau dorinţele viitorului locatar). O variantă generoasă de a privi această realitate este interpretarea dată de Ioana Pârvulescu:

“ rari sunt oamenii unei singure case, aşa cum sunt oamenii unei singure iubiri! Cei mai mulţi ne mutăm de multe ori, de-a lungul vieţii, şi, de la o singură casă luată cu noi la prima plecare, ajungem, cu timpul, după toate peregrinările prin lumea mare, să purtăm înăuntrul sufletului nostru un adevărat orăşel plin de poveşti”.

O variantă (dezolant de) pragmatică de a privi aceeaşi realitate o găsim la Radu Paraschivescu:

“există oameni –puţini, tot mai puţini – care-şi iau în căsătorie mai întâi locuinţa şi abia pe urmă un partener de viaţă. Oameni hăituiţi de ambiţia de-a închide ochii în locul unde i-au deschis. (…) şi nici nu mai ştiu de câte ori m-am mutat . De şase? De şapte? De opt? Mă rog, n-are importantă. Am luat-o de fiecare dată de la capăt, mi-am strâns viaţa în cârca şi dus am fost. Într-o navetă fără sfârşit.”

Chiar şi aşa, Radu Paraschivescu reuşeşte involuntar să dea implicit definiţia lui “acasă” – rădăcini. Monica Pillat nuanţează corect în “moştenire” şi “identitate” într-un fragment extrem de sensibil formulat:

“s-a spus că descinderea noastră conştientă în viaţă se aseamănă cu pătrunderea într-un salon, în care conversaţia celor dinăuntru se poartă de ceva vreme şi că, dacă ne acomodăm cu ambianţa şi cu tema în desfăşurare, ne putem face simţită prezenţa prin noutatea punctului de vedere propus. Pe măsura plecării celor întâlniţi de noi acolo şi sosirii altor oaspeţi dornici de afirmare, ne tragem treptat în penumbră, iar vorbele rostite de noi, intrate pe nesimţite în demodare, prind să se scufunde în surdina ce precede ieşirea noastră din scenă.”

Pornind de la premise similare, Andrei Pleşu pune accentul pe rolul formator, de matcă a sufletului, pe care îl are o  casă. O casă nu este un spaţiu oarecare, nu orice spaţiu poate deveni acasă : ”o casă trebuie să aibe loc pentru mister: să aibe spaţii nevăzute, colţuri tainice, sublimităţi şi subterane. Să aibe chip, aşa cum şi omul are chip”. Astfel el restrânge aria lui “acasă”, definind învelişul fizic pe care îl poate îmbraca acest salon al ecourilor pierdute şi istoriei depuse .

“eu cred că omul trăieşte normal şi firesc când se poate mişca în casa lui şi pe verticală. O casă firească e o casă care are pivniţă, care are spaţiu de locuit, mansardă, pod , aşadar elementele necesare unui parcurs în care înălţimea şi adâncimea au un anumit rol.Locuinţa de bloc, dimpotrivă, este o locuinţă care, în ciuda faptului că este integrată unei verticale, e o succesiune de orizontale şi, pentru mine, faptul că omul din bloc e învăţat să-şi  conceapă traseul zilnic, viaţa întreagă, în plan, strict în plan, pe orizontală, lasă urme în alcătuirea sa sufletească”. 

Iar această casă ideală, o casă ridicată prin trudă şi har, o casă care în egală măsură sculptează în sufletul omului şi se lasă sculptată de el, o casă arhetipală, o găsim în cea mai frumoasă poveste din volum. Pentru că povestea depănată de Ana Blandiana este pentru mine cea mai frumoasă poveste despre o casă pe care am citit-o până acum, un model de smerenie şi artă de a trăi viaţa şi totodată o lecţie de arhitectură.

Nu întâmplător casa construită (sau poate ar trebui să spun iubită?) de Ana Blandiana este singura locuinţă zidită cu propriile mâini de către unul din cei aleşi să-şi depene povestea. Este o locuinţă construită la maturitate iar atât locul cât şi momentul sunt alese de întâmplarea numită destin.

“cred că faptul că l-am făcut aproape cu mâinile noastre a reprezentat o cotă parte din beatitudinea pe care am trăit-o acolo. Pentru că orice lucru are valoarea preţului pe care l-ai investit în el. (…) faptul că am reuşit să transformăm o bătătură într-un mic paradis vegetal şi o cocioabă de paiantă, într-un cămin romantic a reprezentat pentru noi o operă de care eram mândri, cu o mândrie care ne proteja într-o oarecare măsură chiar de istorie.”

(sursa foto: http://www.anablandiana.com )

Desigur nu este deloc lipsit de relevanţă contextul în care această casă se află şi comunitatea căreia îi aparţine. Practic “îmblânzirea” casei, amenajarea ei, este aproape un ritual inţiatic al cărui punct final este acceptarea într-o comunitate şi într-un loc. Casă plămădită nu se opune prin formă şi substanţă obiceiurilor locului ci, din contra, îşi învaţă viitorii locatari cutumele locului. Pe parcursul lucrărilor cei doi soţi cunosc astfel meşterii locali şi, încet încet, deprind tehnici tradiţionale de construcţie. Un exemplu savuros în acest sens este episodul acoperişului de stuf, iar interiorul descris de către Ana Blandiana este extrem de poetic şi deopotrivă arhitectural:

 “dincolo de casă, în bătătură, se afla o ciudat de graţioasă construcţie- făcută din stinghii încrucişate şi acoperită cu stuf- care cuprindea la “parter” o magazie pentru lemne şi una pentru butoaie, iar deasupra lor, mansardată direct sub acoperişul de stuf, avea o încăpere în care se păstrase cândva recolta de grâu şi de porumb. Acestei încăperi, lungă de vreo patru metri şi lată de vreo doi- pe care am tapetat-o cu plăci de PFL, un fel de imitaţie socialistă de placaj- i-am fixat la un capăt, din perete în perete, câteva scânduri închipuind un pat, iar în partea opusă, ceva mai sus, alte câteva scânduri închipuind o largă masă de scris, deasupra căreia am montat o fereastră ce dădea spre livada de pruni, dincolo de care se vedea pădurea. Pereţii i-am văruit în alb, podeaua am acoperit-o cu un covor, patul cu cergi şi perne aduse de mama de la Blandiana, iar “biroul” l-am învelit într-o pânză verde-închis, care îi dădea un aer de-a dreptul elegant. Singurul lucru neinventat de noi era scaunul pe care stăteam la scris, cu ochii pierduţi peste vârfurile copacilor, şi care era un scaun adevărat, chiar scaunul de la biroul Tatei de-acasă (după proces şi condamnare, Mama luptase să salveze de la confirscare măcar o parte de mobilă). Era aproape ciudat cât de plăcută, prietenoasă şi ispititoare putuse să devină această “odaie”, care mai avea pe toată lungimea, la limita unde se mansarda tavanul, improvizat sub stuf, un raft unde se înşirau în devălmăşie cărţi, caiete, discuri. A devenit în timp locul favorit al tuturor generaţiilor de pisici perindate în deceniile de scris acolo. Singurul lucru umilitor rămânea faptul că uşa, pe care altădată se băgau cu lopata boabele, era înaltă de cel mult un metru, încât trecerea prin ea semăna aproape cu un act de penitenţă , căruia cu timpul i-am acordat chiar acest înţeles simbolic. De altfel , totul avea un aer oarecum simbolic, pentru că tradiţionalul pătul, acoperit cu stuf şi mirosind a lemn, vechi şi praf bătrân, ascundea miezul intelectual nebanuit, că într-o operaţie de magie albă.”

(sursa foto: http://www.anablandiana.com )

Casa este iremediabil pierdută, cel puţin în sensul de “loc”, odată cu debranşarea celor doi soţi  de comunitatea din care făceau parte şi de ritmurile vieţii acesteia. În plan simbolic pare o confirmare a faptului că o casă este imaginea fidelă a esenţei vieţii celor ce o ocupă, în momentul în care centrul de greutate al preocupărilor lor suferă mutaţii casa se schimbă sau dispare. Dar o explicaţie mai pragmatică stă în realitatea tristă a depopulării aşezărilor rurale şi a pierderii tradiţiilor odată cu aceasta.

Totuşi nu toţi au avut şansa de a merge pe firul Ariadnei până la locul ales unde stă înscris “acasă”. A nu găsi acest “acasă” este uneori inevitabil, iar pentru toţi cei care nu reuşesc asta există mereu casa pe care fiecare şi-o făureşte în suflet, casă cu al cărei chip căreia alegem sa ne identificăm:

“chiar dacă acum scriu pe-o tastatură de plastic undeva la etajul cinci, între pereţi de beton, printre claxoane, sirene de salvare, poliţie, pompieri şi înjurături de gunoieri, bând cafea decofeinizată şi vorbind la telefon mobil, ştiu sigur că fiinţa mea e în altă parte, că inima mea e dusă acolo, adică dincolo, într-o locuire imaterială, în acel văzduh al sufletului pe care nimeni, niciodată şi nicicum nu ţi-l mai poate confisca.” (Dan C. Mihăilescu)

***

Casele vieţilor noastre – Antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă  – editura Humanitas – Bucuresti -2014 – ISBN 978-973-50-4471-8