Category Archives: subiectiv

Imaginarul lui Terry Gilliam

Posted on by
Reply

O tema interesanta in orice tip de creatie artistica este cea a transpunerii in concret, prin cuvinte,imagini sau sunete a spatiilor imaginare. Nesupuse regulilor geometriei euclidiene sau legilor gravitatiei acestea sunt inselatoare si evanescente iar transpunerea lor este la limita fina dintre authentic si artificial. Unul dintre maestrii spatiilor imaginare in domeniul cinematografiei este in mod incontestabil Terry Gilliam, iar ultima sa realizare “ The imaginarium of doctor Parnassus” este un festin de vise distilate in imagini.

Teza filmului este insasi pledoaria pentru imaginatie ca singura optiune de depasire a conditiei umane – daca sacrul exista  atunci acesta este dincolo de bine  si de rau iar el tine de o imaginatie ce nu neaga ratiunea ci o foloseste pentru propria potentare.

Aparator fervent al libertatii prin imaginatie Terry Gilliam este prin excelenta un excentric al cinematografiei actuale . Fantezia promovata de Gilliam este dincolo de efecte speciale sau decoruri, ea este o expresie a gandirii neingradite de nici o prejudecata estetica sau morala. Frumosul este egal uratului prin complexitate si fantezie.

Premisa de la care porneste Gilliam este una poetica – lumea exista prin povesti iar atata timp cat ele vor continua a fi spuse, lumea va continua sa existe. Povestile au multe forme de a se intrupa , poti spune povesti atata timp cat mintea stie sa “calatoreasca” si atata timp cat imaginatia e libera. Fara ganduri si imaginatie “oglinda” n-are profunzime continuand sa reflecte doar o imagine geometric determinata, o arhitectura sterila fara suflet.

Confruntarea cu diavolul pune in lumina un raport ambiguu  rau-versus bine. Diavolul pare mai curand amuzat de existenta unui partener de joc si prea putin dornic sa isi revendice premiul victoriei pe care continua sa o aiba, cu fiecare pariu pierdut de om. Batranul pierde data dupa data in fata diavolului fara insa a fi invins in esenta lui ci doborat de trecerea sa prin timp. Asa cum afirma el insusi cea mai grea victorie este cea in care etern fiind ajungi sa infrunti uitarea si pierderea tuturor celor care credeau in tine. Intr-o lume moderna, profetul este ascuns in batranul cersetor iar bogatiile sunt deghizate in zdrente.

Continue reading →

Cotidianul unei fiinte greu de multumit

Posted on by
1

Citeam un interviu pe internet dat de regizorul Dan Nasta in care acesta afirma ca viata sa se imparte in doua : perioada de pana in 1944 (data la care avea 25 de ani) si cea de dupa in care lumea sa a fost ireversibil schimbata de catre instalarea regimului comunist. Libertatea de dupa 89 a fost de natura sa atenueze unele aspecte ale vietii cotidiene dar restabilirea “normalitatii” interbelice nu a fost si probabil nu mai este posibila.

Privita retrospectiv perioada interbelica pare ca un fel de intermezzo in care cultura si arta au inflorit iar sincronizarea societatii romanesti cu cea vestica parea o urmare fireasca. O fereastra deschisa catre aceasta lume trecuta este oferita de “Jurnalul unei fete greu de multumit (1932-1947)” tinut de catre Jeni Acterian. Jeni Acterian, sora a doua personalitati ale lumii interbelice, Arsavir si Haig Acterian, intra in contact cu cele mai reprezentative figuri ale intelectualitatii interbelice si ofera in acelasi timp cateva repere ale vietii Bucurestiul perioadei.

Jurnalul incepe in jurul varstei de 16 ani, in anul 1932, si se finalizeaza ( caietele editate pana in acest moment ) la varsta de 31 ani , in anul 1947. Intreaga tinerete se suprapune astfel peste perioada interbelica.

Primele coordonate date despre intelectualitatea vremii se refera la studiile liceale si universitare. Jeni Acterian urmeaza liceul Notre Dame de Sion (actualul corp al Facultatii de Instalatii Bucuresti)  urmand ulterior Facultatea de Filosofie. Rezulta din jurnalul sau ca invatamantul este cu taxa – ea renunta la Facultatea de Matematica intrucat nu isi permite taxele iar ultima perioada de liceu invata pe cont propriu acasa deoarece familia nu are bani suficienti.

Perioada facultatii se imparte intre carti citite cu frenezie (fie acasa fie la Biblioteca Fundatiei), spectacole de teatru, concerte si filme. Vacantele sunt petrecute in special la Balcic dar si la munte. Balcicul perioadei este prezentat in culori vii :

“joi,1 iulie 1937, Balcic

sunt aici de 4 zile. Am o odaie mica cu un smochin urias in fata ferestrei dinspre mare.Cand ridic capul de pe perna, vad marea si cerul prin crengile smochinului. De doua zile e hula si valurile se sparg cu zgomot spumos de pietrele malului. In afara de indaratnicul zgomot al marii, aici linistea e completa. Casa e chiar pe tarm. Din poarta mai e o jumatate de metru si apoi stanca (…)

Seara la Mahmud, in cafeneaua pescareasca. Mancam dulceata de smochine si ascultam cronica Balcicului, care ne pune si radio. Au niste replici turcii de aici de un umor uimitor. Nu au nimic servil si umil in serviciile pe care ti le fac.”

Mersul la munte este evocat in scrisorile lui Clody Berthola catre Jeni Acterian:

“am ajuns pe intuneric la Bran, unde ne-am carat singure bagajele (…) drumul este in urcus si destul de lung. Am avut norocul sa gasim libera camera, care este destul de buna. Paturi fioros de tari, lumina electrica si radio! Batranica este foarte simpatica si ne-a declarat ca ne iubeste. Cu mancarea nu e asa simplu, e un biet aprozar care n-are mai nimic si o alimentara care are din cand in cand unt si cascaval si trebuie sa faci 3 km sa ajungi la toate astea si apoi sa le cari in spinare inapoi 3 km”

Vacantele petrecute la munte sau la mare sunt o rutina anuala a cercului in care Jeni Acterian se invarte iar ele dureaza in general macar o luna de vara.

Viata universitara are ca centru de intalnire Biblioteca Fundatiei (Universitara Carol I – actuala Biblioteca Centrala Universitara).

“Cursuri, seminarii, laborator de psihologie, biblioteca. Cea mai mare parte din zi la biblioteca, unde citesc literatura sau filosofie (…) La biblioteca vine si A[savir] si Viorica [Haragic] si Emil [Botta] si altii inca. Se palavrageste si se fumeaza pe culoar. Radem pe cat posibil. Trebuie sa radem. Nu excesiv. Si timpul trece.”

“dupa-amiaza am trecut pe la Fundatie. Salile din fund inchise. In primele Sali caldura si atmosfera grea. Mi-am adus aminte de plinatatea si auriul zilelor de biblioteca de acum doi ani. De Al[ice Botez] si de ceilalti care veneau pe rand sa palavrageasca alene, in timp ce cartea statea rasturnata si inutila pe masa; de plecarile in grup, cu rasete proaspete si totusi amare; de bataile si sminteala neglijent nebuna a baietilor.”

Intalnirile si locurile de intalnire se stabilesc din timp – atunci cand unul dintre cei convocati nu mai poate veni el este asteptat cu jumatatile de ora inainte de concluzia contramandarii intalnirii. Totusi asteptarea este una calma lipsita de agitatie sau suparari. Timpul trece lin iar intalnirile intre prieteni sunt oricum frecvente. Incet incet se raspandesc telefoanele – intai telefoanele sunt date de la prieteni sau rude care poseda un aparat iar treptat acestea devin ceva uzual in orice casa. Totusi acest contact direct intre oameni pare o amprenta puternica a perioadei respective – prietenii poposesc in treacat unul la altul, timpul (inca) are rabdare cu ei.

Existenta de zi cu zi presupune lecturi de reviste, achizitionarea uneori dificila sau cu sacrificii materiale destul de mari de carti ( carti si piese de teatru sunt pe lista de dorinte de cadouri ale prietenilor lasati acasa cand cineva are ocazia de a calatori in vest). Hainele sunt comandate la modiste ce sunt o prezenta obisnuita in casele familiilor cat de cat instarite. Preocuparea pentru aparenta devine tot mai pregnanata.

Locuinta lui Jeni Acterian este initial in strada Capitan Preotescu nr. 22. Nu este descrisa in mod direct, dar indirect aflam ca este o casa mica cu o gradina in spate.

“ploua. De la fereastra deschisa privesc in gradina.As vrea sa invent cuvinte noi pentru ca sa descriu ce vad. Dac-as fi poeta, as pune in versuri aceasta gradina. Dac-as fi pictorita, as zugravi-o pe panza in toata stralucirea culorilor si luminilor. Caisi infloriti. Ploaie fina. Iarba pe jumatate acoperita cu petale cazute din pomi. Pe margini de alee, flori de cais.”

O descriere mai exacta a locuintei apare in momentul in care aceasta se muta in mai 1937 in Piata Confederatiei Balcanice nr 3 (astazi Piata Dorobanti)

“am schimbat odata cu casa si cartierul acela o intreaga atmosfera care-mi devenise teribil de antipatica. Aici casa e buna, dar are diverse dezavantaje pentru mine. Odaia mea, mai ales fata de chilia de dincolo, este enorm de mare. Cam de patru ori mai mare. Am s-o aranjez destul de bine si cred c-o sa ma simt foarte “la mine ”. Singurul si marele defect este ca e despartita de hol printr-un perete care pe jumatate este glasvand. Am sa pun bineinteles niste perdele, dar galagia imi va tabaci urechile. Fiecare miscare din hol imi parvine cu o precizie, cu o claritate naucitoare. Si remedii pentru asta nu sunt”.

Avem si cateva descrieri ale orasului asa cum aparea el in perioada interbelica:
“am iesit seara sa ratacim. Am strabatut strazi dupa strazi si apoi o sosea larga. Casele erau din ce in ce mai rare. Erau case noi si moderne, dupa care apareau sarace bordeie tiganesti. Pe urma, pe partea dreapta a drumului, am descoperit intre doua siruri de arbori o alee stramta la capatul careia stralucea ceva. Am urmat aleea si ne-am trezit in fata unui lac negru, imprejmuit de arbori enormi care-si intindeau umbrele lor negre pe apa. In mijlocul lacului era o insula legata de alee printr-o punte magnifica”.

Ca petrecere a timpului liber predilecta este cinematograful – in general sala Aro dar si la sala din cladirea Carlton sau la cinema Luxor. Proiectiile au loc pana noaptea tarziu iar Jeni Acterian merge fie singura fie cu o prietena. La intoarcere drumul este facut fie pe jos fie cu tramvaiul (probabil vechea linie de tramvai ce se vede in ilustrate de epoca traversand bulevadrul Magheru).

Destinul cladirilor incluse in realitatea cotidiana a tinerei jeni Acterian e cunoscut. Sala Aro parte din blocul proiectat de Horia Creanga in anii 30 ( el insusi una dintre cunostintele lui Jeni Acterian) este astazi cinematograful Patria. Cladirea Carlton a cazut in cutremurul din 1940. Cinema Luxor, initial sala de festivitati cu 600 de locuri proiectata tot de Horia Creanga in legatura cu Scoala Centrala de fete a devenit Sala Studio a teatrului Bulandra.

Cand din cauza lipsei de bani Jeni Acterian este nevoita sa se angajeze la CAFA (Casa Autonoma de  Finantare si Amortizare) programul acesteia incepe dimineata devreme pentru a se termina in jurul pranzului. Munca de functionar nu ii place si o priveste ca pe o constrangere:

“salile pline, camerele pline, oamenii de serviciu muta pachetele de colo-colo si toata lumea se afereaza intr-un mod imbecilizat. E aici o lipsa totala de sistem de lucru. Fiecare imbecil de aici asa-zis lucreaza in sens ca nu face nimic. Si asta intr-un chip atat de haotic, incat reuseste sa fie tot timpul ingrozitor de ocupat, munceste ca un animal si pana la urma treaba care e de facut taraganeaza atat incat nu mai e la ordinea zilei si se claseaza”.

Insa dupa-amiezele isi continua vechiul curs – timpul trece cu spectacole de teatru, plimbari prin Cismigiu si intalniri cu prietenii. Uneori Jeni Acterian se duce la Club unde :”ieri dupamiaza am inotat ca o nebuna. Apa era prea calda, dar inotul e orice s-ar spune o mare voluptate” – Clubul este cel mai probabil la inca prezentul Hotel Lido (architect E. Doneaud)  la care din 1930 se inaugureaz bazinul cu valuri singurul de acest fel din Bucuresti.

Aceasta structura a timpului subiectiv este ceva comun cercului din care face parte Jeni Acterian, Clody Berthola plecata in Anglia la sora sa are socul intalnirii societatii britanice al carei timp si viata sunt structurate diferit :

”Jeny, lumea aici duce o viata foarte plata si monotona, munceste si se odihneste, sunt toti incadrati intr-o roata mare care se invarteste pentru toti la fel, femeile muncesc ca si barbatii, daca nu la serviciu atunci acasa, spala, gatesc etc. (n-au servitoare); si-ti vorbesc de burghezie, nu de cei de jos. Jeny, sunt atat de cuminti ca ma uimesc, sunt niste cetateni perfectic, poate viata asta monotona si cuminte le da acea liniste interioara”

Privita din prisma jurnalului propriu Jeni Acterian este o fiinta , cum chiar ea se caraterizeaza “lucida” si “omenoasa”, cu un puternic simt al ridicolului si cu un fler deosebit in sesizarea nuantelor si descoperirea valorii autentice. Este in mod sigur o sora de spirit a lui Cioran , motiv pentru care va fi mai greu gustata de cei care nu impartasesc pasiunea pentru Cioran.

Citind insa jurnalul ei nu m-am putut opri sa gandesc ca fereastra deschisa de el este o alternativa pe negativ fata de cea oferita de catre Preda si ca probabil este tocmai o incursiune la persoana I in lumea lui Luchi. Tot efemerul gingas total indiferent la schimbarea de lumi ce se desfasura in exterior este pe deplin surprins in jurnal. Daca in volumul lui Preda lumea lui Luchi parea superficiala si frivola in jurnalul lui Jeni Acterian ea prinde radacini si profunzime lasand regretul unei mosteniri culturale ce ne-a fost negata de istoria recenta.

si in loc de concluzie:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mgVRG1dvrqs]

Bucurestiul anilor ’40 – Marin Preda

Posted on by
Reply

“Ma crestine, unde e strada Cheia Roseti?”

Asa incepe incursiunea imaginara a lui Marin Preda in Bucurestiul interbelic din romanul “Delirul”. Pe parcursul ei zone de mahala si cladiri pe atunci noi si impunatoare se scutura de praf si se pregatesc din nou pentru socul trecerii prin istoria recenta ce ni le-a lasat asa cum sunt si astazi – triste anacronice si parasite.

Fragmente minunate din roman descriu surpriza privitorului in fata tranzitiei de la mahalalele marginase catre centrul Bucurestiului in care cladirile moderniste, imobile de raport ale lui Marcel Iancu si Horia Creanga incepusera sa croiasca spatiul urban:

”in curand cladirile se facura foarte mari si caruta patrunse pe un bulevard lat, abia ii puteai zari partea cealalta si care era in intregime plin cu lumini, de jos de la vitrine pana pe varful blocurilor inalte… “

Printre blocurile nou construite e si blocul Algiu in care locuieste si munceste ca portar Nila Moromete. Cladirea are 11 nivele , este dotata cu un lift si are asigurata apa curenta, dar conditiile de salubritate lasa inca de dorit;

“ dupa care a urmat o foarte interesanta istorie cu un sobolan…si asta merita o relatare cat mai detaliata , dar nu e acum timp de ea…in tot cazul era vorba de un sobolan dotat cu o mare vitalitate, daca reusise el sa urce pana la etajul al unsprezecelea, si tocmai intr-un bloc nou si sa-si faca o gaura in cimentul proaspat”

Blocul Algiu a fost construit in jurul anului 1930 dupa planurile arhitectului Emil Nadejde. Dupa cum apare in :“Cronologia Bucurestilor” : ’blocul caruia ii fusesera inlaturati doi stalpi de sustinere din subsol, se va prabusi la cutremurul in 1977”.

Viata bucurestiului interbelic pulseaza prin localurile sale de noapte dintre care cel ales ca emblematic de catre Preda este “Tunelul Norvegian”. exista un pasaj  ce descrie zona Elisabeta – Universitate pe timp de noapte:

“cateva ore mai tarziu cei doi ziaristi iesisera in frigul de afara al orasului si o luara spre bulevardul Elisabeta, unde se afla bomba numita Tunelul Norvegian”. Orasul arata feeric in jocul de lumini al reclamelor si al cinematografelor, numeroase si aici si care tasneau albastre si rosii prin noaptea albicioasa facand sa se vada ninsoarea sus, in inaltul cerului.Tramvaiele urcau spre Universitate si coborau la vale spre Cotroceni (…)

Coborasera printr-o hruba in acest local pe niste scari nesfarsite si abia luminate pe care daca se intalneau doua persoane se striveau pana sa poata trece. Jos insa deodata aparea, la acea adancime unde n-ai fi crezut ca e ceva , un bar circular, spatios si plin de candelabre orbitoare de lumini. In mijlocul lui orchestra de jazz iti spargea urechile, iar pe pista de dans se dansa, in timp ce la mesele care o inconjurau se beau bauturi tari, coctailuri care se pregateau indelung undeva in spate.Deasupra si jur imprejurul salii se vedeau un fel de loji, separeurile , cu perdele de catifea rosie desfacute, lasand sa se zareasca domni eleganti, la mese cu femei in rochii de seara decoltate, sau cu spinarile goale.”

Descrierea localului ar putea face trimitere catre  localul de noapte “Tunel de France” existent la subsolul cladirii Grand Hotel Lafayette ( fost Hotel de France) construit dupa planurile arhitectilor Ioan I. si George Rosnoveanu (Cronologia Bucurestilor – Gheorge Parusi). Spatiul ocupat de localul “Tunel de France” a functionat initial (in jurul anului 1905) ca cinematograf ( de unde probabil si descierea lui Preda a spatiului neasteptat de amplu ) iar in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a transformat in local de noapte “cu o faima nu prea buna, dar cautat de un anumit gen de petrecareti”. In “Bucuresti-povestea unei geografii umane” Adrian Majuru completeaza “Intre cele doua razboaie mondiale, restaurantul de aici era frecventat de scriitori si actori, ba mai mult, personalul, chelnerii si piccolo erau angajati de o “comisie” in fruntea careia se afla celebrul actor G. Timica.Dupa 1948, Hotelul a fost rebotezat Victoria, insa avariat fiind de un cutremur din 4 martie 1977, a fost demolat in anul 1979.”

Bucurestiul Interbelic inseamna insa si o viata culturala activa, un simbol al acesteia fiind “Casa Anticarilor” evocata si ea in ‘Delirul”:

“in centrul pietei, descoperise o cladire in forma de chiosc, numita Casa Anticarilor. Alta in Bucuresti asemanatoare nu mai vazuse. Se aflau inauntru, fiecare cu mica lui incapere intesata cu carti, sase anticari, pe care ii puteai vizita circular si gasi la ei orie carte ai fi dorit”

Tot “Cronologia Bucurestilor” ne arata ca aceasta constructie a fost ridicata in anii ‘30 la insistentele lui N. Iorga in piata ovala  dintre Vama Postei si Grand Hotel de France dupa planurile arhitectului Edmond van Saanen. Cladirea a rezistat pana in anii 40 cand a fost daramata.

Locuintele bucurestene sunt reprezentate si ele :

Avem pe de-o parte frumoase resedinte construite in stil eclectic ale familiilor instarite – liberi profesionisti sau familii boieresti:

“Niki Dumitrescu locuia pe strada Banu Mnata, intr-o casa care din poarta  si de la distanta pe care o crea o curte lunga semana cu un mic castel: avea ferestre cu tot felul de cornise si fatada cu tot felul de balcoane, iar acoperisul cu mici turnulete tuguiate. Impresia pe care ti-o crea era ca trebuia sa fi avut multe camere, cand de fapt nu avea decat patru mai mari si doua odai mai mititele, sufrageria, holul si biroul formau o singura incapere, e drept foarte spatioasa si care la nevoie putea fi despartita prin glasvandurile care insa stateau date la perete iar deasupra erau dormitoarele.”

Insa si aspecte mai modeste si uneori dramatice ale locuirii in periferie sunt foarte bine surprinse: Achim Moromete locuieste in chirie intr-o casa modesta din Calea Vacaresti iar Paraschiv Moromete viseaza sa isi construiasca o casa in Colentina in timp ce locuieste intr-o casa saracacioasa cu pamant batatorit pe jos. Periferia pare locuita de muncitori la a doua generatie si tarani atrasi la oras de mirajul unei vieti mai bune. O parte dintre ei fara studii (asemeni fiilor lui Moromete) sunt departe de a fi exponentii categoriei bine integrate a colectivitatii satesti. Pentru ei sansele sunt modeste : pot ajunge paznici, sudori-autogeni, maturatori de strada de unde si dezamagirea si durerea celor lasati acasa in sat :” Fi-meu Paraschiv , uite asa a taiat Bucurestiul pe din doua: jumatate e al lui”. Iar un destin realizat e de tipul :” ca zestre primise o casuta cu doua odai si cu o curte mica intr-o fundatura pe langa podul Caramidari, care da chiar in Lemetru.Cu anii si dupa moartea socrilor  Gica   reusise din leafa lui sa darame complet aceasta cocioaba si sa ridice in locul ei o adevarata casa cu ciment la intrare si cu trepte, mai inalta, cu trei odai in loc de doua, cu bucatarie de vara in curte si antenna de radio pe acoperis.”

Modest sau stralucitor, dramatic sau seducator Bucurestiul perioadei respective traia precum incearca sa sublinieze si Preda un delir al schimbarii si al iminentei caderi. Probabil o parte dintre geografiile umane (si urbane) descrise sunt iremediabil pierdute asa cum altele “au infestat” “cetatea” si au cucerit-o sistematic. Ceea ce reuseste Preda este sa arate felul in care populatia capitalei s-a “adunat” pentru a forma o comunitate mai mult sau mai putin coerenta si felul in care oamenii au fost invinsi de timpuri. Iar incongruentele puse in lumina par mult prea mari pentru a fi dizolvate curand .

3 muzee (Praga)

Posted on by
Reply

Cand am ajuns in martie anul acesta in Praga , am ramas surprinsa in primul rand de felul in care cehii au invatat sa “se vanda” . Muzeul Kafka este in mod sigur un exemplu excelent de “asa da” in privinta caselor memoriale. Daca la noi in majoritatea cazurilor casele memoriale sunt anuntate maxim printr-o placuta amplasata pe fatada avem contraexemplul cehesc ce se impune prin abordarea creativa , respectul (mai mult decat doar declarativ cum e la noi) fata de scriitorii nationali si ambitia de a face cunoscut lumii tot ce are mai bun orasul si tara. Muzeul Kafka reuseste cu resurse initiale modeste ( o lista relativ restransa de obiecte personale expuse) sa introduca vizitatorul intai in atmosfera si contextual obiectiv al Pragai perioadei Kafka iar apoi in universul interior al scriitorului.

Sentimentele de claustrare si respingere fata de un mediu ostil, de absurd generat de o excesiva birocratie sunt perfect puse in scena prin mijloace minimale : inregistrari audio ( picaturi de apa cu o curgere previzibila si apasator de repetitiva), obiecte surpriza ( telefonul ce suna isteric si la capatul caruia poti auzi doar un discurs pe ton agresiv in limba germana), trasee impuse ( un traseu labirint cu “pereti” semitrasparenti dedicat perioadei apropierii scriitorului de teatrul evreiesc) camere tematice ( este greu sa uiti experienta camerei “oglinda” in care toti peretii suporta proiectii cu imagini de arhiva ale Pragai).

In plus fata de muzeul efectiv exista si o mica librarie anexata punctului de vanzare de bilete. Daca la noi ar parea desuet un afis sa zicem cu mircea eliade sau un tricou inscriptionat cu numele sau, in Praga poti gasi la orice pas de la tricouri pana la creioane cu numele marelui scriitor ceh. In plus libraria muzeului pune spre vanzare nu doar toate cartile proaspat editate despre viata si opera lui Kafka ci pana si carti vechi cumparate de prin anticariate.

Un alt plus pe lista muzeelor din Praga este muzeul comunismului. Muzeul nu este foarte mare ca dimensiune , a durat mai mult sa-l gasim prin gangurile din centrul Pragai decat sa-l vizitam efectiv. Iar faptul ca la parterul cladirii ce il adaposteste era un restaurant McDonald’s pare doar o ironie a victoriei tardive a societatii capitaliste. La fel ca si muzeul Kafka , muzeul comunismului nu dispune de o recuzita prea bogata – sunt convinsa ca podul bunicii oricui contine macar jumatate din materialele expuse acolo : sticle de lapte, cosurile vechi din magazinele alimentara, sticle de brifcor (sau ceva similar), biciclete vechi ( mai tineti minte clasicul pegas?) , uniforme de scoala, cartele alimentare si multe alte lucruri acum uitate (sau mai rau , regretate). O camera speciala a muzeului era dedicata proiectiei la intervale regulate a unui film documentar despre Revolutia de Catifea.

Istoria si capitalismul au invins in acest oras ce si-a alungat greselile trecutului in cateva camere prafuite de timp , dar nu si nostalgie, in chiar miezul plin de viata al zonei vechi. Daca toate strazile vechiului centru par istorie transformata in piatra (de la perioada medievala si pana la curentul art-nouveau si arhitectura brutalista) , comunismul n-a lasat decat aceste obiecte disparate pazite de un batranel – el insusi parand parte din recuzita muzeului.

Al treilea exemplu cehesc este muzeul papusilor. Iarasi un muzeu relativ mic ca dimensiune si reunind nu neaparat doar jucarii de provenienta ceha – zona dedica papusii Barbie evident n-are nici o legatura nici cu Praga nici cu Cehia. Totusi muzeul ofera vizitatorilor mici surprize care reusesc sa creioneze un aspect al vietii in trecut poate ignorat de majoritatea lumii. Papusi de lemn, mobila si casute miniaturale de papusi, vesela si hainute de papusi anterioare industrializarii si productiei in masa par astazi induiosatoare prin desuetitudinea lor.

Ceea ce reusesc sa reuneasca toate cele 3 muzee este o atitudine relaxata in fata istoriei (indiferent daca recenta sau veche) si o certitudine ca istoria inseamna mai mult decat date, cifre si biografii sterile. Istoria se reconstruieste privind retrospectiv fara ura si resentimente dar cu maturitate si intelegere, privind cu egal respect si atentie o jucarie veche stricata sau o piesa de mobila de colectie, un tablou sau o chitanta semnata de Kafka. Si mai ales intelegand ca toate acestea au fost facute de oameni din carne si oase cu aceleasi vise si lipsuri ca si noi, toti crezandu-se vesnici si punand cu candoare la indoiala ideea de trecere.

173

Posted on by
Reply

de km este distanta de la Bucuresti la Brasov, la dus, cu trenul. La intors, tot cu trenul, distanta este de 175 km.Diferenta e in general data (macar in imaginatia mea) de parerea de rau la plecare.

the road to

Primele mele drumuri la Bucuresti au fost din cate tin minte cand eram mica mica in jurul anilor 90’.Drumul era facut cu trenul la clasa I si se masura in numarul de “mai e mult?” cu care imi exasperam parintii.Harta Bucurestiului pentru mine la acea vreme era o intreaga nebuloasa din care se diferentiau cateva zone cunoscute si acceptate – cele cateva galerii si magazine de materiale de pictura din zona garii de nord, soseaua Grivitei si dupa , imediat dupa cu un hop mental identificat de-abia mult mai tarziu drept metrou, direct piata Romana si piata Universitatii.O singura data ne-am aventurat pe ceea ce azi incerc sa suprapun cu Calea Victoriei dupa impresia pregnanta la momentul respectiv de strivire pe care ti-o dadeau fronturile prea inalte fata de latimea strazii ( de-abia prin anul 3 de facultate aveam sa aflu sintagma de “prospectul strazii”). Bucurestiul era pentru mine orasul caldurii topite pe asfalt, al culorilor decolorate de soare si al aglomeratiei riguros repartizate pe strazi.

A doua intalnire cu Bucurestiul s-a intamplat in prag de adolescenta.Acum ajungeam cu masina la Bucuresti si simultan descoperam cartierele anonime,triste si tocite completandu-mi harta imaginara a orasului cu noi zone de praf.Acum orasul se deschidea cu un sir haotic de strazi continuate cu podul Grant de unde treceam pe langa teatrul Giulesti.Totul statea sub constelatia stabilita de capul de afis de la teatrul Giulesti – ani la randul mereu piesa “la tiganci” si, odata incantatia stabilita, magia incepea undeva la capatul Giulestilor unde trotuarele si blocurile regresau la dumuri infundate marginite de ciulini.Acolo unde linia de tramvai se termina in praf si casute modeste retase la strada incepea de-abia drumul catre ceea ce ne era destinatia. Casa matusii mele, achizitionata mai curand intamplator, parea sa fie o casa batraneasca respectabila in modestia formelor sale dar care respira trainicia unei vieti asezate prin fiecare por.Tot ce ramasese de la vechii proprietari era o poza de grup la sfarsit de gimnaziu ce ilustra o generatie de copii timizi intre care era greu sa ghicesti pe cel ce crescand se transformase in omul matur ce pusese temelia casei si viei intinse din generoasa curte a casei.Drumul catre centru cat si catre orice alta destinatie parea desprins din povestile cu harapi albi ce arunca in spate obiecte magice ce dau nastere la paduri de nepatrus si lacuri inghetate iar daca sintagma “tinerete fara batranete si viata fara de moarte” a avut vreodata alt sens decat iluzie el se gasea in gradina plina de fluturi si caise ce cresteau miraculos.

Cum era previzibil la un moment dat gradina tineretii fara batranete s-a inchis iar noul Bucuresti pe care l-am cunoscut a fost cel al cartierelor optzeciste.Aveam déjà 17-18 ani , Universitatea Bucuresti era ca si acum in renovare fara efecte vizibile, iar Bucuresti insemna orasul mare, incalcit si nu tocmai dorit in care urma sa-mi petrec ipotetic anii de facultate.Metroul cu fetele lui triste, mirosul trenului de 5 dimineata si gara de nord , soseaua Brasov-Bucuresti incheiata in magazine de pitici de gradina si gropile de gunoi ale Chitilei erau realitatea la ordinea zilei.Dar Bucurestiul venea la pachet cu toate cartile existentialiste citite in drum spre meditatii, cu magazinele de muzica ,cu primul meu teu de inox si creioanele 3b si 4b folosite pentru hasura.

La doi ani distanta , dupa admiterea la facultate, m-am trezit busc singura in marele oras a carui suma de imagini nu o adusesem la nici un numitor comun.

Bucurestiul era zona Lipscani si cartierul Cotroceni dar si cartierele triste prin care treceam in drum spre casa. Cinemateci, cluburi si expozitii dar si batrani neputinciosi cersind la colt, cladiri stand sa cada si birocratie.Strazi pazite de pisici grase respectabile si taciturne alaturate zonelor vesnic aglomerate unde tocurile cui asortate gentilor diplomat lasa urme in asfalt.

A trecut mult timp de atunci.Toate zonele pe care obisnuiam sa le stiu s-au unificat intre ele ,relationate de traseele rutelor de autobuz/drumurile de noapte facute cu taxiul sau la picior ,intr-o harta incompleta inca si subiectiva. Spatiile au inceput sa aiba in spatele lor nu doar istorii ci si povestile mele iar conexiunile intre istoriile lor (si povestile mele) au inceput sa fie stravezii dand un sens pentru ce va sa fie.

my grandma's house

finding the key

Bucurestiul a devenit marele oras haotic al viselor de geometrii de arhitecturi sterile , cercul neprietenos caruia i-am gasit colturile de pauza in care timpul se suspenda iar trecutul isi ridica marginea crinolinei lasand la vedere dantele si regrete.