puncte de fuga

Era penultima zi de târg de carte Gaudeamus când, traversând mulţimea zgomotoasă şi agitată, am ajuns în cele din urmă în zona mai retrasă unde se afla standul editurii Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. Frunzăream cărţile expuse de editură, când am auzit urmatoarea întrebare adresată domnului de la stand :” bună ziua, eu sunt elev în clasa a 9-a şi mi-aş dori să mă fac arhitect. Puteţi să-mi recomandaţi o carte ca să înţeleg despre ce este meseria aceasta?”. Am zambit cu simpatie în timp ce mi-am ridicat privirea către cel care vorbise, un băiat înăltuţ cu figura isteaţă.

Nu ştiu în ce măsură cărţile achizitionate de băiat îl vor ajuta dându-i răspunsurile dorite, totuşi nu pot să nu remarc valabilitatea întrebării lui. Sunt meserii, iar cea de arhitect este doar una dintre ele, pentru care niciuna dintre materiile predate în cursul liceului nu oferă o fereastră către domeniul profesiei viitoare. Recursul se face în aceste cazuri la eforturi individuale şi norocul unor întâlniri providenţiale cu persoanele potrivite.

De un real ajutor sunt în acest sens volume precum cel editat de editura Simetria şi dedicat arhitectului Gheorghe Simotta. Volumul a fost editat în 2003 cu un tiraj modest ( 1000 exemplare) cu prilejul deschiderii expozitiei închinate lucrărilor de arhitectură şi desen ale arhitectului Simotta. El reuneşte o serie de texte printre care unul scris de arhitect in 1965 ca răspuns la invitaţia lansată de Institutului de Istorie a Artei de a-şi întocmi memoriile de activitate profesională. Impreună cu notele şi textele adăugate, cât şi anexele cu ilustraţii, volumul oferă o viziune complexă şi completă asupra unei profesii şi a modului în care ea era practicată la început de secol XX.

Alegerea meseriei

Revenind la problema deciziei asupra meseriei (şi carierei viitoare) la care mă refeream în rândurile de mai sus, în cazul arhitectului Simotta orientarea către arhitectură s-a produs în urma întâlnirii cu maestrul G. Mirea , director al Şcolii de Belle Arte, căruia îi prezintă o serie de desene în tuş. Sfatul maestrului este să se îndrepte către gravură, însă, nestăpânind această tehnică Simotta se prezintă la examenul de admitere la Şcoala Superioară de Arhitectură.

Oscilaţiile legate de vocatia sa reala îl urmaresc de-a lungul vieţii. Astfel şi după absolvirea Şcolii Superioare de Arhitectură activitatea sa se concentrează asupra desenului şi acuarelei participând cu lucrările sale la o serie de expoziţii. Simotta priveşte desenul şi acuarela ca fiind două discipline în legătură directă cu arhitectura cu menţiunea însă că „ desenul are în arhitectură mari exigenţe faţă de contur şi relief, precum şi nevoie de o clară viziune în spaţiu a construcţiei proiectate”.

(lucrări puse la licitaţie aici)

Mai tarziu, practica profesională îl face să cunoască îndeaproape tehnica meşterilor sculptori în lemn, domeniu ce îi trezeşte admiraţia: „Sculptura în lemn a avut şi ea meşteri care au cinstit-o (…) daca i-aş fi cunoscut la timp, m-aş fi îndreptat către această meserie”.

Formare profesională
În plus fată de desen şi pictură un rol esential în formarea profesională ca arhitect l-au jucat excursiile şi călătoriile de studii. Simotta participă la călătorii de studiu atât în ţară ( vizitând alături de un grup condus de E. Pangrati mănăstirile din nordul Moldovei) cât şi înafara ţării, în ţări precum Italia, Franţa, Grecia, Turcia, Germania, alese pentru vestitul lor patrimoniu artistic.
„cercetând şi desenând monumentul la faţa locului, descifrezi atâtea probleme de construcţie, iar imaginea lui rămâne imprimată pentru totdeauna (…) studierea monumentelor mai de seamă din ţările mai sus mentionate şi a vechilor monumente de arhitectură romanească, cum şi noul curent trasat de unii dintre înaintaşii nostri mi-au fixat drumul pe care aveam sa-l urmez”

Meseria de arhitect în perioada de criză economică

Iar drumul nu era nici atunci, cum nu este nici acum dealtfel, deloc usor. Perioada dintre cele două războaie mondiale nu este o perioadă bună pentru arhitecţi, construcţiile care se proiectează şi execută sunt puţine chiar şi în contextul unui număr de arhitecţi mult mai restrâns decât astăzi.
„situaţia în Bucureşti era dintre cele mai rele. Nu erau cereri şi nici posibilităţi de construire, nu existau materiale, iar parte din meseriaşi nu s-au mai întors din război.”
La nivelul Bucureştiului există aproximativ 30-40 de arhitecţi liber profesionişti, restul fiind încadraţi în serviciile statului.

„ Lucrările fiind puţine (…) au căutat un adăpost sigur: s-au încadrat în instituţii de stat, în serviciile de arhitectură care chiar pe atunci se organizau. Puţini am mers pe drumul greu al profesiei libere. A trăi numai din munca de la planşetă, fără continuitate din lipsă de comenzi, cu ani de criza, când arhitecţii se concurau până la cea mai scăzută limită a retribuţiei muncii lor, nu era o problemă uşoară”.
Tocmai din cauza acestor greutati compromisurile sunt o necesitate iar Simotta pentru o lungă perioadă de timp îşi limitează activitatea la lucrări de grafică.
Începând cu anii 20, din cauza lipsei acute de locuinţe cât şi datorită unor noi prevederi legislative, construcţia de locuinţe demarează timid. Principalele probleme sunt însă „ terenuri reduse şi neregulate, programe încărcate, greu de încadrat, devize sub costul normal, concurenţă mare. La acestea se adaugă numărul mare al proprietarilor care scoteau procentul cuvenit pentru munca de creaţie şi de elaborare a proiectului ca pe un impozit forţat. Consultau şi culegeau schiţe de la mai multi arhitecţi şi, pentru o mică sumă, găseau unii care să le combine, angajându-se şi cu obtinerea autorizaţiilor necesare”.

Deşi există onorarii minime prevăzute prin normele Colegiului Arhitecţilor acestea nu se respectă.
Fiscalitatea este mare iar legi care să protejeze drepturile de autor in cazurile proiectelor de arhitectură nu exista. Din acest motiv cheltuielile fixe pentru întreţinerea unui birou de arhitectură sunt copleşitoare iar situaţii în care clienţii se folosesc de proiecte fără a le plăti sunt frecvente. Procesele treneaza dând prea rar câştig de cauză arhitectului.

Proiecte în vremuri de criză

Principalele proiecte executate în această perioadă la nivel de capitală şi ţară sunt cele de locuinţe individuale şi colective. Proiectele sunt făcute în pripă şi deseori după ”schiţe sumare” din cauza termenelor exagerat de scurte stabilite de beneficiar. Condiţionările stilistice impuse de beneficiar şi felul în care arhitectul ajunge la un compromis cu ele sunt (ca şi acum) piatra de încercare a arhitecturii de bună calitate:
„ Arhitectura, această artă creativă, deschide orizonturi dar, ca să te realizezi, cere multe condiţii şi în primul rand, un mediu înţelegător. Nu se putea impune arhitectura ca artă cu lucrări comandate după capriciul cucoanelor”.
Negocierea stilisticii arhitecturale se face mereu de pe poziţia inegală dintre proiectant şi client cauzată de o concurentă acerbă în domeniul proiectării de arhitectură:
„au fost cazuri când proprietare ingenue impuneau arhitecţilor faţade în stil modern sau florentin, iar dacă unii refuzau, alţii se ofereau sa le satisfacă pretenţiile”

Şcoala nationala de arhitectură versus şcoli europene de arhitectura la început de secol XX
Perioada de început de secol XX este marcată de influenţa şcolii franceze- şcoala de arte frumoase din Paris. Motivul era şi faptul că cea mai mare parte a corpului profesoral al şcolii romaneştii fusese format în cadrul şcolii franceze, o instituţie ilustră în care puţini îşi puteau perimite (financiar) să se încadreze. Orgoliile au dus la situaţia tensionată de scindare a Societăţii Arhitecţilor Români în două, funcţie de tipul de şcoală absolvită (autohtonă sau straină).
Totuşi , judecând din experienţa sa, Simotta consideră că aportul personal adus de tinerii arhitecţi a fost deseori mai relevant în aptitudinile profesionale dezvoltate decât şcoala urmată, naţională sau franceză, concluzia fiind că:
„aceasta confirmă faptul că şcolile de arhitectură dau îndrumări şi se straduiesc să dezvolte la cei ce le urmează spiritul creator. Apoi, pe bază de studii individuale continue şi practică profesională, urmează ca ei să-şi completeze personalitatea, tinzând spre desavârşire”.
Destinele profesionale erau însă influenţate în mare măsură şi de situatiile personale :
„Apoi, cei formaţi în medii occidentale îşi atribuiau merite deosebite şi pretenţii deosebite într-unele cazuri. Marea majoritate a lor, însă, erau feciorii unor oameni cu bună stare materială. Inapoiaţi în ţară, găseau sprijin în practica profesională graţie legaturilor de familie cu cei de la conducere. Cei din Bucureşti, multi dintre ei veniţi din oraşe de provincie sau chiar de mai departe, cu posibilităti materiale reduse, fără sprijin într-un mediu în care nepotismul domnea, au păşit în viaţă mai modeşti, mai timizi, dar cu tenacitate şi hotărâre.”

În loc de concluzii

Astăzi multe dintre clădirile construite în perioada respectivă , cele care au rezistat transformărilor oraşului, sunt privite cu consideraţie – chiar şi vilelele cu influenţe florentine construite după „gustul cucoanelor”. Numele de arhitecţi cunoscuţi (de o parte extrem de mică a locuitorilor capitalei) aparţinând perioadei respective reprezintă o fracţiune foarte mică din suma celor care au activat în acei ani şi îi aduce la numitor comun pe cei şcoliţi în străinătate cu cei tributari şcolii autohtone.
În arhive inaccesibile publicului sunt păstrate proiectele unora dintre clădirile existente, multe din schitele de proiecte nerealizate fiind iremediabil pierdute.
Dincolo de schimbari inerente aduse de trecerea timpului, multe dintre observaţiile lui Simotta sunt de actualitate şi astăzi când criza extinsă în domeniul construcţiilor ne-a adus într-o situaţie similară. De aceea lectura notiţelor sale este o lectură foarte utilă pentru cei aflaţi în pragul unei decizii. Cu ceva umor, lectura nu-i va face să se răzgândească ci doar sa aleagă în cunoştinţă de cauză.