Atunci cand eram mica am invatat sa deosebesc stanga de dreapta cu ajutorul funditei rosii prinsa la orele de gimnastica de glezna stanga. Cand cresti insa nu e la fel de usor sa inveti sa deosebesti adevarul de fals sau raul de bine. Problema , ca si atunci cand esti mic, e punctul de reper. Si tot ca atunci cand esti mic, raspunsul si punctul de reper sta in tine, chiar si daca tii in ambele maini cate o jumatate rupta de panglica decolorata.
Este greu sa judeci adevarurile, dreptatea si viitorul visat sau dorit de ce din jur. Ce este insa usor de reconsiderat si cantarit este imaginea trecutului si concluziile sale de la care pornind trebuie sa-ti construiesti valorile si prezentul.
Am inceput de ceva timp un set de articole ce se refera la zona Berzei-Buzesti. Am incercat pe cat posibil sa ma axez mai mult pe detalii si mai putin pe consideratii generale, sa nu pun in discutie proiectul de sistematizare urbana ci sa pun sub lumina fragmente de prezent si trecut ce cad sub buldozere.
Daca situatia zonei este similara multor altor locuri din oras ce se pregatesc incet si sigur de un sfarsit la fel de trist, ceea ce se poate insa salva, ceea ce trebuie insa salvat sunt fragmente de memorie.
Iar memoriile respective stau conservate in poze decolorate sau carti ravasite pe pardoseli de la care imaginatia poate sa inceapa sa teasa drumul catre intregul pierdut.
In ultimele luni am vazut multe incaperi din zona Berzei-Buzesti. In unele proprietarii ne-au invitat sa intram, in tristetea disperata a evacuarii. In altele am intrat ulterior evacuarii. In unele n-am reusit sa intram. Pe altele le-am vazut doar in timpul demolarii, prin nori de praf si maldare de caramizi sparte.
Nu rareori plimbarile din timpul zilei s-au continuat in vise in care alte usi se deschideau catre coridoare intunecoase si incaperi valurite de amintiri de vieti trecute.
Nu rareori realitatea a fost insa mai spectaculoasa decat ce as fi putut vreodata visa. Toate amanuntele realitatii mi-au relevat noi si noi falduri de tristete ale unei istorii de perpetue pierderi si irosiri. Si exista ceva ironie in istoria bietelor case pierdute succesiv de generatii diferite de proprietari: proprietarii initiali- oamenii care le-au pus temelia , proprietarii “ICRAL” cu legitimitate discutabila, proprietari care au cumparat in vremurile de tranzitie dominate de relativitate si preturi “neasezate” si in sfarsit “uzurpatorii”, bieti oameni saraci, locatari ilegali de cladiri parasite.
Daca ar fi sa judec la nivel etic , pot doar plange vremurile care au dus la distrugerea primei generatii de proprietari. Tot la nivel etic deplang lipsa de initiativa a primariei in a informa comunitatea asupra schimbarilor ce vor avea loc si de a organiza evenimente culturale care sa marcheze despartirea de un fragment de istorie ce se va sterge ireversibil odata cu aceasta demolare.
Daca este sa sa judec dupa o judecata umana nu pot sa accept situatia actuala in care oameni saraci si fara posibilitati sunt aruncati in strada fara a se gasi vreo solutie pentru situatia lor. Nu pot sa accept ideea lipsei de protectie sociala in care niste batrani fara venituri locuiesc in constructii improvizate cu toate retelele debransate, in prag de demolari pentru simplul motiv ca nu au unde pleca.
Daca ar fi sa judec la nivel legal as zice ca este lamentabil modul in care exproprierile s-au facut – cu anunturi cu termen de evacuare de 48 de ore. Nu a fost normala situatia in care zeci de familii au trebuit sa-si asigure singure transportul lucrurilor din casa intr-un termen atat de scurt (mai ales in conditiile in care accesul masinilor pe portiuni de strazi nu a fost posibil tocmai din cauza lucrarilor). Nu a fost acceptabil ca procesul de mutare sa nu aiba asigurata suficiente masuri de securitate in care fostii proprietari sa nu fie pagubiti de lucruri.
Tot la nivel legal, consider total lipsita de legitimitate intreaga operatiune de demolare desfasurata in absenta detinerii tuturor avizelor necesare autorizarii lucrarilor de demolare. Autorizatia de demolare a fost anterioara obtinerii avizului de declasare ca monument istoric a multora dintre cladirile demolate.
Si pentru ca vorbim despre o zona veche a Bucurestiului ce includea monumente de arhitectura ar fi fost poate necesar ca inainte de demolarea caselor sa se extraga cat mai multe dintre elementele valoroase pe care cladirile le contineau: elemente de tamplarie, elemente de feronerie, mobilier, cahle de sobe.
Camerele in care am intrat si in care toate aceste lucruri au ramas sa se distruga odata cu caderea caselor? Portale catre realitati straine mie, iata mai jos cateva dintre ele:
Camera 1
O casa construita in stil neoromanesc. Am intrat in curtea adanca marginita de o casa vagon cu multe incaperi cu iesire direct catre curtea comuna. Toate au cate o soba cu cahle de culori si cu decoratiuni diferite. Fiecare camera are cate o tablita cu numar de apartament incat fixate de fatada.
In fundul curtii, sarind peste o serie de gropi de instalatii, ocolind gramezi de gunoaie se ajunge la frumoasa veche cladire. Parterul este fragmentat in mai multe incaperi cu tencuieli de vechimi si culori diferite. In zidaria cazuta se vad urme de buiandrugi extrasi iar pe pereti se vad urme de straturi vechi de tencuiala, cel mai vechi strat avand o serie de modele geometrice. Pe pardoseala se vad inca bucati de cahle , unele deosebit de frumose.
Ca sa poti urca la etaj trebuie sa urci o scara ingusta de lemn cu trepte balansate.
Etajul se compune din doua incaperi, ambele inguste. Prima corespunde primelor doua geamuri de fatada, a doua corespunde ultimei ferestre. Frumoasele ancadramente neoromanesti sunt doar interfata catre doua camerute (acum) saracacioase.
A doua camera, probabil si singura locuita in ultima perioada, e minuscula si murdara. Se vede doar un pat acoperit cu carpe zdrentuite. Restul camerei este gol, doar pe pat se vede o biblie lasata deschisa. Pe jos,langa pat, o carte de joc. O ridic – un 3 de trefla, nici macar el castigator.
Geamul sta inca larg deschis cu tamplaria sa invechita cu geamuri lipsa iar zapada se asterne pe pervaz. Pe geam, dincolo de gunoaiele din curte se vad in departare contururi de case mai nou construite, calcane si geamuri inguste ce deschid perspective nedumerite si imprastiat aruncate in jur. Ma gandesc cu o strangere de inima la cel care s-a trezit zile in sir in camera aceasta numind-o acasa si care a privit lumea prin fereastra sparta invatand sa-si limiteze asteptarile si a-si modeleze modestia dupa limitele impuse de peretii scorojiti. Cei fara alta sansa decat spatii provizorii ocupate ilegal si care acum sunt goniti doar mai departe fara a li se rezolva problema in vreun fel.
Golul de usa care da catre incapere este gol de tamplarie. Conturul sau e subrezit de vreme si captusit in fisurile rezultate, cu ziare si haine vechi.
Se poate urca si mai departe, in pod. O rampa improvizata de lemn conduce catre spatiul ce se ghiceste umed de zapada si luminat de goluri in acoperis. O scara inutila de lemn, plina de zapada strapunge podul.
Un sentiment de neputinta trista ma cuprinde si cobor scara abrupta. La parter mai admir o data fragmentele de cahle, golurile fostelor dulapuri inzidite si fragmente relevate din vechea tencuiala si plec.
Camera 2
La cativa metri mai jos o cladire masiva si impunatoare , depasind ca regim de inaltime majoritatea vecinelor sale (respectiv S+P+2). Strada straluceste de soare, trotuarul e plin de praf inghetat. Pe partea cealalta a strazii, eterna fata cu dresuri cu model de leopard e in asteptare resemnata si zgribulita de clienti. Intram prin gangul patruns de soare.
Dupa 2 m la dreapta se vede o scara ce urca la primul nivel al casei. Apartamentul de la parter are cateva trepte cu soclul placat in piese mici de mozaic. Usa de lemn masiv are decoratiuni de o frumusete deosebita. Intram pe usa larg deschisa.
Mirosul greu de subsol razbate pana aici.
In camera dinspre strada intunericul cade in falduri.
Holul ce da catre restul de camere din holul de intrare are déjà podeaua demontata, doar o saltea murdara de pat a mai ramas sa acopere golul din pardoseala. In spatele holului ingust perspectiva se inchide in intuneric.
La etaj scara balansata de lemn taie geamurile de fatada pe diagonala. Usile din holul stramt stau inca inchise cum au ramas pana la sigilarea casei.
Curtea din spatele casei este la fel de muta de tacere, prin ochiuri de balti si petece de zapada se croieste anevoie drumul catre anexele improvizate in spatele parcelei.
Alte camere:
Camere din case vagon construite la sfarsit de 1900 judecand datele inscrise in decoratiile de fronton.
Case care s-au micsorat odata cu locatarii lor – geamurile si-au schimbat dimensiunea, tencuiala interioara a fost inlocuita, camerele au invatat sa fie mai scunde. Acum, inainte de demolare, toate hainele false au cazut iar camerele au crescut la loc de sub plafoane false ascunzand stucaturi de tavan. Geamurile au inceput sa creasca la loc cu fiecare spartura.
Vechii locatari si anii petrecuti de ei in casa s-au transformat in confettii triste, imprastiate pe pardoseli. Si toata efemeritatea traiului de ani de zile s-a scuturat din casa lasand in urma pereti decojiti si spatii ale nimanui. Spatii vaduvite de trecut in care prezentul metamorfozat peste noapte in trecut recent si-a lasat pantofii de cenunsareasa si dantelele aruncate pe podea plecand inapoi “acasa” dupa un bal foarte probabil nemeritat.
Acestea sunt cateva din camerele ce-au disparut sau urmeaza sa dispara. Si acestea sunt urmele de trecut lasate de ele in urma. Acestea sunt camerele vaduvite de povesti,camere ce-au ramas singure de mult timp si pentru care sfarsitul incepuse de mult. Casele care au mai pastrat in ele povesti se vor prezenta pe sine in alte posturi viitoare.
