Cotidianul unei fiinte greu de multumit

Posted on by
1

Citeam un interviu pe internet dat de regizorul Dan Nasta in care acesta afirma ca viata sa se imparte in doua : perioada de pana in 1944 (data la care avea 25 de ani) si cea de dupa in care lumea sa a fost ireversibil schimbata de catre instalarea regimului comunist. Libertatea de dupa 89 a fost de natura sa atenueze unele aspecte ale vietii cotidiene dar restabilirea “normalitatii” interbelice nu a fost si probabil nu mai este posibila.

Privita retrospectiv perioada interbelica pare ca un fel de intermezzo in care cultura si arta au inflorit iar sincronizarea societatii romanesti cu cea vestica parea o urmare fireasca. O fereastra deschisa catre aceasta lume trecuta este oferita de “Jurnalul unei fete greu de multumit (1932-1947)” tinut de catre Jeni Acterian. Jeni Acterian, sora a doua personalitati ale lumii interbelice, Arsavir si Haig Acterian, intra in contact cu cele mai reprezentative figuri ale intelectualitatii interbelice si ofera in acelasi timp cateva repere ale vietii Bucurestiul perioadei.

Jurnalul incepe in jurul varstei de 16 ani, in anul 1932, si se finalizeaza ( caietele editate pana in acest moment ) la varsta de 31 ani , in anul 1947. Intreaga tinerete se suprapune astfel peste perioada interbelica.

Primele coordonate date despre intelectualitatea vremii se refera la studiile liceale si universitare. Jeni Acterian urmeaza liceul Notre Dame de Sion (actualul corp al Facultatii de Instalatii Bucuresti)  urmand ulterior Facultatea de Filosofie. Rezulta din jurnalul sau ca invatamantul este cu taxa – ea renunta la Facultatea de Matematica intrucat nu isi permite taxele iar ultima perioada de liceu invata pe cont propriu acasa deoarece familia nu are bani suficienti.

Perioada facultatii se imparte intre carti citite cu frenezie (fie acasa fie la Biblioteca Fundatiei), spectacole de teatru, concerte si filme. Vacantele sunt petrecute in special la Balcic dar si la munte. Balcicul perioadei este prezentat in culori vii :

“joi,1 iulie 1937, Balcic

sunt aici de 4 zile. Am o odaie mica cu un smochin urias in fata ferestrei dinspre mare.Cand ridic capul de pe perna, vad marea si cerul prin crengile smochinului. De doua zile e hula si valurile se sparg cu zgomot spumos de pietrele malului. In afara de indaratnicul zgomot al marii, aici linistea e completa. Casa e chiar pe tarm. Din poarta mai e o jumatate de metru si apoi stanca (…)

Seara la Mahmud, in cafeneaua pescareasca. Mancam dulceata de smochine si ascultam cronica Balcicului, care ne pune si radio. Au niste replici turcii de aici de un umor uimitor. Nu au nimic servil si umil in serviciile pe care ti le fac.”

Mersul la munte este evocat in scrisorile lui Clody Berthola catre Jeni Acterian:

“am ajuns pe intuneric la Bran, unde ne-am carat singure bagajele (…) drumul este in urcus si destul de lung. Am avut norocul sa gasim libera camera, care este destul de buna. Paturi fioros de tari, lumina electrica si radio! Batranica este foarte simpatica si ne-a declarat ca ne iubeste. Cu mancarea nu e asa simplu, e un biet aprozar care n-are mai nimic si o alimentara care are din cand in cand unt si cascaval si trebuie sa faci 3 km sa ajungi la toate astea si apoi sa le cari in spinare inapoi 3 km”

Vacantele petrecute la munte sau la mare sunt o rutina anuala a cercului in care Jeni Acterian se invarte iar ele dureaza in general macar o luna de vara.

Viata universitara are ca centru de intalnire Biblioteca Fundatiei (Universitara Carol I – actuala Biblioteca Centrala Universitara).

“Cursuri, seminarii, laborator de psihologie, biblioteca. Cea mai mare parte din zi la biblioteca, unde citesc literatura sau filosofie (…) La biblioteca vine si A[savir] si Viorica [Haragic] si Emil [Botta] si altii inca. Se palavrageste si se fumeaza pe culoar. Radem pe cat posibil. Trebuie sa radem. Nu excesiv. Si timpul trece.”

“dupa-amiaza am trecut pe la Fundatie. Salile din fund inchise. In primele Sali caldura si atmosfera grea. Mi-am adus aminte de plinatatea si auriul zilelor de biblioteca de acum doi ani. De Al[ice Botez] si de ceilalti care veneau pe rand sa palavrageasca alene, in timp ce cartea statea rasturnata si inutila pe masa; de plecarile in grup, cu rasete proaspete si totusi amare; de bataile si sminteala neglijent nebuna a baietilor.”

Intalnirile si locurile de intalnire se stabilesc din timp – atunci cand unul dintre cei convocati nu mai poate veni el este asteptat cu jumatatile de ora inainte de concluzia contramandarii intalnirii. Totusi asteptarea este una calma lipsita de agitatie sau suparari. Timpul trece lin iar intalnirile intre prieteni sunt oricum frecvente. Incet incet se raspandesc telefoanele – intai telefoanele sunt date de la prieteni sau rude care poseda un aparat iar treptat acestea devin ceva uzual in orice casa. Totusi acest contact direct intre oameni pare o amprenta puternica a perioadei respective – prietenii poposesc in treacat unul la altul, timpul (inca) are rabdare cu ei.

Existenta de zi cu zi presupune lecturi de reviste, achizitionarea uneori dificila sau cu sacrificii materiale destul de mari de carti ( carti si piese de teatru sunt pe lista de dorinte de cadouri ale prietenilor lasati acasa cand cineva are ocazia de a calatori in vest). Hainele sunt comandate la modiste ce sunt o prezenta obisnuita in casele familiilor cat de cat instarite. Preocuparea pentru aparenta devine tot mai pregnanata.

Locuinta lui Jeni Acterian este initial in strada Capitan Preotescu nr. 22. Nu este descrisa in mod direct, dar indirect aflam ca este o casa mica cu o gradina in spate.

“ploua. De la fereastra deschisa privesc in gradina.As vrea sa invent cuvinte noi pentru ca sa descriu ce vad. Dac-as fi poeta, as pune in versuri aceasta gradina. Dac-as fi pictorita, as zugravi-o pe panza in toata stralucirea culorilor si luminilor. Caisi infloriti. Ploaie fina. Iarba pe jumatate acoperita cu petale cazute din pomi. Pe margini de alee, flori de cais.”

O descriere mai exacta a locuintei apare in momentul in care aceasta se muta in mai 1937 in Piata Confederatiei Balcanice nr 3 (astazi Piata Dorobanti)

“am schimbat odata cu casa si cartierul acela o intreaga atmosfera care-mi devenise teribil de antipatica. Aici casa e buna, dar are diverse dezavantaje pentru mine. Odaia mea, mai ales fata de chilia de dincolo, este enorm de mare. Cam de patru ori mai mare. Am s-o aranjez destul de bine si cred c-o sa ma simt foarte “la mine ”. Singurul si marele defect este ca e despartita de hol printr-un perete care pe jumatate este glasvand. Am sa pun bineinteles niste perdele, dar galagia imi va tabaci urechile. Fiecare miscare din hol imi parvine cu o precizie, cu o claritate naucitoare. Si remedii pentru asta nu sunt”.

Avem si cateva descrieri ale orasului asa cum aparea el in perioada interbelica:
“am iesit seara sa ratacim. Am strabatut strazi dupa strazi si apoi o sosea larga. Casele erau din ce in ce mai rare. Erau case noi si moderne, dupa care apareau sarace bordeie tiganesti. Pe urma, pe partea dreapta a drumului, am descoperit intre doua siruri de arbori o alee stramta la capatul careia stralucea ceva. Am urmat aleea si ne-am trezit in fata unui lac negru, imprejmuit de arbori enormi care-si intindeau umbrele lor negre pe apa. In mijlocul lacului era o insula legata de alee printr-o punte magnifica”.

Ca petrecere a timpului liber predilecta este cinematograful – in general sala Aro dar si la sala din cladirea Carlton sau la cinema Luxor. Proiectiile au loc pana noaptea tarziu iar Jeni Acterian merge fie singura fie cu o prietena. La intoarcere drumul este facut fie pe jos fie cu tramvaiul (probabil vechea linie de tramvai ce se vede in ilustrate de epoca traversand bulevadrul Magheru).

Destinul cladirilor incluse in realitatea cotidiana a tinerei jeni Acterian e cunoscut. Sala Aro parte din blocul proiectat de Horia Creanga in anii 30 ( el insusi una dintre cunostintele lui Jeni Acterian) este astazi cinematograful Patria. Cladirea Carlton a cazut in cutremurul din 1940. Cinema Luxor, initial sala de festivitati cu 600 de locuri proiectata tot de Horia Creanga in legatura cu Scoala Centrala de fete a devenit Sala Studio a teatrului Bulandra.

Cand din cauza lipsei de bani Jeni Acterian este nevoita sa se angajeze la CAFA (Casa Autonoma de  Finantare si Amortizare) programul acesteia incepe dimineata devreme pentru a se termina in jurul pranzului. Munca de functionar nu ii place si o priveste ca pe o constrangere:

“salile pline, camerele pline, oamenii de serviciu muta pachetele de colo-colo si toata lumea se afereaza intr-un mod imbecilizat. E aici o lipsa totala de sistem de lucru. Fiecare imbecil de aici asa-zis lucreaza in sens ca nu face nimic. Si asta intr-un chip atat de haotic, incat reuseste sa fie tot timpul ingrozitor de ocupat, munceste ca un animal si pana la urma treaba care e de facut taraganeaza atat incat nu mai e la ordinea zilei si se claseaza”.

Insa dupa-amiezele isi continua vechiul curs – timpul trece cu spectacole de teatru, plimbari prin Cismigiu si intalniri cu prietenii. Uneori Jeni Acterian se duce la Club unde :”ieri dupamiaza am inotat ca o nebuna. Apa era prea calda, dar inotul e orice s-ar spune o mare voluptate” – Clubul este cel mai probabil la inca prezentul Hotel Lido (architect E. Doneaud)  la care din 1930 se inaugureaz bazinul cu valuri singurul de acest fel din Bucuresti.

Aceasta structura a timpului subiectiv este ceva comun cercului din care face parte Jeni Acterian, Clody Berthola plecata in Anglia la sora sa are socul intalnirii societatii britanice al carei timp si viata sunt structurate diferit :

”Jeny, lumea aici duce o viata foarte plata si monotona, munceste si se odihneste, sunt toti incadrati intr-o roata mare care se invarteste pentru toti la fel, femeile muncesc ca si barbatii, daca nu la serviciu atunci acasa, spala, gatesc etc. (n-au servitoare); si-ti vorbesc de burghezie, nu de cei de jos. Jeny, sunt atat de cuminti ca ma uimesc, sunt niste cetateni perfectic, poate viata asta monotona si cuminte le da acea liniste interioara”

Privita din prisma jurnalului propriu Jeni Acterian este o fiinta , cum chiar ea se caraterizeaza “lucida” si “omenoasa”, cu un puternic simt al ridicolului si cu un fler deosebit in sesizarea nuantelor si descoperirea valorii autentice. Este in mod sigur o sora de spirit a lui Cioran , motiv pentru care va fi mai greu gustata de cei care nu impartasesc pasiunea pentru Cioran.

Citind insa jurnalul ei nu m-am putut opri sa gandesc ca fereastra deschisa de el este o alternativa pe negativ fata de cea oferita de catre Preda si ca probabil este tocmai o incursiune la persoana I in lumea lui Luchi. Tot efemerul gingas total indiferent la schimbarea de lumi ce se desfasura in exterior este pe deplin surprins in jurnal. Daca in volumul lui Preda lumea lui Luchi parea superficiala si frivola in jurnalul lui Jeni Acterian ea prinde radacini si profunzime lasand regretul unei mosteniri culturale ce ne-a fost negata de istoria recenta.

si in loc de concluzie:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mgVRG1dvrqs]

Trellick tower

Posted on by
Reply

Devenita cu trecerea timpului o imagine emblematica a Londrei , oras in care se situeaza ,cladirea este cel mai inalt ansamblu de locuit din Europa avand o inaltime de 98  de metri si 32 de nivele construite.

Date tehnice:

Constructia a  inceput in anul 1968 si a fost finalizata in 1972. Arhitectul care a proiectat blocul este  Ernö  Goldfinger, membru al unui grup de arhitecti europeni emigrati in Anglia in jurul anilor ‘30. Constructia insumeaza 217 locuinte in care sunt incluse apartamente de 1,2,3 camere (o parte in regim duplex) si garsoniere. Finisajele folosite sunt din lemn, beton si metal iar curentul in care poate fi inscrisa estetica fatadelor constructiei este cel brutalist.

Apartamentele sunt proiectate cu foarte mare grija si sunt separate intr-un corp distinct fata de cel care reuneste circulatiiile verticale. Exista coridoare care leaga cele doua volume din trei in trei etaje.Volumul cu functiune rezidentiala este conceput in simplu tract- in capatul culoarului este prevazut un duplex cu tratare speciala in fatada. Apartamentele duplex au la nivelul superior dubla orientare. O particularitate a turnului destinat circulatiilor verticale o reprezinta camera boiler-elor de la ultimul nivel al volumului. In present ea nu mai este in uz iar Consiliul Local a refuzat oferte de a o vinde pe post de apartament penthouse.

Istoric:

La momentul aparitiei sale in cadrul urban londonez turnul a fost receptat ca o demonstratie a tot ceea ce era gresit in curentul modernist.

Contextul in care acest turn de locuinte a fost ridicat nu a fost unul favorabil: arhitectul proiectant , un mare adept al principiilor lui Le Corbusier , proiectase deja 2 alte turnuri de locuit similare. Din motive de publicitate a incercat sa locuiasca timp de 2 luni intr-unul din apartamentele blocuilui Balfron. A avut astfel ocazia sa descopere greseli de proiectarea precum proiectarea a prea putine lifturi fata de necesarul impus de numarul de locatari si defecte in functionarea sistemului de incalzire. Al doilea bloc,la Rowan Point, a fost foarte grav avariat in urma unei explozii intr-o bucatarie la etajul 18.Toate acestea precedand punerea in folosinta a apartamentelor din Trellick Tower au creeat un curent de opinie nefavorabila.

Un alt factor negativ a fost amplasarea turnului de locuinte pe un teren – mahala neamenajat. Securitatea nu a fost asigurata la intrarea in blocul de locuinte iar ternul inconjurator a ramas neamenajat si dezolant fapt ce a dus la supranumirea turnului :”turnul terorii”. Trellick Tower a fost multa vreme o prezenta constanta in presa londoneza semnaland cazuri de violuri, atacuri de copii si trafic de droguri. Existau articole care aratau ca in apartamentele ramase goale din turn vagabonzii se adunau gasindu-si refugiu. Deosebit de periculoase erau mai ales garajele din subsol. Climaxul a fost atins in iarna anului 1972 cand un grup de vandali a provocat un incendiu la etajul 12 in urma caruia curentul si caldura au fost blocate timp de cateva zile.

La inceput constructia a fost comandata de Consiliul Superior al Londrei. Apartamentele erau porprietatea consiliului si au fost date spre inchiriere ca locuinte sociale.  Dupa terminarea constructiei , cladirea a fost transferata in proprietatea consiliului local. In perioada de inceput sus-amintita multe persoane au solicitat o locuinta in alta parte. Consiliul local a incarcat sa stopeze tendinta dand dreptul la cumparare chiriasilor.

Parte a insuccesului initial al turnului de locuinte se datoreaza nerespecarii de catre consiliul local a prevederilor impuse de arhitect. Astfel la proiectarea blocului arhitectul prevazuse existenta unui portar care sa pazeasca accesul in cladire non-stop. Din motive de economie dar si in virtutea ideilor proliferate de comunism paza cladirii a fost considerate inutila.

Schimbarea renumelui prost al turnului a inceput in anii 80’ dicatata de asociatia locatarilor care a facut presiuni pentru mentinerea sigurantei locatarilor.Acestia au luptat sistematic pentru schimbarea imaginii blocului in care locuiau si incet incet au obtinut de la Consiliul local dreptul la un portar care sa pazeasca intrarea, cresterea fondului pentru intretinerea cladirii si poate cel mai important au convins Consiliul sa-si schimbe politica de acordare de locuinte sociale. Astfel Consiliul urma sa acorde locuinte in blocul respective doar aplicantilor care solicitasera in mod specific o locuinta in acel bloc.

In anii care au urmat asociatia locatarilor a obtinut finantare pentru constrirea unor facilitati pe terenul din jurul blocului de apartamente. Incet incet a fost construita o cladire cu functiune de relaxare si loisir pe un teren din imediata vecinatate ramas inca neconstruit. A urmat amenajarea unui teren de joaca pentru copii si realizarea unui perete de graffiti toate insumand in mod simbolic faptul ca locul si-a gasit identitatea

In urma reconditionarii din anii 90  calitatea conditiilor de locuit a crescut. Pretul unui apartament cu un dormitor ajunge in prezent la 225 000 lire sterline in timp ce un apartament cu trei dormitoare costa 350.000 lire sterline.

Practic cladirea si-a castigat statutul de icon al culturii pop. In general proprietarii de apartamente nu isi pun la vanzare proprietatile fiind multumiti de conformarea planimetrica a apartamentelor cat si de privelistea spectaculoasa de care beneficiaza. Dar probleme precum supravegherea copiilor, lipsa locurilor de parcare , balcoanele sinistre nu au cum sa nu persiste.

Ce ar putea urma ?

Odata ce problema securitatii a fost rezolvata lumea poate sa aprecieze la adevarata valoare calitatea spatiilor de locuit proiectate. Un pas inainte ar putea fi reprezentat de investitii in parcari multietajate subterane , spatii destinate comunitatii si amenajarea de spatii deschise.

In cazul constructiei Trellick Tower nu avem de-a face cu schimbari majore ale functiunii si nici cu mutatii in aspectul exterior. Constructia a inceput sub auspicii triste, demodarea curentului modern producand-se practic inainte de terminarea executiei constructiei. Avem de-a face cu o constructie care a fost uzata moral inca de la punerea in functiune.

Reabilitarea ei a inceput prin pasul strategic de punere in vanzarea a locuintelor sociale continute. Aceasta a intarit in timp sentimental de apartententa a locatarilor care singuri au reusit sa schimbe atitudinea societatii fata de blocul de locuinte si sa construiasca o identitate a locului. Prezenta unui grup social stabil a atras investitori care au construit functiuni auxiliare in imediata vecinatate iar prin aceasta valoarea imobiliara a locuintelor a crescut.

Concluzia fireasca ar fi ca desi gustul in materie de design de locuinte colective poate fluctua ceea ce influenteaza cel mai mult fixarea valoarii pe piata a locuintelor sunt investitiile, implicarea locatarilor si un bun management. Se poate spune ca Trellick Tower este un exemplu fericit de reciclare a unei vechi cladiri de locuinte prin faptul ca a reusit sa-si conserve functiunea rezidentiala nealterata.

utopii (1) – hugh ferris

Posted on by
Reply

Ramanem la inceput de secol 20 dar facem acum trecerea la alt continent, America. Zorii unei noi etape in istoria arhitecturii sunt anuntati prin aparitia noilor tehnologii –structurile metalice – ce impun o noua estetica. Totul pare acum posibil iar asteptarile de la arhitectura viitorului sunt mari. Si intr-adevar poze de epoca imortalizand muncitorii cu echipamente rudiemantare, suspendati la zeci de etaje inaltime construind primii zgarie nori ai Americii, sustin aceasta viziune progresista.

Unul dintre cei care visau la inceput de secol 20 la viitor a fost Hugh Ferris. De profesie architect, Hugh Ferris nu a proiectat in cariera sa aproape nici un proiect notabil , in schimb randarile facute de acesta au ramas célèbre si au reprezentat o piatra de hotar in gindirea dezvoltarii urbane. Hugh Ferris a realizat in cariera sa desene de prezentare pentru mai mult de 100 de firme de arhitectura, printre arhitectii pentru care a lucrat numarandu-se si Cass Gilbert (pentru care realizeaza randarile pentru Woolworth Building). Insa lucrurile au functionat si in sens invers, desenele sale reprezentand pentru multi arhitecti o sursa de inspiratie. Din 1921 Hugh Ferris ajunge sa aiba expozitii proprii cu desenele sale iar in 1929 Hugh Ferris publica “ The Metropolis of Tomorrow” un volum compus dintr-o colectie de desene (toate cu texte explicative). Sub influenta  lui Raymond Hood si a lui Harvey Wiley Corbett prezinta in “the Metropolis of tomorrow” viziunea sa asupra viitorului. Orasul Viitorului pentru Ferris este structurat in 3 zone distincte : zona de afaceri, zona de arta si zona dedicata stiintei. Conturul orasului astfel structurat este in forma de stea cu 6 colturi iar centrul este ocupat de un parc.

Puternic influentate de futurismul Italian, desenele lui Ferris prezinta o lume a viitorului ce pare sa subscrie directiilor enuntate de Antonio Saint’Elia :”noi trebuie sa inventam si sa refabricam orasul futurist similar unui imens santier tumultuous, agil, mobil, dinamic in toate partile sale si casa futurista sa o facem similara cu o masina gigantica … casa de beton, de sticla de fier, fara picturi si fara sculptura, bogata doar de frumusetea nascuta din liniile si reliefurile sale, extraordinar de urata in simplicitatea mecanica, inalta si larga (…) (casa) trebuie sa fie pe marginea unui abis tumultuos: strada nu va mai fi la nivelul camerelor portarului, ci se va scufunda in pamant pe mai multe etaje ce vor adaposti metropolitanul. Strazile vor fi unite, pentru tranzitul necesar, de pasarele metalice si de rapide “tapis roulants””.

Ferris imagineaza un oras in care zgarie-norii joaca un rol importanta la nivelul structurii urbane. Functiunile sunt repartizate pe inaltime , ultimele etaje sunt folosite ca lofturi iar acoperisurile terasa ale cladirilor folosesc ca piste de aterizare pentru avioane. Totusi multe probleme nu sunt rezolvate temeinic in structura anticipata de el : zona rezidentiala cat si functiunile de utilitate publica ca precum spitalele nu functioneaza  .

Insa este interesant felul in care el anticipa rolul important pe care zgarie-norii il vor juca in viitor. Carol Willis, directorul “Skyscraper museum” afirma: “From today’s perspective, these ‘past futures’ offer many interesting echoes in 21st century New York Concerns about how to deal with traffic congestion, create mixed-use structures, preserve sunlight and nature in the densest of districts, and mitigate the pressure on Manhattan are the same now as they were in the twenties. Clearly, though, the idea that the future New York would be radically rebuilt and barely recognizable, thankfully, did not come to pass”

O alta mostenire interesanta lasata de Ferris este cea regasita in cultura pop si cinematografie : imaginarul scanografic din spatele constructiei filmului “Sky captain and the world of tomorrow” cat si al orasului Gotham city.

Decorurile din “Sky Captain and the world of tomorrow” aduc aminte de perspectivele futuriste ale lui Ferris iar look-ul dark aminteste si el de randarile nocturne cu cladiri luminate de spoturi directionate ascendent. La decorurile filmului insa au lucrat peste 100 de artisti in imagine digitala pentru a crea imaginea finala ca un colaj de layere 2d si modele 3d.

Mai jos sunt puse cateva din schitele facute de Anton Furst, absolvent al “Royal College of Arts” si omul din spatele design-ului realizat pentru Batmobil si look-ului dark al decorurilor din “Batman” (1989) in regia lui Tim Burton.

Intr-un articol extrem de captivant si bine documentat Jimmy Stamp face o analiza in care studiaza pe de-o parte influenta mediului asupra individului, rolul de formare jucat de fondul construit si pe de alta parte transpunerea si imortalizarea  traumelor urbane ale societatii in fictiune. Concluzia articolului este data prin intermediul unui citat din Hugh Ferris din “The Metropolis of Tomorrow”:

“it has been our habit to assume that a building is a complete success if it provides for the utility, convenience and health of its occupants and, in addition, presents a pleasing exterior. But this frame of mind fails to appreciate that architectural forms necessarily have other values than the utilitarian or even others than those which we vaguely call the aesthetic. Without any doubt, these same forms quite specifically influence both the emotional and the mental life of the onlooker. Designers have generally come to realize the importance of the principle stated by the late Louis Sullivan, ‘Form follows Function.’ The axiom is not weakened by the further realization that Effect follows Form.”

Bucurestiul anilor ’40 – Marin Preda

Posted on by
Reply

“Ma crestine, unde e strada Cheia Roseti?”

Asa incepe incursiunea imaginara a lui Marin Preda in Bucurestiul interbelic din romanul “Delirul”. Pe parcursul ei zone de mahala si cladiri pe atunci noi si impunatoare se scutura de praf si se pregatesc din nou pentru socul trecerii prin istoria recenta ce ni le-a lasat asa cum sunt si astazi – triste anacronice si parasite.

Fragmente minunate din roman descriu surpriza privitorului in fata tranzitiei de la mahalalele marginase catre centrul Bucurestiului in care cladirile moderniste, imobile de raport ale lui Marcel Iancu si Horia Creanga incepusera sa croiasca spatiul urban:

”in curand cladirile se facura foarte mari si caruta patrunse pe un bulevard lat, abia ii puteai zari partea cealalta si care era in intregime plin cu lumini, de jos de la vitrine pana pe varful blocurilor inalte… “

Printre blocurile nou construite e si blocul Algiu in care locuieste si munceste ca portar Nila Moromete. Cladirea are 11 nivele , este dotata cu un lift si are asigurata apa curenta, dar conditiile de salubritate lasa inca de dorit;

“ dupa care a urmat o foarte interesanta istorie cu un sobolan…si asta merita o relatare cat mai detaliata , dar nu e acum timp de ea…in tot cazul era vorba de un sobolan dotat cu o mare vitalitate, daca reusise el sa urce pana la etajul al unsprezecelea, si tocmai intr-un bloc nou si sa-si faca o gaura in cimentul proaspat”

Blocul Algiu a fost construit in jurul anului 1930 dupa planurile arhitectului Emil Nadejde. Dupa cum apare in :“Cronologia Bucurestilor” : ’blocul caruia ii fusesera inlaturati doi stalpi de sustinere din subsol, se va prabusi la cutremurul in 1977”.

Viata bucurestiului interbelic pulseaza prin localurile sale de noapte dintre care cel ales ca emblematic de catre Preda este “Tunelul Norvegian”. exista un pasaj  ce descrie zona Elisabeta – Universitate pe timp de noapte:

“cateva ore mai tarziu cei doi ziaristi iesisera in frigul de afara al orasului si o luara spre bulevardul Elisabeta, unde se afla bomba numita Tunelul Norvegian”. Orasul arata feeric in jocul de lumini al reclamelor si al cinematografelor, numeroase si aici si care tasneau albastre si rosii prin noaptea albicioasa facand sa se vada ninsoarea sus, in inaltul cerului.Tramvaiele urcau spre Universitate si coborau la vale spre Cotroceni (…)

Coborasera printr-o hruba in acest local pe niste scari nesfarsite si abia luminate pe care daca se intalneau doua persoane se striveau pana sa poata trece. Jos insa deodata aparea, la acea adancime unde n-ai fi crezut ca e ceva , un bar circular, spatios si plin de candelabre orbitoare de lumini. In mijlocul lui orchestra de jazz iti spargea urechile, iar pe pista de dans se dansa, in timp ce la mesele care o inconjurau se beau bauturi tari, coctailuri care se pregateau indelung undeva in spate.Deasupra si jur imprejurul salii se vedeau un fel de loji, separeurile , cu perdele de catifea rosie desfacute, lasand sa se zareasca domni eleganti, la mese cu femei in rochii de seara decoltate, sau cu spinarile goale.”

Descrierea localului ar putea face trimitere catre  localul de noapte “Tunel de France” existent la subsolul cladirii Grand Hotel Lafayette ( fost Hotel de France) construit dupa planurile arhitectilor Ioan I. si George Rosnoveanu (Cronologia Bucurestilor – Gheorge Parusi). Spatiul ocupat de localul “Tunel de France” a functionat initial (in jurul anului 1905) ca cinematograf ( de unde probabil si descierea lui Preda a spatiului neasteptat de amplu ) iar in perioada dintre cele doua razboaie mondiale s-a transformat in local de noapte “cu o faima nu prea buna, dar cautat de un anumit gen de petrecareti”. In “Bucuresti-povestea unei geografii umane” Adrian Majuru completeaza “Intre cele doua razboaie mondiale, restaurantul de aici era frecventat de scriitori si actori, ba mai mult, personalul, chelnerii si piccolo erau angajati de o “comisie” in fruntea careia se afla celebrul actor G. Timica.Dupa 1948, Hotelul a fost rebotezat Victoria, insa avariat fiind de un cutremur din 4 martie 1977, a fost demolat in anul 1979.”

Bucurestiul Interbelic inseamna insa si o viata culturala activa, un simbol al acesteia fiind “Casa Anticarilor” evocata si ea in ‘Delirul”:

“in centrul pietei, descoperise o cladire in forma de chiosc, numita Casa Anticarilor. Alta in Bucuresti asemanatoare nu mai vazuse. Se aflau inauntru, fiecare cu mica lui incapere intesata cu carti, sase anticari, pe care ii puteai vizita circular si gasi la ei orie carte ai fi dorit”

Tot “Cronologia Bucurestilor” ne arata ca aceasta constructie a fost ridicata in anii ‘30 la insistentele lui N. Iorga in piata ovala  dintre Vama Postei si Grand Hotel de France dupa planurile arhitectului Edmond van Saanen. Cladirea a rezistat pana in anii 40 cand a fost daramata.

Locuintele bucurestene sunt reprezentate si ele :

Avem pe de-o parte frumoase resedinte construite in stil eclectic ale familiilor instarite – liberi profesionisti sau familii boieresti:

“Niki Dumitrescu locuia pe strada Banu Mnata, intr-o casa care din poarta  si de la distanta pe care o crea o curte lunga semana cu un mic castel: avea ferestre cu tot felul de cornise si fatada cu tot felul de balcoane, iar acoperisul cu mici turnulete tuguiate. Impresia pe care ti-o crea era ca trebuia sa fi avut multe camere, cand de fapt nu avea decat patru mai mari si doua odai mai mititele, sufrageria, holul si biroul formau o singura incapere, e drept foarte spatioasa si care la nevoie putea fi despartita prin glasvandurile care insa stateau date la perete iar deasupra erau dormitoarele.”

Insa si aspecte mai modeste si uneori dramatice ale locuirii in periferie sunt foarte bine surprinse: Achim Moromete locuieste in chirie intr-o casa modesta din Calea Vacaresti iar Paraschiv Moromete viseaza sa isi construiasca o casa in Colentina in timp ce locuieste intr-o casa saracacioasa cu pamant batatorit pe jos. Periferia pare locuita de muncitori la a doua generatie si tarani atrasi la oras de mirajul unei vieti mai bune. O parte dintre ei fara studii (asemeni fiilor lui Moromete) sunt departe de a fi exponentii categoriei bine integrate a colectivitatii satesti. Pentru ei sansele sunt modeste : pot ajunge paznici, sudori-autogeni, maturatori de strada de unde si dezamagirea si durerea celor lasati acasa in sat :” Fi-meu Paraschiv , uite asa a taiat Bucurestiul pe din doua: jumatate e al lui”. Iar un destin realizat e de tipul :” ca zestre primise o casuta cu doua odai si cu o curte mica intr-o fundatura pe langa podul Caramidari, care da chiar in Lemetru.Cu anii si dupa moartea socrilor  Gica   reusise din leafa lui sa darame complet aceasta cocioaba si sa ridice in locul ei o adevarata casa cu ciment la intrare si cu trepte, mai inalta, cu trei odai in loc de doua, cu bucatarie de vara in curte si antenna de radio pe acoperis.”

Modest sau stralucitor, dramatic sau seducator Bucurestiul perioadei respective traia precum incearca sa sublinieze si Preda un delir al schimbarii si al iminentei caderi. Probabil o parte dintre geografiile umane (si urbane) descrise sunt iremediabil pierdute asa cum altele “au infestat” “cetatea” si au cucerit-o sistematic. Ceea ce reuseste Preda este sa arate felul in care populatia capitalei s-a “adunat” pentru a forma o comunitate mai mult sau mai putin coerenta si felul in care oamenii au fost invinsi de timpuri. Iar incongruentele puse in lumina par mult prea mari pentru a fi dizolvate curand .

rememorari (secunde)

Posted on by
Reply

Povestea cimitirului Bellu poate fi usor pusa cap la cap din insemnarile referitoare la el din volumul “Cronologia Bucurestilor” intocmit de Gheorghe Parusi. Conform acestor insemnari in jurul anului 1830 incep sa se faca inhumari in gradina lui Barbu Bellu, situata la acel moment inafara orasului. Cea mai veche cruce din cimitir se pare ca dateaza din 18 septembrie 1831. Tot in aceasta perioada incepe sa intre in discutia publica problema scoaterii cimitirelor inafara oraselor : ” Se infiinteaza o comisie pentru infrumusetarea capitalei. Printre hotararile ei se afla si aceea referitoare la infiintarea unor cimitire noi, inafara oraselor”. Este vorba de cimitirele Bellu, Sfanta Vineri si Ghencea , iar in anul 1864 “primaria cumpara terenul din sudul orasului pe care se intindeau mai inainte gradinile baronului Barbu Bellu”.

Prima biserica din interiorul cimitirului este construita in anul 1850 dupa proiectul arhitectului Alexandru Orascu si pe locul pe care existase in trecut o capela mai veche apartinand familiei Bellu. In anul 1890 capela este reconstruita dupa planurile arhitectului Paul Petricu iar picturile au fost realizate de catre Misu Popp. Ulterior picturile au fost refacute de catre Dimitrie Baltasarie si Arthur Verona.

In acelasi an tot dupa planurile arhitectului Paul Petricu se realizeaza si capela din cimitirul Ghencea civil , in stil neoclassic. Pentru cei curiosi, tot “Cronologia Bucurestilor” dezvaluie si alte proiecte ale respectivului architect, marea majoritate fiind asemeni celor déjà enumerate cladiri de cult. Astfel dupa planurile arhitectului Paul Petricu se realizeaza capela cimitirului Sfanta Vineri, capela cimitirului Izvorul Nou , biserica Sfantul Silvestru si capela institutului medico-legal Mina-Minovici (demolata impreuna cu institutul medico-legal in anul 1985).

Revenind acum la Cimitirul Bellu , ceea ce il face atat de deosebit este existenta in interiorul sau a unor monumente funerare realizate de arhitecti sau sculptori de renume: Ion Mincu, Grigore Cerchez, Carol si Friederich Storck, Ion Georgescu, Milita Petrascu , Oscar Spathe.

Dincolo de numele acestor personalitati ale culturii nationale o privire mai atenta poate descopri si urme mai modeste ale existentei si contribuitiei altor oameni intrati si ei intre timp in trecut. Astfel de urme sunt placute mici de piatra purtand numele constructorului (cel mai adesea si adresa si uneori si anul constructiei) pozitionate discret la baza soclului constructiei. Judecand dupa nume ( Pietro Vechiarutti, Rudolf Zafaranici, G. Ferrari, E. Mazzolini ) multi dintre ei e probabil sa fi facut parte din valul de imigranti veniti la inceput de secol XX in tara pentru a lucra in constructii. Una dintre placute are si o data -1936 care pare sa confirme ipoteza. Si adresele marcate pe placute sunt astazi  inexistente – Strada Fratii Bratulescu si strada General Traian Mosoiu existau in ghidul SOCEC de la 1934 (ambele in proximitatea Cimitirului Bellu) dar astazi fie nu mai exista fie si-au schimbat denumirea. Este posibil ca strada general Traian Mosoiu sa corespunda strazii Pieptanari insa nu am nici o confirmare in acest sens.

Se mai observa in plus o grupare a atelierelor pe zone : o zona ar fi cea “centrala” (atelierul din strada Fecioarei, cel din strada Tunari si cel de pe Calea Mosilor) si cel din apropierea cimitirului (atelierul din strada Fratii Bratulescu, cel din Traian Mosoiu, cel din soseaua Oltenitei).

Foarte probabil cele mai multe dintre cladirile ce adaposteau atelierele nu mai exista. Curiozitatea m-a facut purtat pe strazile Tunari si Fecioarei. Strada Fecioarei este o strada cu un aspect semi-rural , cu casute micute si modeste pe ale caror frontoane e posibil sa fi fost trecuti ani dar renovarile successive i-au sters. La fel de modesta si anonima este si casa de la numarul 17 unde respectivul constructor trebuie sa fi existat. Adresa atelierului de pe strada Tunari este undeva dedesubtul blocurilor ce vin din soseaua Stefan cel Mare.

Ceea ce pare insa cel mai ciudat privind din perspective prezentului este ca placutele de mai sus au devenit un fel de obiect al rememorarii secunde. Momumentele funerare insele devin din aceasta perspective nu doar un loc al memoriei celor pentru care au fost ridicate ci si un loc de memorie al celor ce le-au ridicat.

Locuri uitate

Posted on by
Reply

In continuarea postului trecut vreau acum sa vorbesc si despre locurile uitate si prea putin promovate de langa noi. Daca in Praga mecanismul turistic este atat de bine pus la punct incat nu e greu sa iti termini rapid banii de buzunar pe intrari la muzee, taxe de fotografiat si carti (majoritatea biletelor de muzee erau intre 10 si 20 euro daca imi aduc bine aminte) la noi o adanca nepasare pluteste peste toate locurile care altfel ar avea un imens potential.

Unul dintre aceste locuri uitate este Muzeul Ceasului din Ploiesti. Cladirea este construita in jurul anului 1890 si este un bun exemplu de arhitectura romantica cu influente neogotice. Primul sau proprietar a fost Luca Elefterescu, om de afaceri , avocat , petrolist. Luca Elefterescu joaca si un important rol pe scena politica a vremii – de orientare conservatoare el este timp de 14 ani prefect de Prahova. Elemente vechi de feronerie se pastreaza pana in ziua de astazi : gardul din fier forjat, marchiza si cismeaua din fata casei se remarca prin atentia detaliului . Casa era la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX parte din viata mondena a orasului – ea fiind gazda multor „jours fixes” in inalta societate a orasului. O scena frumoasa de epoca am putut s-o gasesc pe internet aici . Scena descrisa pune in alta lumina actualul salon ocupat cu orologii vechi, salon in care la inceputul secolului XX inalta societate a orasului serba ,dupa regulile impuse de eticheta, trecerea dintre ani. Planul casei este centrat in jurul salonului – ce corespunde la nivelul fatadelor foisorului orientat catre intersectia in care este plasata cladirea . Pare acum incredibil ca acum mai mult de 100 de ani, mobilele erau doar trase (nu disparute) pentru grupul de 26 de persoane gata sa danseze spre a sarbatori trecerea dintre ani in acest mic salon astazi ocupat doar de ceasuri vechi , parte din ele neavand nici o legatura cu locul si probabil toate straine casei dar masurandu-i exact oricum trecerea prin timp. Iar trecerea prin timp este necrutatoare atunci cand 1000 de ceasuri si orologii (cate sunt gazduite in muzeu ) toate sicronizate si functionand pe sisteme diferite ii masoara casei fiecare secunda.

Datand aproape din aceasi perioada, cladirea vechii farmacii Tinc din Galati adaposteste astazi Casa Colectiilor din cadrul Muzeului de Istorie. Cladirea este construita in stil eclectic in jurul anului 1900. Primul sau proprietar, la fel ca si in cazul muzeului ceasului din Ploiesti, a fost un personaj activ pe scena orasului Galati atat din punct de vedere profesional cat si prin activitatea sa pe plan politic. Constantin Tinc a fost membru al Societatii farmacistilor si al Consiliului de Igiena a Orasului. In politica orientarea sa a fost liberala el fiind consilier comunal si primar al orasului in 1898, 1904-1905 si 1914-1917 si mai tarziu senator de Covurlui. Mai multe despre isotria casei se pot gasi aici.

Cladirea a fost recent renovata – am gasit inclusiv o galerie de imagini din cursul lucrarilor de restaurare pe pagina firmei care s-a ocupat de ea, firma Dedal Bahamat.

 

Astazi in cadrul muzeului colectiilor se pot gasi 2 expozitii permanente deosebit de interesante: “restituiri Maksay” (dedicate fotografilor George si Jean Maksay care au imortalizat viata orasului Galati la sfarsit de secol XIX si inceput de secol XX) si “ambient interior galatean”.

 

Pare interesant cum ambele case cladite in aceeasi perioada de exponenti ai aceleiasi clase sociale au avut un destin similar. Casa lui Luca Elefterescu a intrat dupa primul razboi mondial in posesia lui Thomas Masterson, reprezentant al Societatii petroliere britanice „Phoebus” si directorul general al Societatii petroliere romane „Unirea”. Farmacia Tinc a fost cumparata tot de un strain, Wolf Stratman, in 1949 . Dupa experienta nationalizarii amandoua au ajuns astazi muzee , un muzeu dedicate timpului si altul dedicat imortalizarii lui prin fotografii si design interior. Primul a parasit viata sa mondena iar al doilea si-a tradat vocatia , dar calatoria lor in timp a fost una fericita ele incantandu-ne si astazi cu farmecul lor de odinioara. Ma intreb insa daca societatea actuala mai ofera personalitati de acest tip, apte sa puna temelia unor constructii rezistente timpului si vremurilor si care sa adaposteasca intr-o buna zi esente ale celor mai efemere manifestari ale vietii contemporane.farmacia tinc

3 muzee (Praga)

Posted on by
Reply

Cand am ajuns in martie anul acesta in Praga , am ramas surprinsa in primul rand de felul in care cehii au invatat sa “se vanda” . Muzeul Kafka este in mod sigur un exemplu excelent de “asa da” in privinta caselor memoriale. Daca la noi in majoritatea cazurilor casele memoriale sunt anuntate maxim printr-o placuta amplasata pe fatada avem contraexemplul cehesc ce se impune prin abordarea creativa , respectul (mai mult decat doar declarativ cum e la noi) fata de scriitorii nationali si ambitia de a face cunoscut lumii tot ce are mai bun orasul si tara. Muzeul Kafka reuseste cu resurse initiale modeste ( o lista relativ restransa de obiecte personale expuse) sa introduca vizitatorul intai in atmosfera si contextual obiectiv al Pragai perioadei Kafka iar apoi in universul interior al scriitorului.

Sentimentele de claustrare si respingere fata de un mediu ostil, de absurd generat de o excesiva birocratie sunt perfect puse in scena prin mijloace minimale : inregistrari audio ( picaturi de apa cu o curgere previzibila si apasator de repetitiva), obiecte surpriza ( telefonul ce suna isteric si la capatul caruia poti auzi doar un discurs pe ton agresiv in limba germana), trasee impuse ( un traseu labirint cu “pereti” semitrasparenti dedicat perioadei apropierii scriitorului de teatrul evreiesc) camere tematice ( este greu sa uiti experienta camerei “oglinda” in care toti peretii suporta proiectii cu imagini de arhiva ale Pragai).

In plus fata de muzeul efectiv exista si o mica librarie anexata punctului de vanzare de bilete. Daca la noi ar parea desuet un afis sa zicem cu mircea eliade sau un tricou inscriptionat cu numele sau, in Praga poti gasi la orice pas de la tricouri pana la creioane cu numele marelui scriitor ceh. In plus libraria muzeului pune spre vanzare nu doar toate cartile proaspat editate despre viata si opera lui Kafka ci pana si carti vechi cumparate de prin anticariate.

Un alt plus pe lista muzeelor din Praga este muzeul comunismului. Muzeul nu este foarte mare ca dimensiune , a durat mai mult sa-l gasim prin gangurile din centrul Pragai decat sa-l vizitam efectiv. Iar faptul ca la parterul cladirii ce il adaposteste era un restaurant McDonald’s pare doar o ironie a victoriei tardive a societatii capitaliste. La fel ca si muzeul Kafka , muzeul comunismului nu dispune de o recuzita prea bogata – sunt convinsa ca podul bunicii oricui contine macar jumatate din materialele expuse acolo : sticle de lapte, cosurile vechi din magazinele alimentara, sticle de brifcor (sau ceva similar), biciclete vechi ( mai tineti minte clasicul pegas?) , uniforme de scoala, cartele alimentare si multe alte lucruri acum uitate (sau mai rau , regretate). O camera speciala a muzeului era dedicata proiectiei la intervale regulate a unui film documentar despre Revolutia de Catifea.

Istoria si capitalismul au invins in acest oras ce si-a alungat greselile trecutului in cateva camere prafuite de timp , dar nu si nostalgie, in chiar miezul plin de viata al zonei vechi. Daca toate strazile vechiului centru par istorie transformata in piatra (de la perioada medievala si pana la curentul art-nouveau si arhitectura brutalista) , comunismul n-a lasat decat aceste obiecte disparate pazite de un batranel – el insusi parand parte din recuzita muzeului.

Al treilea exemplu cehesc este muzeul papusilor. Iarasi un muzeu relativ mic ca dimensiune si reunind nu neaparat doar jucarii de provenienta ceha – zona dedica papusii Barbie evident n-are nici o legatura nici cu Praga nici cu Cehia. Totusi muzeul ofera vizitatorilor mici surprize care reusesc sa creioneze un aspect al vietii in trecut poate ignorat de majoritatea lumii. Papusi de lemn, mobila si casute miniaturale de papusi, vesela si hainute de papusi anterioare industrializarii si productiei in masa par astazi induiosatoare prin desuetitudinea lor.

Ceea ce reusesc sa reuneasca toate cele 3 muzee este o atitudine relaxata in fata istoriei (indiferent daca recenta sau veche) si o certitudine ca istoria inseamna mai mult decat date, cifre si biografii sterile. Istoria se reconstruieste privind retrospectiv fara ura si resentimente dar cu maturitate si intelegere, privind cu egal respect si atentie o jucarie veche stricata sau o piesa de mobila de colectie, un tablou sau o chitanta semnata de Kafka. Si mai ales intelegand ca toate acestea au fost facute de oameni din carne si oase cu aceleasi vise si lipsuri ca si noi, toti crezandu-se vesnici si punand cu candoare la indoiala ideea de trecere.

Zidurile cetatii Brasov

Posted on by
2

Mustrari de constiinta de a fi ignorat tocmai orasul meu natal ma fac astazi sa public mai jos un extras (adaptat) dintr-un studiul istoric al cetatii Brasov pus cap la cap de mine. La momentul respectiv ,studiul istoric a fost punctul de pornire pentru tema lucrarii de prediploma – ‘Arhitectura ca spatiu cumulativ al memoriilor colective’. Ar fi multe de spus pe tema asta – probabil mare parte din posturile mele tocmai asta si incearca : sa gaseasca mesajul uitat ascuns in zidurile si spatiile ce ne inconjoara si mai departe sa inteleaga legatura sa fragila cu prezentul.

Motto:”si mai greu a fost sa ia decizia sa desfiinteze poarta vamii desi cea mare veche si frumoasa fusese daramata sau mai bine zis se daramase tot din cauza unui cutremur in 1745. In 1838 se ridica o poarta noua mai mica si fara valoare artistica , imitand stilul portii Brandenburg din Berlin(…) Societatii tramvaiului i se daduse concesia sa puna sine pana in Schei trecand prin Ulita Vamii.Cand sa aplice acest plan se vazu ca locomotiva tramvaiului nu incapea pe sub boltile portii. Edilii sasi au fost literalmente coplesiti de dilema in care ajunsesera (…) pe cand nimeni nu gasea o solutie grelei probleme, el facu singura propunere ce se impunea: sa se darame poarta fara trecut si fara stil asa cum o cerea spiritul timpurilor noua.Atunci toata adunarea izbucni intr-un “ho!-ho!” plin de revolta contra lipsei de pietate a valahului.”In zadar ho-ho-iti” replica tatal meu “progresul nu inainteaza cu carul cu boi pe care sa-l puteti opri cu ho! Poarta va cadea” Si a cazut , bineinteles.” (Sextil Puscariu- Brasovul de altadata)

Istoria zidurilor cetatii Brasov

Cetatea veche a Brasovului isi are geneza in vechea asezare demunita Corona. Cetatea , in forma sa inconjurata de ziduri de fortareata cu turnuri si bastioane dateaza din secolele XVI- XVII. Ea avea populatia compusa din proprietari de case si ateliere mestesugaresti considerati cetateni cu drepturi politice depline.Punerea temeliilor zidurilor de cetate a inceput de timpuriu. La inceput in secolul XII conturul cetatii era marcat prin valuri de pamant si santuri. Edificarea sistemului de fortificare se poate declara finalizata de-abia in secolul XVII. In varianta completa sistemul cumprindea ziduri de incinta ( pe portiunile mai vulnerabile ele erau dublate sau triplate ) turnuri si bastioane. Cetatea avea 4 porti de acces ( una dintre ele era Poarta Ulitei Negre , una facea legatura cu zona Schei, Poarta Vamii facea legatura cu “Brasovul vechi”,Bastionul Portii principale facea legatura cu zona Blumana ).

Turnurile de plan patrat incluse in ansamblul de fortificatii erau : Turnul Alb si Turnul Negru catre dealul Warthe si Turnul Cutitarilor si Turnul Postavarilor catre Tampa.

Bastioanele au fost ridicate in secolul XV si sunt construite in scopuri defensive si in directa legatura cu aparitia si raspandirea armelor de foc. Bastionale sunt construite inafara zidurilor cetatii in puncte strategice si au forme variate. Documente istorice consemneaza ca in anul de 1491 Cetatea dispunea de 7 bastioane. Bastioanele sunt cedate breslelor ( dupa numele carora sunt si numite ele ) acestea fiind responsabile de intretinerea lor pe timp de pace si de deservirea lor in caz de atac.

Referindu-ne la zona invecinata cu Tampa, cunoscuta sub denumirea de “Zona Dupa Ziduri de Sus”, observam ca era considerata o zona relativ delicata avand in vedere ca avea zid dublu si un numar considerabil de turnuri inglobate in grosimea zidului. Din totalul de 7 bastioane pe aceasta latura a cetatii se situau 3 dintre ele : Bastionul Tesatorilor, Bastionul Funarilor si Bastionul Postavarilor. Bastionul postavarilor ( initial detinut de bresla aurarilor ) a fost unul dintre punctele strategice de apararea ale cetatii. Este conceput pe sectiune elipsoidala are zidurile de 3 m grosime, diametrul cel mare de 16 m iar inaltimea de 12,5 m.

Bastionul Funarilor a avut un rol mai putin important decat cel al Bastionului Postavarilor sau cel al Tesatorilor. Este construit in 1416 si conceput pe plan hexagonal. In 1461 acesta sufera distrugeri importante in urma unui incendiu dar este refacut. In anul 1689 Bastionul sufera un nou incendiu inca mai devastator pentru el.

bastion funari

Bastionul Tesatorilor se remarca printr-o conservare in timp foarte buna. Este construit si el tot pe plan hexagonal ( cu laturile inegale ) si are o suprafata 1616 mp.Zidurile au o grosime de 3 m la baza si de 1.5 m la varf. Bastionul , construit in doua etape, are in dotare doua turnulete de observatie , o serie de galerii de circulatie in interiorul zidului si guri de tragere cu tunul. La mijlocul secolului XVIII acesta se prabuseste actuala constructie fiind refacerea celei vechi efectuata in anii 1750.

Turnurile care au fost construite pe partea dinspre Tampa , respectiv Turnul Cutitarilor si Turnul Postavarilor nu se mai pastreaza astazi decat ca ruine. In trecut turnurile erau unite printr-un val de pamant si aveau ca scop oprirea trecerii in caz de atac. Intre turnuri si zidul cetatii erau adunate animalele din cetate in caz de atac. Tot in zona “Dupa Zidurile de Sus” erau sapate pe vremuri o serie de santuri care foloseau la aprovizionarea cu apa a unor bresele din bastioane dar si pentru a ingreuna un eventual acces inamic. In timp garla a fost astupata si pamantul nivelat.

In secolele ce urmeaza zidurile cetatii s-au distrus parte in cadrul incendiilor prin care a trecut cetatea ( cel mai puternic fiind cel din 1689 ) parte datorita extinderii treptate a orasului ( demantelarea zidurilor datorata extinderii a inceput in a doua jumatate a secolului XIX ).

In zonele “Dupa Ziduri de Sus si de Jos” extinderea orasului nu a fost posibila- astfel ca zidul cetatii s-a rupt in doua jumatatii iar in partea de sud vest Cetatea s-a contopit cu zona Schei iar in zona de nord-est s-a prelungit catre zona Blumana si Cetatuia.In zona “Dupa zidurile de Sus” principalele schimbari care au avut loc s-au produs in secolul XIX cand terenul a fost aplatizat astupandu-se astfel santurile vechi. S-a produs o strapungere a zidului in zona sa mediana realizandu-se in aces fel legatura cu Strada Funarilor ( actuala strada Castelului). Strapungerea avea ca principal rol accesul catre rezervorul de apa al noului apeduct. Astfel la 1893 este construit castelul de apa de catre inginerul Christian Kertsch si este amenajata promenada de sus . Cu aceasta ocazie a fost ridicat si un chiosc pentru muzica ce se canta acolo vara . Tot in aceasta perioada Bastionul Funarilor a fost vandut trecand in proprietate privata.

plan la 1886

In ziua de azi zidurile cetatii dupa ce au zacut in ruina zeci de ani au fost refacute pe baza documentelor istorice. Au fost refacute zidurile interioare ( nu si dublarea lor in exterior practic imposibila azi din cauza unor constructii nou-aparute) si turnurile inglobate in zid. Exista portiuni in care sunt amenajate platforme de lemn deasupra zidurilor si in proximitatea turnurilor. Zona din apropierea zidurilor a fost amenajata cu pietris si restul a fost lasat ca peluza.

In zona “Dupa zidurile de Sus” de la Bastionul Postavarilor si pana la Bastionul Tesatorilor zidurile cetatii sunt fie pastrate si restaurate fie refacute partial/complet astfel ca imaginea se apropie foarte mult cu cea oferita de documentele de epoca. Principalele diferente fata de vechea forma o reprezinta disparitia turnurilor si strapungerea zidului de catre strada Armata Romana.

Dintre constructiile nou aparute se numara restaurantul vanatoresc, statia de teleferic,patinoarul,cladirea anexa patinoarului, o constructie administrativa, o locuinta si o serie de terenuri de sport.Constructia castelului de apa cat si a chioscului de vara se pastreaza si in ziua de azi. In privinta Bastionului Tesatorilor functiunea sa actuala este de muzeu (“Cetatea Brasovului si fortificatiile din Tara Barsei”) in timp ce Bastionul Funarilor este in continuare in proprietate privata. In imediata vecinatate a Bastionului Tesatorilor a fost amenajat de curand Stadionul Olimpia. Mai departe, catre zona Schei privind, se intinde o zona de locuinte individuale si un cimitir.Catre Zona sud-estica intreruperea zidului se face in dreptul magazinului “Star” si a parcarii aferente acestuia.Un alt punct de “rupere pe parcursul zidurilor este cel deja mentionat al strapungerii strazii Armata Poporului- strapungere marcata de o parcare si de o cladire administrativa care obtureaza zidul cetatii.

bastion tesatori

despre cum timpul a stat in loc in giurgiu

Posted on by
2

Linia de cale ferata Bucuresti Filaret – Giurgiu a fost prima linie de cale ferata din Principatele Romane si a fost inaugurata la 31 octombrie 1869. In Giurgiu exista 4 statii de gara : Giurgiu Nord, Giurgiu –oras , Giurgiu Sud si Giurgiu fluvial. In 2007, 3 incaperi din cladirea vechii gari din centrul municipiului Giurgiu au fost transformate in muzeu al primei linii de cale ferata din Romania.

Statia Giurgiu Nord nu am avut ocazia sa o vad decat in poze, pozitia ei relativ distanta fata de oras facand-o mai greu accesibila. Am inteles din informatiile de aici ca una din cladirile care mi-au atras atentia in drum catre port ar fi vechea cladire a garii fluviale. Cladirea mi-a atras atentia prin desuetitudinea cu care isi purta cicatricile acumulate prin trecerea prin vreme. Desi nu am gasit nicaieri o datare sau o istorie a constructiei ei as risca sa o incadrez intr-un sfarsit de secol XIX (mai curand datorita anexelor sale similare ca aspect altor hale si anexe de hale industriale construite in acea perioada). Stema aplicata pe fatada pare la fel de naturala ca si insignele purtate de generatia mea in copilarie in postura de soimii patriei. Daca noi am putut sa le pastram dupa prin sertare uitate, biata cladire a ramas blocata in trecut , ca o gluma postmoderna in mijlocul campiei pavate cu mamuti industriali falimentati. Gasisem undeva pe net o comparatie in imagini intre zona din calauza lui tarkovsky si toata aceasta platforma industriala ceea ce suna realmente interesant.

Revenind la cladirea garii Giurgiu-oras , ea este acum o urma palida a imaginii ei din trecut.Cladirea nerenovata este pustie , doar cativa domni angajati la CFR te apostrofeaza eventual cu o paranoia post-comunista ca respectiva cladire este un obiectiv strategic si deci nu poate fi fotografiata fara aviz. Peronul este dotat ca multe din garile construite in acea perioada cu un ceas autentic “Paul Garnier” ( datarea sa ar fi undeva intre 1870 si 1920). Pe site-urile de profil se pot citi amanunte deosebit de interesante despre istoria garilor din Romania si despre mecanismul functionaresc care punea in miscare aceste institutii. Pare acum o urma de civilizatie desueta ca respectivele ceasuri de pe peron erau controlate periodic de catre un ceasornicar angajat de catre gara si ca acesta nu putea lua respectivele ceasuri (in caz de defectiune majora) la atelier decat cu o invoire oficiala din partea sefilor institutiei. Astazi starea garii justifica un scepticism serios in a crede ca aceste ceasuri sunt autentice…desi sunt.

http://farm4.static.flickr.com/3471/3826841582_49138db5eb.jpg

Ceasuri de acelasi tip , realizate tot de catre Paul Garnier sunt raspandite pe tot cuprinsul Europei.

1534892 imagine luata de aici

domingo 14 outubro 2007 025 imagine luata de aici

ceasul fotografiat de domnul octavian tudose in paris si un ultim exemplu de epoca luat de aici

Dar nu au parte de o soarta atat de prafuita decat aici la noi… unde..neputand fi asimilate ca nivel etalon de confort urban sunt distruse précis si riguros de nepasare.