puncte de fuga

Acum ceva destul de mult timp, la un curs din facultate , profesorul ne-a prezentat in sustinerea sa doua slide-uri. Primul infatisa un peisaj de deal, cu pesisajul valurit specific, peticit intre campii si zone de padure. Al doilea slide prezenta acelasi peisaj in care insa era decupata o casa construita pe unul din dealuri. Al doilea slide era o mica marturie despre cum simplul gest de edificare a unei case blocheaza pe un termen greu de determinat vederea catre un peisaj altfel existent. Morala, déjà inutil de pus in cuvinte, era ca atunci cand construiesti ceva trebuie sa fii suficient de responsabil incat sa suplinesti aceasta “ciuntire” a cadrului existent cu ceva cel putin la fel de frumos si legitim.

Reversul acestei povesti apare atunci cand vine vorba de demolare. Ceea ce se pierde in urma daramarii sunt spatii si legaturi intre spatii. Legaturi nu doar intre spatii interioare ci si legaturi intre spatiile interioare si cele exterioare. Iar interfata care marcheaza al doilea tip de relatii sunt ferestrele.

In cazul casei la care ma voi referi am cunoscut toate aceste ferestre cu putin inainte de demolarea ei. Am ajuns insa suficient de devreme pentru a gasi casa cu toti ochii orbi deschisi larg spre strada in plin cataclism.

Am vizitat casa de trei ori. Prima data in momentul in care probabil ultimii locatari isi luau la revedere de la casa odata cu strangerea ultimelor lucruri inainte de demolare. Doar cateva din usi erau inca deschise dand la iveala spatii luminate, cea mai mare parte a lucrurilor care definisera spatiul interior fusesera déjà demontate si duse in pripa. Am parcurs spatiul in graba imprumutata din pasii fostilor locatari.

A doua oara cand am vazut casa era  la o saptamana dupa, toata casa era déjà goala si doar straini (probabil oameni saraci sau vagabonzi) se  mai se vedeam la geamuri si prin curte in cautarea ultimelor lucruri uitate. Prin geamurile golite de tamplarie si neluminate acum deloc din interior se vedeau podelele de lemn desfundate. Nu m-am mai aventurat la interior, probabil nimic in plus nu mai era de vazut mai mult decat tristetea si decrepitudinea suficient de vizibile si din strada.

A treia oara am vizitat-o imaginar atunci cand, revazand pozele facute la vizitele anterioare, am incercat sa recompun spatiile interioare legandu-le intr-un plan la scara. Brusc tot ce-mi aminteam despre interioarele casei s-a rasturnat si si-a pierdut tot sensul in incercarea de a transpune spatiul in dimensiuni exacte si legaturi precise intre spatii. Numarul de usi cerute de logica planului nu mai corespundea cu amintirile, geamurile nu se mai imparteau in camere, etaje si apartamente in confruntarea cu fatadele, mansarda nu-mi mai numara toate lucarnele din fatata riguros consemnata in poze. M-am zbatut sa deschid cu puterea imaginatiei usile ramase nedeschise in realitate si am regretat toate pozele , poate inutile, nefacute.

Am reusit pana la urma sa cad de acord cu amintirile, fatadele din poze si calcule matematice intr-un plan schitat sumar si probabil cu multe lipsuri si greseli. Nu mi-am putut retine gandul ca in cazul unui bloc astfel de confuzii ar fi mai mult ca sigur imposibile si am regretat inca o data lipsa de ragazuri de povesti din viata de zi cu zi.

(Nota: pe plan sunt marcate unghiurile din care au fost facute o parte din pozele de mai jos)

Ce a ramas insa clar in mintea mea au fost ferestrele casei din berzei nr. 32.

La primul etaj au fost ferestrele dinspre strada, 3 la numar. Prima “fereastra” era o veche loggie , inchisa intre timp cu un sistem de tamplarie improvizata. Astfel noile geamuri erau vechile goluri dintre coloanele de inspiratie brancoveneasca. Printre ele , ca si prin cele doua geamuri din camerele alaturate, se vedea perfect incadrata cladirea de vis-à-vis construita sub influenta curentului art-deco.

(poza nr. 5)

(poza nr. 6)

Urmatoarele geamuri, situate pe latura lunga a casei, au relevant curtea interioara. Privite din exterior geamurile erau frumos ritmate si aliniate pe fatada – foarte probabil fiecare etaj avea planul identic. Geamurile de deasupra intrarii in cladire, dupa toate aparentele corespunzatoare holurilor de intrare al celor doua apartamente configurate pe etaj, aveau prevazute jardinière din fier forjat. La parter intrarea era marcata de o zona acoperita ,sistemul de acoperire fiind sustinut de console laborios lucrate din lemn.

(poza nr. 2)

( poza nr. 7)

Peretii portocalii ai cladirii interbelice alaturate cresteau din curtile inguste de acces iar treptele de ciment masurau cu precizie distantele dintre ziduri si limita de proprietate. Geamurile cladirii invecinate, putine la numar si inguste corespundeau probabil unor spatii de functiuni secundare, invecinarea la o distanta atat de stransa fiind rezultatul unei economii de spatiu uzuala in zonele centrale. Curtea cladirii vecine avea o geometrie neregulata fiind determinata de conturul tuturor constructiilor anexe construite in timp. De-abia la un etaj mai sus perspectiva se deschidea  fragmentat deasupra acoperisurilor invecinate.

Geamul bucatariei, situat tot catre curtea invecinata cu cladirea modernista, corespundea dupa cum am descoperit mai tarziu unei retrageri in planul fatadei ( si ea determinata mai mult ca sigur de geometria terenului disponibil pentru constructie). Si planul incaperii era tributar conditionarilor impuse de sit – un trapez cu baza mica orientata catre curte. Latimea acestei laturi era aproape in intregime ocupata de geamul inalt si ingust.

(poza nr. 1)

(poza nr. 8  )

Alte geamuri de la acelasi nivel si de la nivelul inferior, dispuse pe latura opusa a cladirii, mi-au relevant  curtile de lumina practicate pentru ventilarea spatiilor secundare (bai si spatii de depozitare) orientate catre limita paralela cu strada Stirbei. Privind in jos nu se vedea decat patratul minuscul al curtii de lumina inchis ermetic de zidurile casei. Geamurile erau la fel de inalte ca si geamurile incaperilor de locuit, singura diferenta rezultata din functiunea diferita a camerelor fiind latimea redusa. Dealtfel o particularitate interesanta o reprezenta faptul ca toate geamurile cladirii ( mai putin geamurile de pe fatada principala catre strada) erau conformate pornind de la acelasi modul dimensional.

(poza nr. 3)

La ultimul nivel am patruns intr-o incapere minuscula, probabil folosita in ultima vreme ca garsoniera de student dupa lucrurile inca lasate imprastiate pe pardoseala. Micuta camera era mobilata doar cu o dormeza si un fotoliu desfundat. Pe jos stateau intinse ziare si reviste facute vraiste. Geamul minuscul, cu perdelute din material ieftin viu colorat, avea tamplaria partial demontata – am avut astfel acces catre o perspectiva neasteptata asupra orasului.


Acoperisuri aproape plate cu invelioatare de tabla  se intindeau in fata mea pana aproape de linia orizontului taiata sever de turnuri nou construite.

Printre antene, cosuri de fum din caramizi tocite de ploi, lucarne improvizate in timp cu geamuri cu tamplarie de pvc se vedea undeva pe fundalul cenusiu de iarna turnul BCR  de pe calea Victoriei.Probabil doar de la cota aceasta lucrurile se vedeau in lumina corecta si la scara reala: o fasie intinsa de case decrepite dintre care se ivesc ambitii de sticla ieftina livrate la pachet cu vise corporatiste si iluzii nefondate de dezvoltare urbana si urme ale trecutului recent cu cicatrici inca dureroare in tesutul urban vechi. Realitatea concreta din fata mea era ca si in multe alte camere ale orasului: covorul tocit si geamul cu tamplarie lipsa de pe care campul vizual era lestat de catre mai multe centre de greutate definite de cladiri  din perioada comunista ( o serie de blocuri si sora lor mult mai mare – casa poporului) ce se profilau cernite ca un vis urat dintre acoperisurile peticite. Privite laolalta , cladirile vechi pareau prin scara lor diferita, case de papusi cu detalii arhitecturale desuete. Calcane cu tencuiala cazuta ieseau la iveala ca osaturi tocite de timp dintre turnuri si cupole. Toata rugina invelitorilor de tabla se aseza ca asternut trist peste iarna orasului.





Am intrat si in usa ce se deschidea alaturi de micuta garsoniera – un imens spatiu intunecos mi s-a desfasurat  in fata. Mansarda captusita in scanduri pe jumatate putrezite era compartimentata prin tot felul de pereti usori in spatele carora se ascundeau probabil lucarnele ce dadeau catre strada. Nu am gasit nici un bec iar lumina blitzului n-a relevant prea multe din intunericul prelins in jur. Am gasit o singura usa de lemn verde larg deschisa. Spatiul catre care comunica se suprapunea bailor din apartamentul de mai jos si astfel in mod previzibil am gasit in fata inca una din ferestrele inguste ce dadeau catre una din cele doua curti de lumina de pe latura parcelei dinspre Stirbei.

Atunci cand am ajuns in cladirea de la nr 32, vecina sa fusese proaspat demolata, astfel perspectiva din curtea de lumina a casei, orientata catre intersectia dintre Berzei cu Stirbei, mi-a relevat toata geografia locului lasat in urma buldozerelor.

Chiar si de aici se vedea clar in distanta turnul Generali aproape de Piata Victoriei. In rest doar casute micute anacronice ca arhitectura,regim de ocupare a terenului si blocurile gri triste venind dinspre Gara de Nord si Academia Militara. De aici pare inca si mai naiva speranta trecuta in supravietuirea acestei insule vechi.

Cand am coborat din cladire cu pasi timizi pe scara balansata lipsita déjà de balustrada am descoperit ca nu eram singuri , multi altii ca noi venisera sa surprinda in poze ultimele zile ale caselor ce urmau sa cada.

(poza nr. 4)

Dincolo de mash-urile ce imprejmuiau aria demolata de la intersectia Berzei cu Stirbei maldare de moloz stateau inca stivuite iar curiosii care s-ar fi aventurat dincolo de gard ar fi putut inca vedea cioburi si bucati din vechile semineuri ale casei demolate, amestecate printre gunoaie si bucati de caramizi sparte.

Mi-am amintit de toate zilele din perioada facultatii cand treceam cu autobuzul catre Universitate pe langa cladirea proaspat demolata. Ea marca punctul in care intram pe strada Stirbei bogata in umbra si frunzis, antecamera unduita a Cismigiului. Nu imi dadusem niciodata seama de mica cladire, borna pe langa care treceam in plimbarile nocturne din trecut. Acum ea alaturi de multi alti martori trecuti a plimbarilor mele nu vor mai exista iar cercul meu de cunostinte tacute din caramida se ingusteaza tot mai mult pe zi ce trece , lasandu-ma singura printre strazi largi asfaltate, blocuri triste si turnuri cu fatade cortina care refuza sa comunice cu mine. Sunt cu cateva povesti mai trista si cu cateva ferestre mai saraca.